Spații culturale nr. 30 (7)

Viorica PETROVICI

PALATUL CU ZECE PORȚI DE CRISTAL

Fractalii cresc din oglinzi albe oglinzi negre
Într-un vuiet ritualic moartea se întoarce
În pântecele mamei sale indigo vine Poetul
Lasă lumina să-l dizolve în spirale dans cosmic
Drumul pe linia cercului mărul Evei ori scară
Granița pe care urci între nebunie și veșnicie
În palatul cu zece porți de cristal zbor vertical
Aici rotația are alte bucle viteza dă iluzia încremenirii
Undeva plutește Pământul respirația lui se rătăcește
Între înfășurătoare pare un cocon de mătase
Visul îi pune aripi transparente niște antene
Prin care ascultă până la minunare vuietul translației
Încă un început încă un sfârșit stăpânii codului genetic
Se întorc de dincolo de Soare va fi oare tabelul
Elementelor cunoscute fără de plumb sau doar
O altă întemnițare îngeri uriași compasivi împrejur
Lecția legea Iubirii un grăunte de praf stelar captează
Chemarea în implozii repetate razele acestui cântec
Străbate noaptea vie mângâieri de fulger
Dă muguri zăpada nenașterii prin zece porți de cristal


PLAN CAUZAL

Fac pasul spre cer înăuntru e ger ascuțit și greu
Mi se impregnează în celulele mele rarefiate
Ca niște picături într-o rotire încremenită
Totul este imens dilatat și prin mijlocul gheții
Curge focul în sus fulger neînterupt
Trec prin mii de inele alb-strălucitoare
Pot fi Universuri sau unități de timp ce așteaptă
A fi proiectate prin implozie magnetică
Cine sunt unde mă aflu nu mai știu nimic
Vid transcendent puncul zero
Într-o geometrie sacră toate se întorc
La starea de sferă în afară alb înăuntru golul
Cristalizează alchimia dualității


ÎN LEAGĂN PE GRANIȚA MĂGUREI

Turme verzi de zimbri Munții Măgura
Sus hiatus pietre șlefuite și clopoței
Vântul lovește clapele norilor albi
Din care se nasc lumi cu ființe alegorice
Delfini și dragoni de foc inorogi
Ce pândesc fecioarele desculțe
Plecate prin rouă după sărutări
Mă răstignesc pe aer
Și Pământul acesta neîntinat îmi vorbește
Mă ia în inima lui mă așează în leagăn
Balansul între a fi și a nu fi mă învăluie
Într-o beție de Soare și ninsoare cu greu
Mă reașez între miresmele de brad
În apropiere un pui de căprioară rănit
Așteaptă eliberarea pornesc înspre el
Această alergare se repetă nu ajung
Ca și cum ne-am afla în universuri paralele
Mă văd în ochii lui izvoare însetată
Beau cântecul orizontul liliachiu se destramă
Și pe retină îmi intră iar fotografii


CELE ȘAPTE OGLINZI

Sunt acum un trifoi cu patru foi
Într-un câmp înflorit de trifoi
Seva verde are mireasmă crudă
De fecioară care se spală cu rouă
Pe trupul abia trezit la răsărit
Razele roșii se scutură de cântec
Mărgăritare de prana plutesc
Dinspre inima Lui spre a mea
Cele șapte oglinzi reflectă transmutarea


AUD DOAR VIBRAȚIA

Portativ de rouă în cer
Misterul cu două porți în oglindă
În una dansează focul în alta renunțarea
Mă ademenești abis rogvaiv
Cursa cu obstacole pe un orizont nefinisat
Pășesc printre flori sălbatice
Margine de pădure violetă
Tu vii dinspre Soare nu te văd
Aud doar vibrația care invadează
Trupul meu gândurile mele inima
Plouă torențial împrejur e arșiță
Trăznetul aprinde poiana
Și urcă în cer cu noi cu tot


O GALAXIE NUMAI DE SORI

Tu mă îmbrățișezi și te strecori
Într-o galaxie numai de Sori
Aceea din mijlocul infinitelor galaxii
Unde toate proiecțiile sunt entități vii
Energia Tahionică ne duce acasă
Și după ce ne lasă fără amintiri
Ne expulzează și devenim iar doi
O salcie râvnită de pârâu un mac
Într-un ocean de grâu vioară a lui
Paganini ce scrii un alfabet uitat
Zborul de gâște sălbatice peste Tibet
Unde zăpezile mențin clarul
Din cerc din sufletul primordial
Un munte marea cu murmur neîncetat
Tu mă îmbrățișezi și te strecori
Într-o galaxie numai de Sori


Victoria MILESCU

NIMIC NEOBIŞNUIT

O cameră de hotel
cu vederea spre mare
un şezlong pe balcon
balansându-se singur
o masă în faţa oglinzii
flori pe masă, linişte
spartă doar de clopoţeii unei trăsuri
scriu pe bilete de tren
pe pungile de medicamente
pe pereţi, pe covoare
pe trupul verzicat de meduze
pe valul în continuă căutare
de trupuri abandonate
pe omoplatul păsării
intrate din greşeală pe ferestruica din baie
scriu pe creştetul rece al stelelor înjunghiate
nu mi se iartă nimic
rămân puţin
în miezul de pepene roşu
cu câteva seminţe negre
ca presimţirile
scuipate repede
să navigheze spre tine pe uscat
acopăr colivia cu îngeri
aerul ia chipul ploii
nimic nu i se iartă poetului
el are miracolul vindecării
scriu pe gratii imaginare
de vişini goi, virgini
pe ultimul bagaj nedesfăcut
de teamă să nu-şi ia zborul şi trupul
odată cu bluzele, fustele, rochiile
păstrând îmbrăţişările tale
ştiu că nimeni nu te-a însoţit la spital
nici la penitenciar
unde suporţi cruzime şi milă
nimeni nu m-a prădat încă
până la ultimul bun – inima
scriu pe crengile de azbest împletite
din curtea interioară
pe frunzele de arţar
scriu ca un copil mic şi trist
agăţându-se de pulpana tatălui
cu revolverul la tâmplă
un copil înhăţat, purtat din oraş în oraş
de mătuşile peste care timpul
n-a îndrăznit să treacă vreodată
cine să numere bătăile inimii unui copil
celui drag nu-i pot scrie
chiar dacă mă ridic pe vârfuri de stele
nu-l văd
mă aşteaptă încă prin cărţile lumii
scriu şi mama îmi spune la telefon
că m-a visat rău
scutur hainele şi cad versuri
ca dintr-un copac fructele coapte
făcând ravagii pe obrazul femeii tinere
examinată de specialişti
ei vor să merg pe sârmă cu ochii închişi
să stau într-un picior
unii mă strigă, alţii răspund
valuri fierbinţi curg din ochi
înceţoşând imaginea ideală a lumii
există o ierarhie a durerii
scriu că ziua de azi s-a prăbuşit
pe treptele noului supermarket
deschid poşeta, vărs actele
scriu şi atunci când alerg
cu mâinile şi picioarele legate
spre bucurie, spre moarte
cerul se vindecă greu
acopăr hubloul să poată plânge în voie.


ÎNCĂ AICI

În pofida a tot şi a toate
pasărea vine la geamul meu
să-i dau mâncare
indiferent de ploaie, ninsoare, ies
cu umbrela mea
mică şi găurită de meteoriţi
să cumpăr pâine
înaintez printre valuri de peşti argintii
zbătându-se, ajungându-mi până
la mijloc, până la gura deschisă
peşti de toate mărimile implorând
o moarte folositoare
în pofida a tot şi a toate
zâmbesc deşi îmi curg lacrimi
îmbrăcată în grabă tocmai când
îmi iese în cale bărbatul vieţii
el mă invită vesel pe luxosul titanic
cât curaj să urci treptele invizibile şi
totuşi să ajungi acolo unde poţi
să faci cu mâna
prietenilor ce devin duşmani
duşmanilor ce te vor iubi într-o zi
în pofida a tot şi a toate
soarele răsare când luna
mi se topeşte pe obraji
ca un unt de casă bine bătut
câtă viaţă în speranţa fiecărui fruct
muşcat, feliat, mestecat
doar ca sâmburele să ajungă iar în pământ
unde cântă, dansează, se înalţă iar
verde şi roz şi pur
risipind în aer parfum, lumină
în pofida a tot şi a toate
sunt încă aici
cu priviri, gesturi, cuvinte ale
cunoscuţilor şi necunoscuţilor
lipindu-mi-se de piele, de părul verde
nu ştiu cum, când
am ajuns atât de repede de unde plecasem
în pofida a tot şi a toate
fac mâncare pentru cei ce nu mai sunt
şi un ceai
dintr-o plantă nemuritoare
nu-i ştiu numele
adusă de pasărea
desenată de mine în copilărie
cu creioane de pământ…


NIMENI NU E VINOVAT

Nimeni nu e vinovat că exişti
munceşti, respiri
plăteşti pentru orice
iei pastile
după un timp nu-şi mai fac efectul
ca o iubire de fiecare zi
durerile se înmulţesc
ele hrănesc poemul
ele îl fac fericit
îl porţi în spinare
ca pe o cocoaşă
ca pe o raniţă
în care se zbate lumea întreagă
cu urlet
nimeni nu e vinovat
că alegi să mergi mai departe
ducând în spinare
setea unui deşert.


Janine VADISLAV

EU VREAU SĂ ZBOR CA UN FLUTURE…

Motto: „Amintiţi-vă mereu: chiar dacă sunt nori pe cer, soarele este deasupra”.

Numele lor pictate cu cerneală violet pe o inimioară trandafirie, cu fir verde, puţin galben şi negru pe margine. Pantoful ei de mireasă, cu toc de 15 cm, înşurubat în glezna groasă. Betty nu gustă ironia glumeaţă şi făcu o criză de isterie, – A cui fu ideea? Îşi smulse vălul, îşi deznodă cocul, rămase în picioarele goale… Noroc că era cald afară.
– Nu te supăra…, hai, nu fi prostuţă, se distrează şi ei, aşa e la nuntă! Volodea o luă în braţe, încercând să o sărute.
– Pleacă, nu vreau să te văd, mâine divorţăm! Îl muşcă de obraz. De durere o lovi cu dosul palmei. Urlete cumplite sperie invitaţii, rimelul întins de lacrimi, mâna înmănuşată în alb, neagră de vopsea. Ţâşni ca din puşcă, fără să se uite o dată înapoi, cu faldurile rochiei ridicate sub genunchi.
El,
după
Ea…
Dincolo de primărie, speriată de întuneric, se lăsă luată de mână.
– Ce-ţi veni, o întrebă Volodea, ce sunt scenele astea, ai înnebunit? Te trimit la mă-ta, acasă! Ştii cum ai venit la mine, nici nu trebuia să te primesc! A cui a fost ideea să iau o femeie care a trăit cu un alt bărbat? Trebuia să fii domnişoară, ca mine… Ia uite colea, la 35 de ani sunt cavaler…
– N-ai avut iubită? îngână Betty cu obrajii umezi de lacrimi.
– N-am avut, te-am aşteptat…
– Pe mine? se minună Betty şi lacrimile i se zvântă brusc.
– Pe tine, de bună seamă, dacă acu eşti aici….
– Mi-o spus mie mamuşcka… Nu-l lua fată hăi, că ăsta e anticristul, de nu l-o luat nimerea până acu. Da eu nu şi nu, îl ieu că e om bun, dacă mă vre cu copchil cu tăt!
– Mi-o zâs mie mamuşcka, nu te grăbi băiete, fete câtă frunzî şi iarbă, ca tine însă, mai rar!
– Ce ştie ea despre mine? tresări Betty şi inima începu să-i bată cu putere. Vrei sî mor, suspină ea, dând ochii peste cap.
– Să nu mori, liubimaia maia!
– Atunci, ce să fac? întrebă ea privindu-l cu candoare.
– Hai acasă şi-om grăi…
– Ce să grăim
– … n-avem ce, ai dreptate.
– Atunci, ce facem…, şopti Betty dând în plâns.
– Tragem un pui de somn?
– Da!
– Mâine, dacă nu ne-om înţelege, te pun pe tren.
– Poate ne-om înţelege…
– Poate…
– Nu m-aş întoarce…
– …
– Eşti virgin?
– …
– Nu ştii ce-i dragostea?
– Vrei să facem…, una alta, se tulbură Volodea încercând să sară din pat.
– Cu tine fac dragoste, de-amu eşti omul meu.
– Aşa, hodoronc, tronc? Pe mine nu mă-ntrebi de vreu? Dacă te aude mamuşcka, e vai de capul tău! Ia stai, nu mai vorbeşti ruseşte!
– Hodoronc tronc! Ştiu şi româneşte.

7 luni mai târziu:

Epistolă către Nenăscut…, „Am visat icoana Cuvioasei Parascheva, într-o casă din Buciumeni, şi-am pornit pe urmele ei. La capăt de drum te-am aflat pe tine, Iubitul meu Prunc, aşteptai pe prag să te nasc… Cum erai? Ca de mărimea unui vârf de ac, navigând peste valurile de lichid amniotic, pipăind oceanul imens într-un zbor clandestin, întinzând agrafe minuscule cu ajutorul cărora viermuşorul din tine se ancora în cupola burţii…
Te mişti,
respiri,
îţi atingi faţa,
caşti,
înghiţi,
veghezi…
dormi şi visezi …
Acela eşti Tu.

Betty, către bărbatul dintâi:

„Cine spune că te-am blestemat, nu ştie ce spune. Vrea să te ridice împotriva mea, să mă şteargă de pe faţa pământului. Am copil cu tine, De ce să te urăsc? Eşti bătut destul de Dumnezeu! Te-am iubit Nimigene, te-am iubit aşa cum numai o fată de la Adâncata poate iubi… Şi tu, în patul nostru cu altă femeie te-ai lăfăit… Acum am alt bărbat, o narcisă, o zarnacadea, un sfânt coborât pe pământ…”

„Vreau să-mi văd copchila, ad-o la Cernăuţi, la unchiul Costică.”
… Nu mă pot pune pe drum, sunt în poziţie cel puţin doua luni de acu înainte. Nu-ţi rămâne decât să speri…
„ Barbatu n-o să fie împotrivă”
„Nu-l băga pe Volodea în discuţie…!”
„De ce, E mai bun, decât mine?”
„E un sfânt!”
„Betty,
Ţi-ai pierdut minţile!!!”

Urletul din vocea lui o făcu să tresară violent. Creionul bont găuri hârtia igienică, după care se rostogoli pe ciment. Betty se ridică brusc, îşi pierdu echilibrul, căzând lată. Junghiuri dese îi ciuruiră burta, apoi se îndreptară spre spate. Cu ultimele puteri strânse hârtia de un roz murdar îndesând-o în gaura vece-ului. După care începu să plângă în hohote.

(…) – Dragostea în cearceafuri de mătase…
– Vrei să spui, de rafie…
– Nu-mi răstălmăci vorbele! Dacă am spus mătase, mătase a fost! Simt şi acum mângâierea ei diafană şi degetele tale subţiri, desfăcând, înfăşurând, strângând ghem alcătuirea fragilă cu aromă de porumbar.
– Da, Volodea, cum să nu, visezi cai verzi pe pereţi!
– Cred că dormi şi visezi… se bosumflă Volodea, râzi de mine. Cine te crezi? i se smulse bărbatul dintre coapsele ca două maluri care aşteaptă să fie basculate. Eşti o, esti o…, din gura ţuguiată nu ieşi nici un cuvânt, dar obrajii pocniră violent, învineţindu-se. Pleacă de aici, şopti bărbatul când îşi mai reveni, pleacă, să nu te mai văd! Mă omori cu zile.
– Eu, Volodea dragă, eu care m-am sacrificat, mi-am ruinat frumuseţea pentru tine şi neamul tău de pungaşi?
– Eşti, eşti…, fără ruşine! Doamne, de ce mi se întâmplă mie? îngână bărbatul, după care începu să se îmbrace.
– … Tocmai ţie, ca să vezi, du-te şi te spală, malac libidinos ce eşti!
Un pocnet sec cutremură odaia.
– Dai în mine? ţipă Betty ca din gură de şarpe repezindu-se la fereastră despuiată, cu sânii goi atârnând peste pervaz. Doamne Dumnezeule, dacă ar şti mamuşcka în ce casă am intrat…
– Poţi să pleci, uşa e deschisă, bombăni Volodea trăgându-si nădragii strâmţi, pe picior. Pleacă, o sută aduc în locul tău, abia aşteaptă.
– Prea te crezi, da ca mine nu-i nici una…
– Alea-s fete mari, mă înţelegi…
– Afurisit să fii, cu tot neamul tău!
– Lasă, am auzit altele şi mai şi…
-Şi legământul meu la biserică? întrebă Betty ştergându-şi lacrimile.
– Te dezleg. Nu te mai vreau!
– Cum adică, nu mă vrei?
– Uite aşa! strigă Volodea, scuipând într-o parte.
– Şi monstrul din burtă?
– Poţi să-l iei…
– E şi al tău.
– O fi, n-o fi, cine ştie…? Grăbeşte-te, pierzi autobuzul.
– Unde să mă duc?
– Unde a dus mutul iapa şi surdul roata! Tânără eşti, proastă nu, cam deşălată, da o să-ţi treacă. Te ia pe nimica, doi la cântar, io n-am nicio pretenţie…
– Iartă-l dragul meu, nu ştie ce spune…, îngână Betty protejându-şi coconul cu mâinile amândouă.

„Am fost la un pas să-L pierd pe cel nenăscut. Îngerul meu a vrut să fie altfel şi acum, nepreţuită prietenă din Adâncata, am o burtă uriaşă de după care abia mă văd. Creşte, are şase picioare lungi, un tub îndoit în loc de gură şi două perechi de aripi pompând lichidul verde. Inima bate cutremurând oceanul din pântec. În scurt timp fluturele va ieşi în lumină…”.


Florentina Loredana DALIAN

SOS

Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent şi a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva ştiri despre dezastrul din Japonia.
Simţul onoarei, al datoriei dus până la sacrificiu m-a fascinat dintotdeauna şi n-am încetat o clipă să mă întreb: „Oare eu aş putea?”. În liceu, dirigintele făcuse un sondaj de opinie printre noi, întrebându-ne care este modelul nostru în viaţă şi carieră. Care mai de care îşi aleseseră regi, prinţese, preşedinţi, artişti şi artiste, fotbalişti, personalităţi, ce mai. A râs toată clasa când am dat eu răspunsul: cei doi transmisionişti de pe Titanic. Îmi amintesc că dirigintele a făcut ochii mari şi mi-a zis: „Bravo, măi piticanie! Ai putea să ne spui şi de ce?” Ştiam prea bine de ce, dar aveam un nod în gât, pe de o parte fiindcă mă emoţiona mereu amintirea sacrificiului celor doi, pe de alta, fiindcă ăia râseseră şi-mi era ciudă. Dirigintele, cu sensibilitatea-i caracteristică, a înţeles şi, după ce m-a expediat cu „Stai jos!”, a explicat el în locul meu: „Râdeţi, râdeţi, dar habar n-aveţi de ce! Transmisioniştii de pe Titanic au fost ultimii, cu excepţia Căpitanului, care au părăsit vasul înainte ca acesta să se scufunde. Nimeni nu i-ar fi putut obliga să rămână în post contrar voinţei lor, în debandada aceea. Şi totuşi, au rămas până la sfârşit, transmiţând mesaje SOS. Unul din ei a scăpat cu viaţă, celălalt nu. Mai contează? Oricum, acum au ajuns amândoi oale şi ulcele. Dar cine ştie câte vieţi n-au scăpat cu SOS-urile lor. Asta înseamnă onoare şi simţ al datoriei. Că despre tăria de-a te sacrifica pe tine pentru altul nu vă cer, de pe acum, să înţelegeţi. De multe ori, nici noi, adulţii nu pricepem aceasta. Voi măcar atât să reţineţi: că sunt, au fost şi, probabil, vor mai exista astfel de oameni.” În clasă se lăsase o tăcere grea. Iar eu mi-am câştigat, timp de o săptămână, stima colegilor şi dreptul de-a primi, în fiecare zi, un covrig de la chioşc, „din partea clasei”. Şi, bineînţeles, porecla de „transmisionista”.
SOS. Save our souls!* De ce nu our bodies?** Interesant cum omul, la ananghie, trimite un ultim mesaj de ajutor pentru salvarea sufletului, nu a trupului.
Uneori, te poţi situa faţă de viaţă la distanţă de-un SOS. Aşa cum, alteori, te poţi afla faţă de dragoste, la distanţă de-o… grenadă.
Pe tânărul şi frumosul locotenent Vasea ( Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu şi, totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM***-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile – câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea. Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.
Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte şi-mi vorbise grav:
– Eşti îndrăgostită.
Roşisem toată. N-aş fi avut motiv. Dar uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele, n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…
Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bas, răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.
De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operaţiune de mare fineţe (un pic dacă măreai presiunea, te trezeai cu reactivul pe limbă sau chiar în gât), cineva a venit cu vestea: Vasea murise.
S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău.
M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri şi voce de bas.
Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Dar nu m-am putut bucura.
Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.
Vasea nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alţii.
Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.
La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.
– Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.
Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele: „Du-te, Risteo, şi dă-le de mâncare la căţei!” „De unde, tovarăşu’ locotenent, pe sărăcia asta?” „Risteo, nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Au fost vremuri de foamete şi mai mare! Vezi că găseşti un pachet în geanta mea; am luat nişte resturi de la Popotă, că ăia tot le-aruncă”.
– Eu… am fost prieten cu tovarăşu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.
Apoi a continuat printre lacrimi:
– Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală. Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’ când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi, mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis. Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…
– Nu. Nu vreau, Risteo. Când mă gândesc la el, vreau să văd un bărbat înalt, brunet, cu ochi negri, nu un morman de ţărână. Ia banii ăştia şi cumpără-i o lumânare şi-o floare. Du-i-le de la mine şi spune-i c-ai avut dreptate. N-aveam doar ochi, ci şi minte şi inimă pentru el. N-am respirat în ultima jumătate de an decât ca să-i aud glasul şi să-l ştiu prin preajmă. Du-te, Risteo!
– Ce floare să-i iau?
– Nu ştiu. Una cu petale multe. Dar, vezi, ai grijă, să se termine la „mă iubeşte”!
– Adică cum?
– Nu ştii jocul acela? Când eram copii, îl făceam cu frunze de salcâm. Rupeam câte una şi ziceam: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte…
– Aha! Am înţeles!
– Şi nu uita… să hrăneşti câinii!
Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală.

* Save our souls (en) – Salvaţi sufletele noastre
** Our bodies (en) – Trupurile noastre
*** ICECHIM – Institutul de Cercetări în Chimie

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share