Spații culturale nr. 30 (3)

Petru URSACHE

Din nou Labiş

Nu numai „Moartea căprioarei” provoacă tulburare la lectură, oricărui cititor cu sensibilitate şi ataşat vieţii silvestro-montane, dar şi moartea autorului ei, aflat abia la începutul unei zodii extrem de promiţătoare; nu doar familia şi colegii au resimţit cu îndurerare pierderea unei fiinţe îndrăgite şi superdotate moral şi spiritual, dar şi diferite categorii de cititori, intelectuali şi scriitori de toate vîrstele, semn că personalitatea tînărului poet cîştigase teren şi se aşezase în conştiinţa generală. Un fenomen, am zice, unic. Marea majoritate a fost afectată în chip real şi în adîncurile ei sufleteşti, pe cînd vinovaţii, implicaţi mai mult sau mai puţin direct, s-au văzut nevoiţi să lase capetele în jos, în tăcere şi ruşinare. Colegii de generaţie au depus mărturii emoţionante şi perfect credibile (Gheorghe Tomozei, Imré Portik, Stela Covaci), alăturîndu-li-se, în acelaşi ton participativ, nume de primă mărime, spontan sau pe parcurs, Geo Bogza, Tudor Vianu, G. Călinescu. Ei au pus totodată în valoare creaţiile poetice mai bine cunoscute, nu numai prin simplă citare şi circulaţie, cum se obişnuiseră cititorii, ci după înzestrare estetică. Vladimir Streinu, abia ieşit din închisoare şi reluînd lectura textelor, avea să dea un nou impuls valorizărilor, în spiritul comparatismului şi al modernităţii, semnalînd elemente amintind de Rimbaud şi Esenin. Nici François Villon, nici Baudelaire nu i-au fost indiferenţi poetului din Mălini, în vremea celui mai aspru proletcultism. Încercase să şi-i apropie în sens creator, resimţindu-i în propria fiinţă, nu ca pe Gorki ori Maiacovski pe care-i exersa frazeologic şi accidental. Nici moartea, tot atît de năprasnică a lui Mihai Eminescu, nu a trezit un ecou atît de mare şi de intens, chiar din clipa nefericitului accident, cum s-a întîmplat în cazul Labiş. Într-o istorie a receptării, sunt de invocat numele acestor corifei ai literelor, în chip director, fără reticenţe; mai puţin al lui Mihai Beniuc, Paul Georgescu, Mihai Novicov.
Este de la sine înţeles că „deceniul proletcult” a însemnat (-înseamnă) etapa crimei. Cota de oroare creşte pe măsură ce constatăm cu nelinişte că nu are un număr propriu-zis definibil de ani şi nici un punct stabil pe întinderea stăpînirii bolşeo-comuniste. Cel mult, putem vorbi de un moment „culminant”, începînd cu „reforma” din 1948, care a desfiinţat din temelie Academia Română (a se vedea lucrarea lui Dan Berindei, Istoria Academiei Române – 2006 şi recenta Drama Academiei Române, apărută sub semnătura lui Păun Ion Otiman – 2013), universităţile, viaţa şcolară şi bisericească. Dar pînă în anul citatei şi păguboasei reforme, Armata română fusese deja sacrificată, un număr foarte mare de generali (40-50 cifrează documentele) zăceau în închisori, la decizia Tribunalului poporului înfiinţat din ordin moscovit încă de la începutul anului 1945. În 1958 era adus în faţa instanţei de judecată „lotul Noica-Pillat”, în aceeaşi secvenţă de timp cu „lotul Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim-Bucureşti. (Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae etc.). După 1970, începuse prigoana scriitorilor din exilul românesc iar în anii ’80, apariţia unei cărţi, indiferent de domeniu, era condiţionată de numărul citatelor reproduse pe larg din cuvîntările „primului gînditor” al ţării. Acelaşi proletcultism se menţinea peste decenii, în forme evident trucate. Bietul om se acomodase ca oaia cu lupul.
Scurtul interval de timp cît i-a fost dat lui Nicolae Labiş se plasează în deceniul celui mai virulent proletcultism: 1950-1956. La vremea aceea, scriitorii români se împărţeau în două tabere adverse: ori se aflau în fruntea bucatelor, fiind vorba, de regulă, de parveniţii dispuşi să facă jocurile Puterii, ori zăceau în închisori; mulţi şomau, urmăriţi de Securitate, cu existenţa permanent ameninţată. Labiş a avut tăria să aleagă înainte de a se compromite iremediabil, asemenea multora dintre colegii de generaţie. Dar pe măsură ce proletcultismul încerca să joace cu perfidie pe două tablouri, i se găsea loc şi poetului din Mălini printre autorii demni de atenţie, în manuale şcolare. Au apărut volume de poezii care să-l reprezinte, de pildă, Moartea căprioarei din 1964, îngrijit de Gheorghe Tomozei, sau Poezii (Editura Albatros, 1985), scos la tipar de Antoaneta Tănăsescu. Li se alătură seria de documente literare datorate lui Nicolae Cârlan, bibliografii, evocări memoriale, monografii şi eseuri, unele dintre ele teze de doctorat, majoritatea alcătuite cu grijă şi profesionalism. Am putea spune că, în această privinţă, Nicolae Labiş se situează printre primii scriitori ai epocii postbelice, alături de Nichita Stănescu şi de Marin Preda.
În această ordine de idei se înscrie şi monografia recentă a lui Florentin Popescu consacrată poetului din Mălini. Scrierile care provin direct de la colegii şi martorii tristului accident intră cu predilecţie în atenţia autorului. Este calea reconstituirii atmosferei sufleteşti a momentului de mare tensiune, extinsă, uneori, pe paliere ale sentimentalismului, şi un prilej de a regîndi întreaga bibliografie moştenită. „Moartea lui Labiş, mărturiseşte Florentin Popescu, pentru cititorul de astăzi, care i-a impresionat adînc pe contemporanii lui şi care continuă să ne impresioneze încă şi pe noi, după mai bine de o jumătate de veac a fixat imaginea poetului la loc sigur în conştiinţa şi, deopotrivă, în istoria literară” (Florentin Popescu, Nicolae Labiş. Monografie. Ediţia a 2-a. Rawex Coms, Bucureşti, Bucureşti, 2012, p. 223). Această mărturie dă seamă asupra interesului purtat de Florentin Popescu operei şi personalităţii, putem spune cu toată încrederea, lui Nicolae Labiş, interes concretizat în monografia citată şi aflată la a doua variantă a ei.
Didactic vorbind, monografia pare a se orienta după o formulă general-acceptată încă de pe vremea lui Bogdan-Duică ori a lui G. Călinescu, dacă luăm în seamă studiile eminesciene organizate bi-unitar viaţa-opera, mod de confirmare a datelor în dialectica lor internă. În acelaşi spirit este secvenţiată şi lucrarea la care se face referinţă aici: În orizontul vieţii – În orizontul operei. Dar prima nu este transpunere narativă în chip de cadru familial şi socio-uman, cu amintiri mitizante din anii copilăriei, cu izbînzi literare, cu isprăvi profesionale. Terenul ar fi solicitant în privinţa lui Nicolae Labiş, cum a reuşit să experimenteze G. Călinescu în privinţa lui Eminescu ori a lui Creangă. De altfel, colegii de la Şcoala marxistă de literatură au evocat asemenea aspecte biografice antrenante, pitoreşti. Pot spune că Florentin Popescu a încercat o cale inedită, reţinînd momente tensionate şi critice din scurta viaţă a poetului, pe fondul unor întîmplări şi chiar evenimente din lumea literară, de pildă, Consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori, din martie 1956. Ea a fost patronată de Mihail Sadoveanu, secondat de Mihu Dragomir şi s-a desfăşurat, după deschidere, în chip de seminarii tematice, poezie, proză, dramaturgie etc. Să reţinem numele responsabililor de seminarii, pentru a deduce competenţa lor profesională şi, mai ales, direcţia ideologică imprimată discuţiilor. Seminarul de poezie a fost preluat, pe rînd, de Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Demostene Botez, Mihu Dragomir, Radu Boureanu; cel de proză s-a aflat în răspunderea lui V. Em. Galan, Eusebiu Camilar, Remus Luca, Cezar Petrescu, Mihai Novicov, Mihai Gafiţa, Alex. Jar, Dumitru Mircea, Petru Vintilă. La critică literară: Ov. S. Crohmălniceanu, Vera Călin, Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Mihail Petroveanu, N. Tertulian. Am reprodus listele complete (fără secţiile Literatură pentru copii şi Literatura minorităţilor), pentru a se vedea că mai toţi fuseseră scoşi din adîncul anonimat ori de pe raftul al treilea de bibliotecă; în afară de cîţiva deveniţi celebri prin dogmatism şi teroare: Mihai Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov.
Ni se mai spune că, la deschidere, s-au înscris să urce la tribună 34 de vorbitori, dintre care citez: Z. Pălăianu, Tamara Pânzaru, Eugen Mandric, Dorel Dorian, Paul Schuster, George Ivaşcu, Demostene Botez, Al. Andriţoiu, Andrei Băleanu. Apare şi numele lui Nicolae Labiş. Scrie Florentin Popescu, dîndu-ne de înţeles că autorul Albatrosului ucis a făcut notă discordantă, în chip evident şi riscant, în raport cu urîcioşii slujitori ai regimului: „Două sunt ideile principale care credem că străbat, în subtext, intervenţia lui Nicolae Labiş în discuţiile la consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori: eliberarea de dogme şi de prejudecăţi, pe de o parte, şi «lupta cu inerţia» instituţiilor şi a oamenilor pe de alta” (Idem, p. 119). Se confirmă ceea ce relatează Stela Covaci în legătură cu starea zbuciumată ce-l stăpînea pe Labiş, sub presiunea momentului, a descoperirilor proprii, judecînd evenimentele în desfăşurare. În vara aceluiaşi an, anul Consfătuirii, el punea pe hîrtie versurile: „Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri /Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim /Şi numai strecurat prin judecată /Primim al vieţii adevăr sublim”. Era primul manifest al tinerei generaţii, cu efecte antrenante, viguroase, în divergenţă cu crezul juvenil din „Fii dîrz şi luptă, Nicolae!”.
Secvenţa a doua, În orizontul operei, încearcă schiţarea unui posibil volum selectiv de versuri, care să-l reprezinte pe Nicolae Labiş în faţa instanţelor perene ale judecăţii estetice, reţinîndu-se unele texte din perioada idealistă, angajată, dar cu predominanţă compoziţiile ulterioare, izvorîte din autentic fond sufletesc şi creator. Monografistul a identificat mai multe grupuri tematice, probate prin succinte şi convingătoare comentarii analitice. Primul grupaj, şi cel mai consistent, cuprinde evocări de natură, cu dramele astrale ale anotimpurilor (primăvara, toamna, ca în mitologie), ale zilelor (senine, ceţoase), ale vietăţilor pădurii şi ale oamenilor: Am iubit, Poeme în munţi, Seara după ploaie în munţi, Idilă, Şuha, Rapsodia pădurii, Rîsul, Ursoaica, Moartea căprioarei, Albatrosul ucis. Dar înaintea acestora este situat poemul Mihail Sadoveanu, emblemă lirică. De observat că imaginea prozatorului nu este înfăţişată portretistic, aşa cum ne-am aştepta, ci prin substitute peisagistice montane, amintind de Baltagul ori de Neagra Şarului, nu de omul din M.A.N. ori din Academia R.P.R. Alt ciclu poartă titulatura Războiul. De aici selectez, din economie de spaţiu, În refugiu, Vîrsta de bronz, Zurgălăul etc. Urmează un grup de texte cu tematică socială: Arta poetică, Versuri de dimineaţă, Primele iubiri, Omul comun, Dracul şchiop, Sunt spiritul adîncurilor etc. Unele poartă semnele angajării voluntare (Lui Marx), altele sunt mai reflexive (Omul comun) sau dau semne de redeşteptare (Sunt spiritul adîncurilor). Un grupaj încheie fişa de antologare sau de proiect de editare: Albatrosul ucis (reluare din prima secvenţă), Marină, Alexandrin, Tu, Uită-te, Portret, Meşterul, Contemplaţie, Dans, Gol, Toamna. Ca încheiere, rapel la prima (Mihail Sadoveanu) este reamintită Moartea căprioarei. Sumarul ar cuprinde 54 de titluri, volum destul de impunător. Aşadar, refacere biografică – proiect de ediţie pentru restituirea personalităţii poetului în fiinţarea lui reală şi în temeiul operei de autentică valoare. Se întrevăd şanse ca Nicolae Labiş să-şi dobîndească locul ce i se cuvine pe o treaptă de sus, printre ai săi.
Încă rămîne în memorie „moartea lui Labiş”, dramatică şi infinit păguboasă. Dar în ansamblul cugetării poetice postbelice, sacrificiul şi opera au fost semnificative în direcţionarea noului curs al existenţei, resimţit în pulsaţiile celor mai buni dintre cei buni. Un sacrificiu regretabil dar salvator prin generozitatea lui. O moarte eroică. Poetul a fost „buzduganul unei generaţii”, spune Eugen Simion foarte convingător; şi nu numai al unei generaţii, aş adăuga eu, din multe motive evidente. S-a mai vorbit, şi iarăşi pe bună dreptate, despre O moarte care dovedeşte ceva (Irimie Străuţ), adică ceva mult de tot, care-l aşează pe Nicolae Labiş, prin cele cîteva capodopere ale sale, Moartea căprioarei şi Albatrosul ucis, înainte de toate, printre cei mai de seamă poeţi ai perioadei postbelice, în preajma lui Nichita Stănescu, a lui Mihai Ursachi, a lui Cezar Ivănescu. Un fenomen, se încumeta să spună nu demult un autor (Toma Alexandru, Fenomenul Labiş. Grupul editorial Muşatinii, Suceava, 2002), prin „lupta cu inerţia”, prin zguduirea conştiinţelor scriitoriceşti, prin deschiderea de orizonturi mirifice. În această privinţă Labiş nu are seamăn printre colegii de generaţie.

Calea Doinei

Nicolae Labiş reprezintă un caz de grea întrebare pentru scriitorimea română; un caz în care moartea ia chipul asasinatului, ca să nu se cunoască mîna culpabilă în adevărul gol-goluţ. Moartea este un act care vine firesc, i se atribuie o întîmplare naturală, „fără cauză”, ar spune un stoic împăcat şi cu bune şi cu rele. Dar dacă se adaugă fapta venită din afară, executată cu intenţie şi rafinament, moartea cade în stăpînirea asasinatului. Se ştie că Miron Costin a fost executat la comandă domnească, clar şi precis, dar nu se cunoaşte motivul morţii lui Octavian Goga, în cuşetă luxoasă de tren, ducîndu-se spre Ciucea; se spune că Liviu Rebreanu a murit într-un accident de maşină, ciuruit de gloanţe, dar, în ce-l priveşte pe Eminescu, zace sub tăcere natura accidentului sau a seriei de împrejurări nefaste (din rea-voinţă, inerţie, cu intenţie?); Sandu Tudor a murit în temniţă, ca un adevărat martir, sub veghe bolşeo-comunistă bine instrumentată, însă nu se rostesc numele asasinilor implicaţi de jos pînă sus, de la gardian la bătăuşul de serviciu, de la directorul închisorii la responsabilul cu atribuţii juridico-ministeriale. Şi tot aşa: despre Nichifor Crainic ştim că a murit sfîşiat ca o legumă şi luat în derîdere, fără să ni se mai amintească de anii de îndelungată şi grea detenţie, care i-au provocat starea de cădere jalnică; Hortensia Papadat-Bengescu, „Doamna prozei româneşti”, a sfîrşit într-un subsol insalubru, înfometată, bolnavă şi tristă, iar despre Marin Preda nu avem ştire cum a dispărut cu iuţeală în „timpul asasinilor”. Sunt feluri de moarte care pot fi urmărite doar pînă la un punct, după scenariile lor, cînd reale, cînd ajustate.
Povestea lui Labiş mi se pare şi mai complicată în fondul ei, fie în latura ca moarte în sine, cu răspunderea împricinatului, fie în latura asasinat de fabricaţie ocultă, ori amîndouă la un loc. Într-o primă ediţie, cazul ţine de sfera banalului: tînărul poet era beat-criţă şi n-a mai dibuit scara tramvaiului. Variantă străvezie, pentru creduli. Ce era în inima tînărului nefericit? De vreo doi ani de zile, organele, acelea care purtau grijă de moarte şi lui Sandu Tudor, şi lui Nichifor Crainic, şi lui Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Constantin Noica, pînă la Marin Preda, tuturor scriitorilor români, şi nu numai lor, puseseră gînd rău autorului poemului Moartea căprioarei. Stau la îndemînă surse documentare demne de toată încrederea, provenite de la martori ai momentului, ca şi din cartea recentă a lui Florentin Popescu: Nicolae Labiş. Monografie. (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2012). Sunt adunate şi sistematizate diverse aspecte biografice semnificative, care arată că poetul Nicolae Labiş fusese trecut pe linie moartă întrucît comisese delicte grave în raport cu morala proletară, modelatoare de caractere revoluţionare: sărutase o fată, colegă de şcoală, după o serată amicală, într-o grădină. De aici s-a pornit. Discuţii, şedinţe, ameninţări. Mai mult, nu se cuminţise, adică nu-şi respectase angajamentul comunist, luat în faţa adunării prezidată de colegi devotaţi „cauzei”.
Acestea se petreceau în 1953. Îl aştepta excluderea din organizaţia U.T.M. şi mai mult decît atît. Măsura era de rău augur pentru viaţa oricui. Aşa că, în scurtă vreme, avea să rămînă pe drumuri, fără locuinţă, fără nici un ajutor familial. Începutul sfîrşitului. Ajunsese să scrie prin gări, înnopta pe la prieteni sau prin redacţii de reviste. Şi asta vreme de aproape trei ani. Dar să-l ascultăm pe autorul cărţii aflate aici în atenţie, fiind cu documentele pe masă: „Şi este de la sine înţeles că numai bune pentru creaţie nu puteau fi noile condiţii. Astfel Labiş este nevoit să înceapă o boemă pe care nu şi-a dorit-o şi care, fără îndoială, îl stînjenea, ziua trecîndu-i te miri pe unde (prin redacţii, pe străzi, prin restaurante, prin parcuri), iar noaptea adăpostindu-se în casa unor prieteni binevoitori. Cîteva mărturii din această perioadă sunt cutremurătoare şi pentru că vin din partea unor martori oculari nu pot fi puse la îndoială” (Florentin Popescu, Idem, p. 107). „Martori oculari” fiind prieteni de aproape, Lucian Raicu, Florin Mugur, Stela Covaci, dar, mai ales, Gheorghe Tomozei, şi Imré Portik.
Cine lua asemenea măsuri iresponsabile? Un anume comando în frunte cu directorul Şcolii de Literatură, imitaţie kremliniană, anume I. M. Aldan. Îi urma la conducere lui Mihai Novicov (cu prestaţie de numai un an, de unde a trecut la altă copie bucureşteană a Moscovei, Institutul universitar de limbă rusă „Maxim Gorki”) şi lui Petre Iosif, scriitor muncitor, simplu şi sărac cu duhul. Profesorii şefi de discipline de predare nu erau nume respectabile în latura didactică, nici modele scriitoriceşti: Veronica Porumbacu, ne informează Florentin Popescu, răspundea de disciplina „măestrie artistică”, Mihai Gafiţa, unul dintre cenzorii lui Paul Goma, fusese repartizat la „seminarul de creaţie”, acompaniat de Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir. Ei reprezentau elita scriitorimii la data respectivă, după voinţa partidului clasei muncitoare. Notă discordantă făcea Tudor Vianu. Preda un curs de Literatură universală, probabil cu referire la modelele absolute ale zilei, Maxim Gorki şi Vladimir Maiacovski. Acceptase de nevoie, pentru că şoma pur şi simplu. Fusese îndepărtat de la Universitate prin reforma lui Iosif Chişinevski şi, totodată, i se anulase calitatea de membru corespondent al Academiei Române obţinută în 1935.
Dar să mai includem aici un pasaj lămuritor din cartea lui Florentin Popescu, extrem de bine documentată şi de rezonabilă în logica discursului: „Acum se trasează, de fapt, linia care-l desparte pe comunistul convins în integralitate de dogmă de celălalt om, cel care se vede înşelat în idealuri şi-ncepe să se îndoiască de utopie, să-şi pună întrebări nu numai asupra drumului pe care va merge în continuare, ci şi asupra condiţiei intelectualului, a creatorului strîns volens-nolens, în chingile unei ideologii care nu admite derogări sau abateri de nici un fel.
Moment al «despărţirii apelor», dar şi al unei traume spirituale şi sufleteşti, trezirea la realitate a poetului va sta, de aici înainte la baza unor dezbateri, întrebări şi chiar reacţii în public ce îi vor periclita lui Nicolae punîndu-l în postura unui disident, poate cel dintîi din rîndurile tinerei generaţii, într-o vreme în care aceasta implica nenumărate, imense şi nebănuite riscuri” (Idem, p. 95).
Într-adevăr, tînărul poet s-a trezit la realitate. Prigoana continuă timp de aproape trei ani, loviturile venite în serie, invidia confraţilor mai tineri ori mai în vîrstă i-au făcut „bine”. Luase propaganda comunistă în serios la începuturi: Fii dîrz şi luptă, Nicolae. Se arăta devotat în şedinţe, se antrena în „documentări” pe şantiere şi pe ogoare, după indicaţii primite de la îndrumătorii de moment. Ziarele de partid îi dădeau sfaturi poeticeşti, cum aflăm dintr-o corespondenţă purtînd data 20 mai 1955: „Tovarăşe Labiş / De curînd, la redacţia ziarului nostru a sosit de la Dumneata un document în care ne vorbeai despre viaţa şi munca depusă de muncitorul Ion Săsăreanu de la Automotoare C. F. R. Stalin.
Atunci cînd l-am primit, ne-am şi gîndit ca imediat să-l propunem spre publicare, şi făceam acest lucru dacă din conţinutul lui reieşeau o serie de fapte deosebite. Nu vrem să spunem că acest muncitor destoinic nu dobîndeşte zi de zi o nouă victorie în producţie, că el nu este un luptător activ pentru pace, însă aşa cum ne prezinţi dumneata pe acest om, nu aduce nimic care să înfăţişeze cu adevărat tipul de om nou. Aşa cum ai încercat dumneata să-l prezinţi pe Ion Săsăreanu, pare mai degrabă o referinţă şi nici de cum un portret al unui muncitor care la locul de muncă este un om minunat…” (Nicolae Labiş, Corespondenţă. Ediţie îngrijită şi Prefaţă de Nicolae Cârlan. Suceava, Lidana, 2009, p. 138). Alte redacţii îi cereau colaborarea cu insistenţă, de pildă „Iaşul nou”, dirijat de D. Ignea, proaspăt transferat de la o gazetă sinistră a Canalului: Dragă poete Labiş / Răscolind zestrea poetică a redacţiei noastre (remaniată), am dat de pagini olografe şi diactilografiate ale tale. Ba chiar am găsit şi sentinţe pe care tu cu generozitate (fălticeneană) le-ai dat pe biete texte ale unor amici şi discipoli…
După cum cred că ai aflat, redacţia noastră şi-a schimbat faţa, noi te socotim iarăşi exponentul liric al promoţiei de poeţi care, în ultima vreme, şi-a luat zborul de pe solul ieşean.
Ieşenismul adevărat al celor grupaţi în jurul noului nucleu redacţional te cheamă la matca dintîi. De asta te rugăm chiar şi «oficial», prin prezenta, să ne străluceşti din nou, matur şi cristalin, în paginile noastre.
În numele colectivului de poezie care tînjeşte după poezie bună, te invit, ca să baţi pentru noi primele strune. Ospătează-ne cu precădere şi nu ne mai zvîrli ca în ultima vreme – numai ceea ce ar fi nimerit «pentru Iaşul nou».
Secretariatul redacţional girat de Ion Sârbu, colectivul de poezie, îşi pot… pierde pita dacă ne vei trata ca pe o publicaţie oarecare.
Strînge, în jurul tău, condeiele vrednice de la Şcoală şi trimite-ne spre Iaşi roadele lor. Le aşteptăm cu braţele deschise” (Nicolae Labiş, Corespondenţă, Idem, p. 134). Măgulitoarea scrisoare este datată 29 X-1953 şi semnată de G. Mărăgrit, unul dintre scriitorii rataţi ai Iaşului vremii respective, ca şi pomenitul Ion Sârbu. Ar fi multe de spus pe tema asta.
Deocamdată să reţinem că poetul din Mălini era „ajutat” prin regulamentul Şcolii de Literatură, esenţialmente politică, să vadă selectiv mediul socio-uman şi românesc pe care-l străbătea: pe stradă, în excursii, pe şantierele cuprinse de larma cîntecelor şi tîrnăcoapelor, toate devenite cadre formative pentru omul nou. Nu se poate să nu fi auzit de deportări şi de arestări, chiar printre cunoscuţii apropiaţi; să nu fi văzut maşina neagră, la lucru prin sate. Îl dau de gol scrieri din vremea respectivă: compoziţii lozincarde unde se întrevede dorul de copilărie, preferinţa pentru peisaje alpine. Retorica e prea zgomotoasă şi didactică, reveriile prea colorate, în chip de eternă căutare şi întoarcere.
Cred că semnul decisiv a fost dat în momentul în care Nicolae Labiş a recitat Doina eminesciană, şi încă „la o oră matinală”, într-un local public din centrul Bucureştiului. Era în toamna lui 1956, informează Stela Covaci, puţină vreme înainte de moartea-asasinat. Să reţinem că Doina lui Eminescu deşteaptă puteri fascinante şi întăritoare de speranţă, în momente de mare amărăciune. O cîntau deţinuţii politici la Aiud, de nu puteau să-i oprească echipele de gardieni năvălind cu ciomegele; o cîntau ostaşii români la începutul campaniei din iunie 1941, pentru eliberarea pămînturilor răpite de cotropitorii sovietici, o cîntau basarabenii lîngă „Podul cu flori” de la Prut. Au cîntat-o din bucium la Putna, în acelaşi ton şi în acelaşi an cu Labiş, grupul Adrian Popescu-Brudiu-Zub, motiv pentru care curajoşii studenţi ieşeni au îndurat ani de închisoare. Într-adevăr, pentru Labiş, fecior de învăţător român, de ţăran şi de oştean, născut în Carpaţii cu paltini şi cu căprioare, nu era altă cale de urmat decît aceea a Doinei.
Următorul pas a fost pe măsură: într-o anumită împrejurare, cu multă participare publică, „Labiş şi cu Paul Goma «au cerut Basarabia de la ruşi pentru a avea România Mare»” (Cf. Florentin Popescu, lucr. cit., p. 132). Abia acuma Labiş şi-a găsit prietenul fără cusur. Dacă ar fi scăpat de complotul ce i se pusese la cale, de „pasărea cu clonţ de rubin”, metaforic vorbind, ar fi ajuns la Gherla şi el (ceea ce lui Paul Goma i s-a întîmplat după cîteva luni, ca şi lui Marcel Petrişor), l-ar fi năucit pumnii lui Pleşiţă şi l-ar fi pocnit „în cap! în cap! în cap!” ciomăgarii lui Drăghici-Pleşiţă-Nicolski De altfel, după ce Labiş a cîntat Doina, după ce şi-a spus năduhul în acord cu Paul Goma, începuse să fie urmărit de Securitate, cum mărturiseşte Irimie Străuţ, prieten apropiat al victimizatului. Uniunea Scriitorilor se despovărase, eliminîndu-l din rînduri, revistele literare nu-i mai primeau poeziile, colegii (cu excepţia cîtorva prieteni) se fereau de el. În 1956, înainte de faimosul asasinat, Nicolae Labiş se afla cam în acelaşi punct critic prin care trecea Paul Goma în 1977, cînd i s-a hotărît să părăsească ţara, un asasinat şi acesta; sau Nicolae Breban în 1971 cînd s-a hotărît, probabil cu aceeaşi Doină în fibre, să renunţe la funcţii oficiale. Dar n-a fost pe voia celor care dictau ci a acelora responsabili şi curajoşi. Toţi trei s-au aşezat, mai devreme sau mai tîrziu, pe aceeaşi linie directă riscînd „drumul la zid”.
Demascarea şi excluderea pe faţă, dublate de turnătoria cu direcţia dosar secret, ca şi zvonistica înveninată erau instrumente eficiente, mînuite cu rîvnă de slujitorii aparatului ideologic şi asasin în continuă agitaţie. Era o crimă să-l vizitezi pe ostracizatul Blaga acasă sau pe Arghezi. Au păţit-o şi alţii, tot de la Şcoala de Literatură. Era o crimă să fii zărit (şi se găseau secături să semnaleze „unde trebuie”) în compania unui scriitor italian, să spunem, ori suedez. Era o crimă să scoţi din geantă un volum de poezii semnate de Arthur Rimbaud sau François Villon. Poetul din Mălini le-a comis pe toate. I s-au asociat şi alţii din generaţie, de pildă, poetul, criticul şi eseistul Gheorghe Grigurcu. Şi el a fost pîndit în drumurile sale spre Mărţişorul arghezian, sau cînd citea în cămin poezii de Blaga, Baudelaire, Rilke. De aici condamnări în şedinţe tovărăşeşti, în stilul epocii, îndepărtarea din Şcoala de literatură, marginalizare deceniu după deceniu. Se pedepsea aspru opţiunea pentru adevăr şi depolitizare. Lui Labiş nu i-a fost dată nici o şansă spre calea revenirii la normalitate. Abia se scuturase cu cutremurare de nălucirile care-l năpădiseră pe nepregătite; abia avusese răgazul să dea cîteva semne de regăsire cu sine şi să-i avertizeze pe amicii din apropiere. Pasărea cu clonţ a şi sărit să-l înhaţe, pentru că întrevedea un pericol de mari proporţii pentru ea şi se vedea nevoită să intervină fără întîrziere. Florentin Popescu are perfectă dreptate afirmînd că Nicolae Labiş „a fost primul disident de la noi”. Nu este vorba de disidenţă minoră, „negociabilă” (mai lăsaţi voi, mai suportăm tot noi), ci de răsturnare radicală, cu intenţia de revenire la normalitate. Ca „Omul din Calidor”, din Mălini, din Vrancea, de pe Coasta Boacii să se simtă, iarăşi, la el acasă.

Premiile Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Premiile anuale ale Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru
Literatură şi Arte

Sâmbătă, 28 septembrie a.c., la Sala „Ateneu” a Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, juriul celei de-a XII – a ediţii a Festivalului – Concurs Naţional de Poezie „Avangarda XXII”, alcătuit din scriitorii Adrian Dinu Rachieru – preşedinte, Paul Aretzu, Simona-Grazia Dima, Sabina Fînaru şi Victor Munteanu – membri, a acordat următoarele distincţii:

Pentru scriitorii consacraţi:
Premiul de excelenţă pentru cartea de poezie a anului 2012:
În moalele cerului, de Anca Mizumschi, Ed. „Brumar”, Timişoara, 2012.
Premiul de excelenţă pentru cartea de proză a anului 2012:
Ion Lupu, Dureri neostoite, Ed. „Vicovia”, Bacău, 2012.
Premiul de excelenţă pentru cartea de eseu a anului 2012:
Gheorghe Iorga, rândunica din nasul lui buddha, Ed. „Universitas XXI”, Iaşi, 2012.

Pentru scriitorii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit 35 de ani:
Poezie: Premiile I, II şi III nu s-au acordat.
Menţiune şi Premiul revistei „Spaţii culturale” din Râmnicu-Sărat: Adrian-Nicolae Popescu, medic specialist medicinã de familie, Rădăuţi .
Critică literară: Premiile I – II nu s-au acordat.
Premiul III şi Premiul revistei „Ramuri” din Craiova: Bogdan-Ioan Anistoroaei, profesor la Seminarul Teologic Liceal „Sf. Vasile cel Mare”, Iaşi.
Teatru: Premiile I – II nu s-au acordat.
Premiul III şi Premiul revistei „Oglinda literară” din Focşani: Laura-Edith Negulici, secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti.

De asemenea, juriul constituit pentru acordarea Premiilor anuale ale Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură şi Arte, alcătuit din Dumitru Brăneanu, Daniel Nicolescu, Vasile-Crăiţă Mândră, Claudia Vasilache şi Victor Munteanu – preşedinte, a acordat următoarele premii:
 Premiul de excelenţă pentru cartea de proză a anului 2012:
Ion Timaru – În numele Legii, Ed. „Vicovia”, 2012
 Premiul de excelenţă pentru solistul de muzică populară al anului 2012: Anton Achiţei
 Premiul de excelenţă pentru ansamblul folcloric al anului 2012: Ansamblul Folcloric „Plaiuri
Băcăuane”, instructor-coregraf: prof. Robert Costrovanu
 Premiul de excelenţă pentru pictorul naiv al anului 2012: Catinca Popescu
 Premiul de excelenţă pentru cel mai mediatizat pictor naiv al anului 2012: Ion Măric.

Festivitatea de decernare a premiilor a fost precedată de un program de o înaltă ţinută artistică realizat de Florin Ţuţuianu, de cunoscuţii solişti de muzică populară Anton Achiţei şi Maria Tătaru-Bodea, precum şi de ansamblurile folclorice „Plaiuri Băcăuane” (instructor: Robert Costrovanu) şi „Privighetorile Zeletinului” din Podu Turcului (dirijor: Nicolae Popa).

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!…

„Mă îngrozeşte gândul că omul se va putea
„În artă e ca în dragoste: nimeni nu-ţi poate ţine locul”. (G. Flaubert)
Să nu exagerăm! Lumea e plină de suplinitori.

***
„În închisoare am trăit cea mai fericită perioadă pentru scris. Nici tu femei, nu tu vodcă, nu tu telefon”. (Adam Michnyk)
Trai, neneacă, pe banii statului!

***
„America – forma cea mai civilizată a inculturii”. (O. Paler)
Spre care Europa aleargă cu limba scoasă.

***
„Misiunea scriitorului e să scrie, nu să salveze lumea”. (O. Wilde)
Chiar aşa! Lăsaţi-o în pace, că mai rău, nu are cum să se scufunde.

***
„Citind inscripţiile funerare constatăm că toţi oamenii cinstiţi au murit”. (V. Eftimiu)
Deci trăiesc doar ciocoflenderii.

***
„Ce, Shakespeare nu a băut şi el cu piraţii în parc?” (Fănuş Neagu)
Mda, dar când prindea o pană în mână…

***
„Viaţa este un fel de fotbal de unul singur, în care Dumnezeu trage tot timpul de la 11m”. (N.Velea)
Asta pentru că noi facem mereu henţ în careu.

***
„Aş vrea să văd maimuţa din care s-a tras Shakespeare”. (A. Gobineau)
Oricum, pe la Univ.”S.Haret”, nu e.

***
„Fereşte-ne, Doamne, de ridicol”. (Şt.A. Doinaş)
Că de sublim ne ferim singuri.

***
„Ca să faci avere, trebuie să-i cumperi pe oameni la valoarea reală şi să-i vinzi la valoarea pe care ei cred că o au”. (Talleyrand)
Oho, câtă ginecologie financiară, maestre!

***
„Nu trăim cu toţii în aceeaşi epocă”. (Pascal Bruckner)
Aşa e! Unii moţăim încă prin peşteri.

***
Se spune că N. Stănescu a lăsat cu limbă de… testament să nu i se mai tipărească nicio carte după moarte. Ştia maestrul că posteritatea va turna apă în
concentratul lui de „vodcă.”

***
„Omul învaţă cel mai greu să moară”. (Eugen Ionesco)
Păi este vreun examen mai al naibii, decât ăsta?

ZILELE „BACOVIA”
BACĂU, septembrie, 2013

„Acasă” la Alecsandri

Dimineaţă rece, cu vânt şi o cernere măruntă de sus. Vreme ca de sfârşit de toamnă ori ca la început de primăvară (ca să preiau aici o formulare găsită în cărţile a cel puţin trei poeto-prozatori diferiţi); în tot cazul, vreme bacoviană, că tot participăm la Festivalul Bacovia. Conform programului, ar trebui să fim la colocviile revistei „Ateneu”, la Colegiul Ferdinand, acolo unde, de altfel, s-au deplasat deja nenumăraţi poeţi, prozatori, critici literari şi multă lume generoasă cu aplauzele; noi, ceilalţi, nu ne îndurăm să-l lăsăm singur pe profesorul Ioan Dănilă şi nu este numai din solidaritate de breaslă: mai sunt şi medici, ingineri, oameni de afaceri etc., toţi, membri ai USR, indignaţi de modul cum autorităţile băcăuane înţeleg să trateze un imobil de patrimoniu. Se pare că protestul nostru nu-i singurul, au mai fost luări de poziţie, manifestaţii, conferinţe de presă, acţiuni de ecologizare etc., toate rămase fără ecou. Actualul proprietar, cine-o fi el, că nu prea contează, a cerut 80.000 de euro pentru imobil, bani pe care Primăria Bacău nu-i are sau nu vrea să-i investească într-o ruină. Cu aceeaşi sumă, îmi trece mie prin minte, a scos Episcopia de Buzău-Vrancea la licitaţie o singură maşină de lux aparţinând preoţimii…
Nu-i treaba noastră să judecăm priorităţile unei primării în vreme de criză economică (şi morală, aş zice!). Nu-i treaba noastră să găsim vinovaţi şi să-i punem la zid pentru delăsare, ignoranţă, grobianism. Intenţia noastră este să nu lăsăm o faptă meschină să treacă drept lucru normal, justificat de context şi capabil să genereze fapte asemănătoare.

Îi datorăm enorm lui Vasile Alecsandri, nu putem fi atât de iresponsabili încât să nu recunoaştem ce-a făcut pentru România modernă şi pentru cultura ei: îi suntem datori nu numai cu vorbe frumoase şi cu vreo coroană de flori ieftine de ziua lui, ci şi cu gesturi şi cu atitudini civice şi culturale, care să demonstreze că nu ne-am imbecilizat de tot.

Casa arată jalnic. Am tresărit când am văzut mizeria lăsată de aurolacii târgului, semnele clare ale luptelor nocturne între găşti, dovezile că acolo, în acasa lui Alecsandri, a fost şi încă mai este un refugiu tolerat pentru boschetari, drogaţi şi prostituate. Mai dau o mână de ajutor degradării şi cetăţenii comozi, care confundă ferestrele sparte ale casei Poetului cu ghena din spatele blocurilor. Era să calc pe o găină moartă de cine ştie când; era să intru în covorul zdrenţuit, părăsit acolo de cine ştie cine: m-am împiedicat în tot felul de cutii goale, peturi, pungi de plastic pline de gunoi: m-am scârbit dând cu ochii de cei câţiva metri pătraţi de grafitti confecţionaţi de tinerii analfabeţi şi rebeli ai târgului: dar, mai presus de toate, m-au impresionat aerul trist, umil şi rugător al casei, frumuseţea ei prăbuşită, demnitatea pierdută. Şi atunci am auzit, deşi aş fi preferat să nu aud, un glas de alături spunând: ce i se întâmplă casei acesteia i se întâmplă ţării întregi…

A consemnat Valeria MANTA TĂICUȚU