Spații culturale nr. 31 (11)

Artemiza-Delia ASĂNACHE

Pânza de păianjen sau În căutarea fericirii

„Pânza… nu cred că este romanul unei mari singurătăţi. E romanul vieţii mele, aşa cum a fost, cu eşecurile ei, care mi-au folosit totuşi, fără de care n-aş fi scris. Romanul s-ar fi putut numi, foarte bine, În căutarea fericirii” , spune Cella Serghi în ultimul său interviu acordat înainte să moară soților Ilie și Doina Rad. Tema fericirii, strâns corelată cu tema iubirii, apare frecvent în romanele scriitoarelor noastre interbelice, dar și în literatura universală. Legătura dintre fericire și iubire este subliniată, printre alții, și de filozoful britanic Bertrand Russell, care scrie în 1930 în eseul The Conquest of Happiness (tradus și publicat în română în 2011 la Editura Humanitas sub titlul În căutarea fericirii) că „fericirea unui om depinde în parte de împrejurările exterioare, iar în parte de el însuși” și că „faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire” .
Eroina Cellei Serghi din Pânza de păianjen – Diana Slavu – va urmări toată viața fericirea, la fel ca autoarea însăși, care va mărturisi: „În timp ce tata își căuta, greu, cum a căutat totdeauna, bucata de pâine, eu îmi căutam «fericirea»” . A te plimba pe străzile Parisului, liber, respirând aerul cultural al capitalei franceze reprezenta pentru tânăra Cella Serghi fericirea supremă. După ce ajunge să-și îndeplinească acest vis, ea își dă seama că există lucruri mult mai importante în viață. Ea va căuta apoi iubirea perfectă, așa cum va face și Diana în roman, punându-și problema fericirii celor din jur. În accepțiunea Cellei Serghi, o femeie fericită este curajoasă, independentă și „câștigătoare în meciul cu viața” , un meci pe care protagonista ei pare să-l piardă.
Adoptând ca tehnica literară metoda jurnalului, a amintirilor scrise de un personaj care încearcă să-și înțeleagă și să-și analizeze parcursul existențial, motivele din spatele unor acțiuni, poziționarea sa în raport cu propria conștiință și cu lumea, Cella Serghi creează povestea unei femei ce se lasă cunoscută prin propriile mărturisiri, dar și prin acelea alea prietenei sale, Ilinca Dima. Ea este cea care va citi caietele de amintiri ale Dianei, comentând unele scene, completându-le cu perspectiva sa asupra evenimentelor, întregind imaginea Dianei. Metoda jurnalului, împrumutată de la André Gide de toți scriitorii români adepți ai autenticismului, este o formulă narativă care i se potrivește autoarei, apropiată de operele autobiografice prin lecturile pe care le face în adolescență. Asemeni lui Camil Petrescu, ea este adepta unei scrieri anticalofile, fără înflorituri artistice, cu greșeli de ortografie și de gramatică, greșeli pe care i le corectează fiecare din cei trei lectori ai săi – Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. Deși acesta din urmă susține cu tărie un astfel de stil, el se dovedește foarte aspru în judecarea Pânzei de păianjen. În opinia sa, romanul „e plin de gafe, dintre care una singură (dintre sute și sute) ar îngropa o carte” .
Cu toate că neagă influența lui Camil Petrescu asupra construcției romanului său, Cella Serghi o plămădește pe Diana după recomandările lui: fata este de o frumusețe alunecoasă, care unora li se pare extraordinară, în timp ce altora li se pare comună, este o fire sportivă, care știe să se bucure de beneficiile vieții moderne, se îmbracă cu gust, astfel încât să-și sublinieze feminitatea, respectând întru totul codul modern de vestimentație pe care Camil Petrescu îl susține cu ardoare, de la discuțiile private, până în articole teoretice și romane.
Spre deosebire de Diana, Ilinca este o fire mai retrasă, reflexivă, sobră, martoră, la fel ca Mini din Fecioarele despletite, a multora dintre întâmplările pe care le trăiește eroina. Provenind dintr-o familie bună, fără grija zilei de mâine, Ilinca este reprezentanta unei alte lumi, o lume la care Diana tânjește. Ea are în roman rolul unui „«judecător» pe cât posibil obiectiv al faptelor dezvăluite, artificiul «cititorului dramatizat» funcționând ca emblemă a interfeței dintre două lumi și două subiectivități distincte” , care percep lucrurile în mod diferit. Imaginea din caietele Dianei este confruntată cu imaginea pe care și-o face Ilinca despre ea, cu imaginile celor care o cunosc (doamna Dima, pictorul Petre Barbu, soțul Dianei, Michi Ioanescu, unele prietene comune), dezvăluind, ca într-un joc de oglinzi sau ca într-un „dosar de existențe”, o personalitate complexă, general-umană.
De la prezentul acțiunii din roman – Ilinca și Diana se întâlnesc la sala de sport, cea din urmă anunțându-i prietenei sale plecarea la Paris – ne întoarcem în timp, în trecut, la copilăria Dianei, descrisă în niște caiete pe care i le trimite prietenei sale înainte de a părăsi țara. Începând să le citească, Ilinca devine din ce în mai absorbită de povestea Dianei, desprinzându-se de cotidian, chiar de concret, pășind pe drumul unei ficțiuni: „Am început să citesc caietele Dianei pe scaunul din fața pianului, unde mă aflam când mi le-a adus fata din casă. Am început să le citesc lacom, fiindcă era vorba de Diana. Apoi, parcă n-a mai fost vorba de prietena mea, Diana, cu care chiar acum trei zile am stat alături, pe o bancă din sala de gimnastică de la ONEF, ci de un personaj de roman”. Viaţa devine literatură şi invers, mai ales că şi Diana se întreabă, la un moment dat, dacă Ilinca există cu adevărat sau dacă este doar o invenţie a sa: „Ce ai făcut în toţi anii aceştia, Ilinco, ce ştiu despre tine, ce ai gândit, cine eşti? M-am întrebat dacă exişti şi altfel decât în închipuirea mea sau dacă nu eşti cumva tot eu, aşa cum aş vrea să fiu, sau un personaj fictiv, imaginat anume pentru confesiunile mele”.
Întâlnim în Pânza de păianjen câteva elemente de metaroman (Diana scrie la școală o compunere cu titlul unei sugestive metafore existențiale „Pânza de păianjen”), în spiritul literaturii vremii: „Tentația (auto)reflexivităţii, definitorie pentru literatura «tinerei generaţii» interbelice, pătrunde, foarte firesc, şi în cartea mai puţin reflexivei Cella Serghi, Pânza de păianjen fiind, şi din acest punct de vedere, un roman al vremii sale. Un roman a cărui modernitate transpare din partitura narativă destul de complicată, construită din ambiguităţi, din suprapuneri şi din corespondenţe abil ticluite” .
Ilinca află despre copilăria nefericită a Dianei, marcată de lipsuri materiale şi de confortul unei case solide, stabile, în care personalitatea fetei să se dezvolte la adăpost de marile greutăţi ale vieţii. Locuind pe rând în mai multe oraşe, în case închiriate, ba chiar şi în unele camere ale unui bordel, Diana va cunoaşte lumea celor săraci, va fi martora unor evenimente tulburătoare (moarte, sinucidere), va traversa mai multe medii, lucruri care o vor maturiza mult mai repede decât pe colegii ei de generaţie. Deşi poartă şi ea aceeaşi uniformă şcolară, se distinge de la depărtare de restul fetelor din clasă, prin ceva al ei – frumuseţe, naturaleţe, maturitate. Pentru Diana sărăcia nu înseamnă fericire, ca în religia creştină, ci umilinţă, înjosire. Ea va căuta mereu să-şi ascundă mizeria odăilor de închiriat în care trăieşte, unde îşi face temele cocoţată pe un şifonier, fără un spaţiu al ei, fără o garderobă, fără multe dintre obiectele şi podoabele atât de necesare unei fete. În ciuda faptului că nu îşi permite prea mult lux, ţinuta ei este întotdeauna impecabilă, vestimentaţia ei este întotdeauna originală, reuşind să treacă printre prietenii săi drept o fată dintr-o familie bună. Ea va fi din cauza aceasta invidiată de multe ori, fără ca ceilalţi să bănuiască vreodată imensele chinuri şi greutăţi cu care Diana îşi face o rochie nouă (de cele mai multe ori din rochii mai vechi ale mamei).
Locurile şi mediile sărace prin care se perindă familia Savu sunt prilej pentru narator de a zugrăvi în tuşe realiste o lume diversă, de la mahalaua cu odăi mucegăite la săli fastuoase de recepţie, de la fabrici în care muncitorii lucrează în condiţii insalubre până la săli de expoziţie unde vine doar lumea bună. Perioada de după Primul Război Mondial este surprindă în toate aspecte sale, cu lărgirea diferenţelor de clasă, cu dorinţa trăirii din plin a vieţii, după ororile războiului. Făcând parte din noua generaţie, Diana va fi cuprinsă şi ea de valul de evenimente mondene la care participă toată lumea, de nebunia anilor ‘20 – ’30, plecând la mare, la Mangalia ori Balcic, sau la munte, participând la serate, întâlniri, conferinţe etc. În toată această vâltoare în care protagonista se aruncă fără să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, dar cu un entuziasm specific vârstei, ea caută să îşi găsească fericirea. Deşi duce în spate povara multor generaţii de provenienţă modestă, Diana va încerca să ajungă mai sus.
Un prim pas în acest sens va fi căsătoria cu Tomi (Michi) Ioanescu, după cum singură mărturiseşte: „Am avut o copilărie cenuşie, grea, o adolescenţă făcută din lipsuri şi umilinţe, într-o lume care huzurea, şi căsătoria mea, în aparenţă liber aleasă, a fost forţată de nevoia de a mă elibera de păienjenişul sărăciei. (…) Am crezut că, măritându-mă cu Michi, sar câteva trepte, de la periferia societăţii, spre zonele ei mai de sus, şi scap de incertitudinea zilei de mâine, de echivocul obositor în care jocul aparenţelor ne obligă să trăim”. Nu avem de-a face aşadar cu o căsătorie din dragoste, ci cu una din interes, o căsătorie care devine pe zi ce trece mai apăsătoare, mai insuportabilă, mai ales că Diana descoperă la Michi gesturi şi comportamente care i se par de neacceptat (lipsit de orice delicateţe şi discreţie, neîndemânatic, greoi etc.) Un alt factor de nemulţumire în căsnicie este şi insatisfacţia sexuală, primele nopţi petrecute împreună fiind un adevărat chin pentru amândoi, departe de imaginile suave pe care le are Diana despre dragoste. Având în cap o iubire ideală, platonică pentru pictorul Petre Barbu de care se îndrăgosteşte la mare pe când avea şaisprezece ani, Diana nu ştie nimic despre dragostea fizică. Discuţiile de la şcoală cu colegele ori îmbrăţişările şi săruturile furate de Michi înainte de căsătorie nu ajută nici ele: „Ce mult vorbeam la şcoală, în recreaţie, şi chiar în bancă, în şoaptă, despre căsătorie, despre dragoste! Cu câtă înfrigurare imaginam nopţile de miere ale colegelor din clasele mai mari, care, terminând şcoala, se măritau. Ce sigure eram că ştim totul despre cele dintâi îmbrăţişări. Şi iată-mă în faţa lui Michi, căutând să înţeleg, rece, gesturi absurde, groteşti, încercări neizbutite. Au fost nopţi chinuitoare, din care amândoi ieşeam obosiţi, umiliţi, dezamăgiţi. Am devenit la Bucureşti, după multe alte nopţi, femeia lui Michi, dar fără să ajung la bucuria spre care tindeam, la deplinătatea spre care aspiram şi, care, totuşi, bănuiam că poate, că trebuie să existe”.
Diana va cunoaşte bucuria dragostei fizice în braţele lui Alex Dobrescu, un tânăr cu studii de medicină pe care îl va întâlni la Balcic. Între ei se înfiripă o poveste magică, aşa cum visa Diana pe plaja de la Mangalia în compania lui Petre Barbu. Eroina simte acum că este fericită: „Ce e fericirea? Ce caut? Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o lună înainte, ce e fericirea, aş fi început aşa, ca la şcoală: «Este când… Este când vine Alex… sau numai când îl aştept pe Alex… Am pe cine aştepta cu drag. Poate atât îmi ajunge…»” Diana se va îndrăgosti nebuneşte de el, cei doi trăind pentru o vreme o extraordinară poveste de dragoste. Iubirea lor începe să fie întunecată însă de remuşcările pe care începe să le aibă Diana pentru că-şi înşală soţul, dar şi prin unele gesturi ale lui Alex care îi stârnesc femeii gelozia şi o fac să se îndoiască de profunzimea relaţiei lor. Toată existenţa Dianei va fi de acum încolo împărţită între dragostea pentru Alex şi respectul pentru Michi. De unul este legată trupeşte, de celălalt sufleteşte. Prinsă şi mai adânc în pânza de păianjen, femeia se va zbate din ce în ce mai tare să se elibereze.
„Zbuciumul Dianei aprofundează psihologia adulterinei care pare atât de condamnabilă în romanele despre drama geloziei la Camil Petrescu, Lovinescu şi Holban. Secretul adulterinelor Ela din Ultima noapte… sau Diana din romanele lui Lovinescu se prezintă multă vreme sub forma misterului cu care gelozia bărbatului le înconjorară gesturile până la descoperirea vinovăţiei” . Pânza de păianjen, în schimb, aduce în literatura română perspectiva unei femei care îşi înşală bărbatul, dezvăluind motivaţiile din spatele unui asemenea gest reprobabil. Diana este văzută ca o destrăbălată, ca o stricată care îşi bate joc de Michi (sunt cuvintele doamnei Dima, mama Ilincăi), ca o femeie care pune în pericol căsniciile celor din jur (când îşi caută de lucru ca studentă la Drept nici nu avocat nu vrea să o angajeze pe motiv că este… prea frumoasă!). Judecata celorlalţi este foarte aspră, într-o societate tradiţională în care aventurile bărbatului sunt trecute cu vederea, iar cele ale femeii condamnate. Singura care înţelege cum a fost viaţa Dianei, care ştie, de fapt, ce e în sufletul ei, este Ilinca, iar Ilinca este o fire prea slabă, care nu îşi poate apăra cum se cuvine prietena în faţa înverşunării celor din jur. Diana nu se poate salva decât singură.
Îndoielile ei, procesele ei de conştiinţă, zbuciumul interior ţin pagini întregi, pagini în care naratorul suprinde foarte bine psihologia eroinei, sfâşiată de întrebarea: am dreptul să fiu fericită, sacrificându-l pe Michi? Iată răspunsul ei, acelaşi, redat de mai multe ori: „Mă revolt: «Nu am dreptul să fiu fericită?» Răspunsul vine dintr-un adânc pe care nu mi-l cunosc, răsunător şi hotărât: «Nu!»” sau „Sigur că nu aveam dreptul să fiu fericită minţindu-l pe Michi. Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită!” Este exclamaţia unui suflet chinuit, sensibil, care îşi face prea multe probleme în privinţa drepturilor cuvenite sau nu, în privinţa moralei etc. Situaţia ei este cu atât mai dramatică şi mai grea, pentru că Michi, în ciuda unor defecte, nu este un soţ rău: „La ea bovarismul nu e alimentat într-o căsnicie de raţiune cu un soţ condamnabil datorită purtărilor sale de parvenit brutal, ca Tănase Scatiu, ori obedient, gata la orice acceptare, ca Drăgănescu din Concert de muzică din Bach. Michi Ioanescu din cartea Cellei Serghi îşi iubeşte şi ocroteşte cu adevărat nevasta, ceea ce provoacă un conflict interior cu dimensiuni dramatice femeii care descoperă la un moment dat dragostea în afara căsătoriei şi pe de o parte, îşi apără dreptul la amor, pe de alta – nu vrea să înşele încrederea ce şi-a pus-o Michi în ea” .
Până la urmă Diana reuşeşte să îşi limpezească sentimentele faţă de Michi, dându-şi seama că pentru el nu poate simţi altceva decât duioşie şi camaraderie, singurul lângă care se simte femeie fiind Alex: „lângă el se simte bine, în toată feminitatea ei neliniștită, în voluptatea leneșă, în senzualitatea rafinată și-n poezia provizoratului. Diana este născută pentru acest farmec trist al provizoratului, căci toată existența ei n-a fost decât o înșelătoare speranță și o plutire între nesiguranțe; candoarea ei se revarsă asupra lui Michi, cu toate rezervele-i de maternitate refulată, pentru Alex păstrând numai o feminitate turbure, unduioasă” .
În preajma lui Alex, pentru care este capabilă și să comită crimă, Diana înflorește. Cei doi încearcă să-și mențină relația secretă, dar lucru este foarte greu, mai ales că apartamentul lui Alex este situat în aceeași clădire în care Diana lucrează ca secretară într-un birou de avocatură. Iubirea ei este atât de mare, dorința de a fi cu el atât de imperativă, încât personajul își riscă de mai multe ori slujba, căsnicia, reputația, trecând peste orice pentru a fi cu el, sperând să fie fericită alături de el: „Nădăjduiam să fiu fericită. Voi fi fericită, în sfârșit! Nu voi fi trecut prin viață fără să știu ce înseamnă o fericire mare, adevărată, făcută nu din fărâme, ca până acum. (..) Vreau, dimpotrivă, să încerc totul, cu orice preț, cu orice luptă, cu sacrificiul demnității…” Pentru el, Diana se va pune în situații ridicole, manifestând o gelozie bolnăvicioasă ori de câte ori îl vede pe Alex cu altă femeie, eroina Cellei Serghi având ceva din îndârjirea și nebunia din amor a lui Ștefan Gheorghidiu. Fericirea devine un lucru concret, ia trupul lui Alex: „L-am luat de gât și ne-am sărutat ca după o absență lungă și ca un jurământ că niciodată nu ne vom mai despărți. Apoi i-am sărutat părul, fruntea. (Voiam să mă conving că există, că suntem împreună iar, că fericirea e în mâna mea, concretă, așa cum e scoarța unui copac, o ceașcă, o carte)”.
Diana își va da seama treptat că nici Alex nu reprezintă bărbatul ideal, constatând că nu este capabil să întrețină o familie, că o minte, că e ușuratic, aventurier etc. Personajul ajunge la concluzia că fericirea nu este o dragoste senzuală, ambalată în poezie, cum nu a fost nici căsătoria făcută cu gândul că în timp se va lega din ce în ce mai tare de Michi. Femeia se lasă amăgită de Alex, fiindcă are nevoie de această experiență, de această iluzie a fericirii pe care crede că a găsit-o: „am nevoie să fiu amețită, să evadez din cenușiul vieții (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină), și nu sunt fericită, adică nu pot fi amețită decât în brațele lui”.
Protagonista se atașează de bărbații din viața ei, sperând că o pot salva, că o pot face fericită. Totul este însă o himeră, pentru că fericirea „nu e euforia, vârtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelișuri poleite de o poezie falsă”. Spre finalul romanului, Diana se scutură de tot trecutul ei, de „toxinele Mangaliei”, de „farmecul Bacicului”, se rupe de Alex, de Michi și va pleca într-o călătorie de purificare la Paris. Ea își va da seama că adevărata fericire înseamnă împăcarea cu sine, armonizarea celor două Diane (fata săracă, vulnerabilă, traumatizată și ființa dezinvoltă, senină, cochetă), a celor două identități pe care le-a dezvoltat din copilărie: „Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg. (…) Văd acum totul altfel, de la o altă înălțime, cu alți ochi… (…) O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit…” Renașterea naturii consună cu renașterea personajului, care va porni și el pe alt drum, de la capăt.

Bibliografie
Burța-Cernat, Bianca, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011
Constantinescu, Pompiliu, Cella Serghi: Pânza de păianjen, în Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București, 1977
Petrescu, Camil, Note zilnice, Prefață, text stabilit, note, cronologie și indice de nume de Florica Ichim, Editura Gramar, București, 2003
Rad, Ilie, Rad, Doina,„La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei”, http://jurnalul.ro/, 13 Apr 2009, accesat ultima dată pe 14 septembrie 2013 la http://jurnalul.ro/cultura/carte/la-85-de-ani-doar-cu-sunetul-marii-si-amintirile-copilariei-504380.html
Radian, Sanda, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986
Russell, Bertrand, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share