Spații culturale nr. 32 (11)

Cristina Maria ŞTEFAN

Rupt de realitate

Noaptea oarbă, noaptea-linişte, noaptea-sidef… noaptea înmărmurită, speriată nu vrea să renunţe… nu vrea să dea drumul serii să plece, să se retragă în pântecele lumii amorţite. Vrea ca această seară de nicăieri să mai stea puţin, încă puţin, poate o oră sau două. Noaptea vrea să se amâne pe sine. Norii se împrăştie, lumina difuză penetrează posibilitatea întunericului trunchiat, somnul profund, odihnitor îi este refuzat spaţiului acestuia amorf, înăbuşitor, neîncăpător cu mulţi, mulţi, prea mulţi oameni cocoţaţi unii peste ceilalţi. Suntem departe de ei, noi doi, tu şi cu mine, suntem tare, tare departe în seara asta căreia îi este refuzată noaptea cea odihnitoare. Suntem departe noi doi, tu şi cu mine, şi poate că nu noaptea e de vină că seara asta ciudată este încă aici, poate că noi suntem de vină, Noi, cu rugăminţile şi insistenţele noastre, noi, cu speranţa şi plăcerea de a fi aici împreună, unul lângă altul. Poate noi am oprit timpul în momentul care ne-a convenit cel mai mult: seara, care e la mijloc, nici zi, nici noapte, incompletă, într-o căutare continuă şi obositoare. Poate noi ne-am oprit o dată cu ea, nemaisesizând nimic în jurul nostru. Amorţeala braţelor noastre încrucişate, greutatea corpului meu pe jumătatea corpului tău, lejeritatea şi gingăşia din priviri, tăcerea… mereu tăcerea… mereu liniştea blândă… armonia, suficienţa… doar muzica – singurul limbaj-zgomot – cel mai potrivit, cel mai mângâietor, cel mai complet limbaj-zgomot din lume… Cum să mai continui aici cu ceea ce am început inconştient, fără să mă gândesc deloc? Cum să mai scriu despre ceva dacă acel ceva a fost trăit deja, trăit intens, din plin? Cum mai poţi să scrii dacă ai trăit?

Am… plus participiu trecut

Am rănit un sâmbure de caisă cu zâmbetul meu pe jumătate ironic şi imatur… Am ucis un melc în drumul meu grăbit şi nehotărât… Am sărat o cireaşă amară în visul meu fad şi incoerent, m-am răzbunat pe frumuseţea cerului cu nori împlumburaţi şi ploieticiţi, m-am răstit la candoarea globului de cristal fin până ce le-am distrus. Am spart toate tonalităţile, mirosurile şi imaginile lumii; le-am pisat şi le-am topit apoi în sânge pe care l-am scurs semi-atentă şi semi-responsabilă într-un tub pe care îl port legat de un şnur invizibil, la gât. Am descătuşat toate ororile şi bucuriile şi le-am unit apoi laolaltă pentru că nu poţi plânge fără să râzi şi nu poţi râde fără să plângi. Am irosit toate gândurile, ideile, şansele, iubirile posibile, le-am aruncat nepăsătoare într-un colţ, ca apoi să-mi pară rău, dar nu pentru că-mi păsa, ci pentru că mă plictiseam. Am rănit, ucis, sărat, răzbunat, răstit, spart, descătuşat, irosit, aruncat… razele palide ale începutului, căruia nu i-am dat nicicând vreo şansă.

Motivaţia liniştii

Îmi uit cuvintele. În faţa ta şi în faţa tainelor, îmi uit cuvintele. Şi e atât de blândă această chemare a uitării, atât de maternă, atât de completă, încât nu mai e timp pentru întrebări, pentru supărare. Nu mai e timp decât pentru ea, pentru uitare. Odată ce am folosit toate cuvintele, încercând să spun totul şi, uneori, chiar simţind, în mod arogant, autosuficient sau ipocrit că am spus totul – odată ce s-a întâmplat asta, e oarecum necesar şi chiar firesc să uit totul: literele, vorbirea, presupusul şi indecisul mesaj. Am amuţit. Tac acum. E linişte. E liniştea obişnuinţei că e linişte. Şi doar în linişte cu tine şi cu tainele noastre mi se pare că orice urmă slabă de autenticitate mai poate fi încă resuscitată. Singură, speranţa acestei aparenţe este cea care mă ţine în viaţă şi mă face să nu mă uit pe mine printre cuvintele uitate.

Nici eu nu mai ştiu…

Capete sparte brusc… cioburi pe jos… rotocoale de culoare… mereu aceeaşi pe buza care minte… întrepătruns în gustul nopţii se caută fragmente pierdute – petale întinate… când mă pierd, uit mereu că mă aştept să mă găseşti.

…şi atunci răul s-a agăţat cu putere pentru că a simţit pământul slab, fără credinţă… l-a umbrit, l-a orbit, dar în tot acest timp, pare că binele a stat pe-aproape, ghidându-l, ocrotindu-l, arătându-i că e demn de el… tot răul spre bine?

Petrache PLOPEANU

Plictiseala ultimului erou

Hilea nu era o fire ducace. Explicaţia cuvântului presupunea referirea la verbul a se duce, a pleca undeva mai mult decât este nevoie. Nu-i plăceau călătoriile, vizitele reciproce, nu suferea de „dor de ducă”, aşadar. Rămânea şi peste program în biroul său de la Registratura Tribunalului, atunci când soţia lui avea programată vreo ieşire undeva, la rudele ei, sau ale lui, la „iarbă verde”, la cunoscuţi. Doar atât, cunoscuţi, pentru că domnul Hilea nu se îngrijise niciodată de ideea creării de legături. Era mulţumit cu starea sa de repetiţie permanentă a gesturilor, a vorbelor, a trăirilor şi nu simţea nevoia unor schimbări, oricât de minore ar fi fost acestea.
Dimpotrivă, soţia sa, Dida, ar fi călătorit des, dorea să plece cât mai departe de casă, să vadă noi locuri şi noi oameni. Organiza, spre disperarea soţului său, prilejuri de socializare cu oricine, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, dintr-o dorinţă acută de schimbare a peisajului, de schimbare a feţelor pe care le avea înmagazinate în memoria sa ca într-un depozit, clasificate după criterii care atingeau uneori culmea ridicolului sau culmea absurdului. Fata lor, Ninela, o moştenise, aşa simţea domnul Hilea instinctiv, pe maică-sa. Aceleaşi preocupări de a afla unde au mai fost cutare sau cutare în vacanţe, aceleaşi dorinţe de a cerceta cataloagele agenţiilor de turism, aceeaşi înverşunare de a nu sta o clipă locului. Uneori Hilea era înclinat să se întrebe, dar niciodată nu-şi ducea întrebarea până la capăt, dacă era cu adevărat fiica lui, dar îşi revenea repede spunându-şi că aşchia nu sare departe de salcie, salcia fiind în acest context, Dida.
La Registratură îşi împărţeau spaţiul şi hârtiile cu încă doi colegi, doamna Cris şi domnul Pătru. Dar nu numai spaţiul şi hârtiile îi uneau pe cei trei. Aceeaşi teamă de modificări, aceeaşi seninătate cu care îşi întâmpinau în fiecare dimineaţă biroul, neschimbat şi el de ani de zile, aceleaşi speranţe că lucrurile rămân aşa cum le ştiau ei şi că vor rămâne la fel, cel puţin până când vor fi ieşit la pensie. Pensia era însă destul de departe, nici unul dintre cei trei nedepăşind patruzeci şi trei de ani cât avea domnul Pătru. Cât despre doamna Cris, deşi erau siguri că nu avea mai mult decât colegul ei, nu la fel de siguri erau în ceea ce privea vârsta ei reală. Bărbaţii din birou însă nu o contraziceau în legătură cu cei treizeci şi cinci de ani pe care şi-i dădea singură, oroarea de controverse inutile, care deriva din teama de schimbare, împiedicându-i să deschidă vreodată discuţia în acest sens. Fiecare se mulţumea cu informaţiile pe care le ofereau ceilalţi şi se simţeau astfel foarte bine! Cât despre hârtii, acestea rămăseseră neschimbate de ani de zile, chiar dacă se vorbea insistent de adaptarea legislaţiei la cea europeană, la normele Uniunii. Schimbările erau mai mult de suprafaţă în partea formală a justiţiei, iar cei trei înţelegeau foarte bine mecanismele deplasării hârtiilor şi schimbării acestora, încă de pe timpul comunismului, pentru a se mai teme de ceva schimbări majore. Iar, la urma urmei, ei erau cei care dirijau această mişcare, într-un mod controlat, care să nu le afecteze propensiunea spre stabilitate.
În acest climat de conservare a energiilor a picat pe Hilea, ca un trăsnet adevărat, ştirea cumpărării pentru concediul din acel an a trei bilete pentru o excursie în Turcia. Faptul era de nerespins, dată fiind cumpărarea deja a celor trei bilete, preţul lor destul de piperat, înverşunarea unirii împotriva lui a celor două femei din viaţa lui, soţia şi fiica şi nu în ultimul rând exotismul excursiei. Pentru cele două nu pentru el, care nu dorea să aprecieze locuri străine, oameni străini, istorii şi întâmplări care ar fi fost îndreptate toate împotriva stării sale de bine în stabilitatea banalităţii. Căci, este bine de ştiut, domnul Hilea era un om banal, ştia lucrul acesta şi îl aprecia. Aprecia banalitatea sa personală, dar şi pe a celorlalţi colegi. Toţi erau banali până la plictiseală, dar pentru ei şi plictiseala era o stare de profundă normalitate şi de ce nu, de bucurie. Ştiau, discutau deseori despre acest lucru, că banalitatea nu are cum să fie mai banală decât ea însăşi. Plictiseala nu are cum să plictisească mai mult decât o face. Se fereau în acest mod de acele dezamăgiri pe care lipsa banalităţii şi înclinaţia către nou, irealizabilă în practică, credeau ei şi o şi spuneau cui intrau în birou, o poate crea în cugetele celor doritori de altceva, decât ceea ce aveau, ce erau, unde erau.
Hilea aprecia la el latura sa invulnerabilă la plictiseală. Nu ţinea minte să se fi plictisit vreodată în vreo împrejurare, oricât de ternă ar fi fost aceasta şi orice ar fi zis alţii despre lipsa de întâmplări sau, cel puţin, de inexistenţa unor cât de mici evenimente. Lui nu-i plăceau evenimentele, de orice natură ar fi fost acestea. Se simţea de neatins mai ales atunci când toată lumea se plictisea, fiind în elementul său. A sta pe o canapea alături de alţii şi a nu discuta nimic sau doar nimicuri era idealul său distractiv. Pentru el plictiseala era distractivă!
De aceea fapta celor două femei, de a cumpăra bilete pentru excursie fără a-l consulta — de câte ori refuzase în trecut să accepte aşa ceva, sub diferite pretexte! —, era percepută de Hilea ca un atac la adresa lui, ca o ofensivă împotriva dorinţei sale de stabilitate. Crezuse că şi anul acesta îşi va petrece concediul la părinţii săi, oameni aşezaţi de la ţară, care aveau acelaşi mod de a vedea lucrurile ca şi el. „Nu ştii ce-i bun”, repeta adeseori tatăl său atunci când, copil fiind, strâmba din nas la aceleaşi mâncăruri, la aceleaşi haine, la aceleaşi distracţii, la aceleaşi vorbe, ale lor sau ale cunoscuţilor lor, nici ei prea deosebiţi de părinţii săi. Se obişnuise şi el cu toate acestea, de aceea nu se dusese mai departe la o facultate după absolvirea liceului economic, nu produsese schimbări în ceea ce ţinea de viaţă. Părinţii săi aveau o vorbă pe care tânărul Hilea o ţinuse minte bine şi care îi era baza întregii sale filosofii: „mai binele este răul binelui!”. Şi dacă îi era bine cu ceva, nu mai dorea altceva „mai bine”.
Întâlnirea şi căsătoria cu Dida avusese loc în contextul tulbure al Anului Schimbării, aşa era numit de către domnul Hilea, anul 1989. Pentru el prăbuşirea comunismului fusese o tragedie, nu datorită unei fascinaţii ideologice a marxismului asupra sa, nici pomeneală, ci datorită schimbărilor ireversibile, imposibil de oprit, iar luciditatea lui Hilea fusese nevoită să accepte că s-a trecut de la un regim politic la altul. Spera că va fi ultima dintre zguduirile majore din viaţa sa. Îşi explica însoţirea cu Dida prin aceea că i se păruse, în zbuciumul primilor ani ai tranziţiei, o fată aşezată și speriată de schimbări. Tatăl său avusese oarece legături cu oamenii vechiului regim, iar ea se temea de măsurile represive pe care noile autorităţi le-ar fi putut lua împotriva lor. Dida era pe atunci extrem de reticentă la tot ce se petrecea, lucru care i-a întărit lui Hilea convingerea că împărtăşesc aceleaşi dorinţe pentru imuabilitate. Atunci încă mai folosea cuvinte de genul acesta radical, de care acum se temea şi să le pronunţe. Căci trecerea prin toţi aceşti ani, îi confirmaseră convingerile că, în afara unor schimbări de circumstanţă, aproape toate rămăseseră cum au fost. Dacă se gândea, nici nu ştia cum se petrecuse schimbarea soţiei sale, dintr-o fată îngrozită de nou, într-o femeia cu o atracţie deosebită faţă de tot ceea ce era altfel de cum îl accepta el.
Hilea ştia că majoritatea oamenilor sunt asemenea lui, iar acest fapt îl făcea să creadă cu tărie în convingerile sale despre transformare. Dacă preluase vorba cu binele şi mai binele de la părinţii săi, îşi apropriase şi el o vorbă: „schimbarea domniilor, bucuria nebunilor”, el înţelegând altceva decât lăsau cele patru cuvinte să se înţeleagă. La el „schimbarea domniilor” nu era o schimbarea reală a unui individ cu alt individ, ci o schimbarea a acelei esenţe nevăzute a realităţii, care ţine întreaga încrengătură a tuturor celor ce erau, în stare de funcţionare. Orice modificare ducea, după părerea sa împărtăşită şi de cei trei colegi de la Registratură, la falsificarea existenţei. În practica lor fuseseră destul de des confruntaţi cu iniţiativele scandaloase, iar uneori frauduloase, ale unor indivizi, de a modifica documentele aduse pentru susţinerea unor afirmaţii sau a altora. „Bucuria nebunilor”, era starea pe care vechii greci ar fi numit-o „hybris”, de mândrie exagerată, de violenţă extremă, de schimbare prin implicarea libertăţii fără margini, a limitelor acceptate ale realităţii.
De fapt fiecare din cei trei avea câte o axiomă care ilustra neacceptarea schimbării.
Se înţelege de ce cumpărarea celor trei bilete, trei nu două — dacă ar fi fost doar două, poate că ar fi convins-o pe Dida să plece împreună cu Ninela, pretextul său fiind că trebuie să-i ofere fiicei lor tot ceea ce aceasta avea nevoie şi că el acceptă sacrificiul respectiv — înlătura orice posibilitate de a refuza să participe la excursie. Frământările sale pentru a găsi un motiv plauzibil pentru a înapoia unul dintre bilete, pentru a-l oferi altcuiva din familie, pentru a pretexta că au prea mult de muncă la serviciu şi că se amână concediul anul acela, au fost sortite eşecului. A fost silit să accepte schimbarea! Şi nu avea să fie ultima, cum spera el!
Până la Istanbul a dormit întruna. A spus Didei și Ninelei că trebuia să se obișnuiască, nu fusese niciodată în afara granițelor, cu ineditul călătoriei care era altceva decât drumul până la părinții săi. În scurtele momente când se trezea, constata cu plăcere că toată lumea, inclusiv cele două femei ale sale, se plictiseau, chiar dacă nimeni nu recunoștea deschis. Trecerea prin Bulgaria și prin partea europeană a Turciei, nu oferea prea multe prilejuri care să le ridice tonusul de călător dornic de momente de împărtășire turistică. Dida s-a resemnat până la urmă adormind și ea, iar Ninela și-a ocupat orele cu frecatul tabletei, rareori aruncându-și privirea pe fereastra autocarului. Era o mică victorie pentru el, considera în starea de semitrezie domnul Hilea, care spera ca și restul excursiei să decurgă sub aceleași auspicii terne.
Ajunși la Istanbul lucrurile s-au schimbat însă. După ce s-au cazat fără prea multă zarvă, soția și fiica și-au propus să cucerească noua Romă:
— Gata cu plictiseala, a proclamat Dida cu un avânt care era, după părerea lui Hilea, demn de o cauză mai bună, Istanbulul e al nostru. S-a dovedit că soțul ei le încetinea în transpunerea în fapte a elanului lor cuceritor și l-au trimis amândouă înapoi la vatră.
— Te degradăm, a decretat pe un ton emfatic și fals Dida, nu ești demn de armata noastră invincibilă! Încerca să se manifeste așa cum credea că trebuie să o facă într-o atare împrejurare. Hilea nu știa, nu avea de unde să știe, dar toți turiștii de pe această planetă se manifestau identic, adică altfel în zările străine decât acasă. Era o răbufnire de dorințe reprimate îndelung, care se transformau într-o trăire artificială. Un entuziasm artificial, o dorință de a parcurge kilometri întregi pe jos, ceea ce acasă nu se obișnuia, îmbrăcăminte fistichie care acasă ar fi fost exilată în cine știe ce ungher de șifonier, foame de orice aducea a ceva comestibil, doar pentru a se conforma ideii că trebuie încercate acele gastronomii neluate în seamă până atunci, dare în spectacol cu orice prilej, doar din necesitatea de a avea mai târziu ce povesti despre contactele cu localnicii pitorești.
Domnul Hilea a rămas în camera de hotel, întins în fotoliul din fața televizorului stins. Nu era un amator al butonării telecomenzii nici acasă, darmite aici, unde, își închipuia el, toate programele erau turcești. Și chiar dacă nu era așa, pe el nu-l interesau într-un mod evident. A stat cele șase, șapte ore, cât timp a durat noua cucerire a Constantinopolului de către Dida și fiica lor, în fotoliul acela, ședere întreruptă din când în când, doar de rezolvarea necesităților strict fiziologice primare, ocupându-se cu rezolvarea problemelor de șah. Era un îndrăgostit de șah, pasiune transmisă de către unul dintre frații mai mici ai tatălui său, care își cioplise singur piesele și întreaga zi juca șah cu unu dintre verii săi. Se obișnuise cu această plictiseală imensă pentru cei care habar nu aveau de tainele șahului și îi însoțea pretutindeni pe cei doi, iar mai târziu se obișnuise, după ce jocul îi devenise clar ca alfabetul, să rezolve probleme de șah. Nu mai găsise pasionați de șah, care să-l joace așa cum îl juca el, în voia timpului.
Rezolva probleme de șah, dar mintea lui făcea în paralel bilanțul celei dintâi zile a excursiei. Lucrurile nu fuseseră așa de rele, cam ca acasă. Dormise mult, își satisfăcea pasiunea pentru jocul său preferat, nu cunoscuse prea multă lume dintre ceilalți turiști din autocarul cu care venise. Îi reținuse atenția, involuntar desigur, un individ care amesteca atunci când vorbea cuvintele românești cu cele franțuzești, dar nu făcea aceasta ostentativ ci parcă scuzându-se că nu poate altfel. Domnul Hilea știa doar limba rusă, de aceea și acasă ținea de multe ori televizorul deschis pe Rossia 1.
Franțuzistul, așa îl poreclise în cercul lor, familia Hilea pe tovarășul de excursie, nu era zgomotos, dar avea o trăsătură care le făcuse pe soția și pe fiica lui și apoi și pe el, să stăruie cu privirea asupra sa: vorbea cântat și modulat ca tonalitate și se mira de toate cele văzute. Oricât ar fi fost un lucru sau un fapt de minor, numai ce se auzea vocea melodioasă a frantuzistului cum comentează în cuvinte alese ceva în legătură cu acela. Ciudat, își spunea Hilea, iar acum, în fața tablei de șah, cel de-al doilea nivel al minții sale luând parcă modelul celui dintâi, analiza unele dintre desfășurările de peste zi, vocea lui nu este stridentă, zgomotoasă și cu toate că îi place să vorbească mult, nu agasează. Pentru el era ceva chiar ciudat, confruntat la birou aproape numai cu indivizi insistenți până la revoltă. Iar domnului Hilea nu-i plăcea revolta, nici la alții și cu atât mai mult la el. Pentru el, cineva care ridica tonul mai mult decât era necesar pentru a se face auzit, care repeta de mai multe ori aceleași enunțuri evidente, care purta discuția dincolo de subiectul problemei în flecăreli fără rost, era indezirabil, irevocabil și definitiv. Paradoxal, continua mintea sa paralelă analiza, frantuzistul făcea toate acestea, dar nu-l deranja deloc. Spera ca și acest aspect, privitor la ceilalți turiști cu care își împărțea habitatul în autocar, să se dovedească general. Aflat în această situație de turist, oarecum, fără voia lui, Hilea ar fi dorit să încadreze în aceeași schemă și această deplasare spre tainele Asiei, chiar dacă era vorba doar de cea mică. Aceasta era una din glumele sale interioare, născocită ad-hoc pentru a se adapta la viitoarele presupus deranjante evenimente.
Desfășurarea excursiei a dat dreptate domnul Hilea justificându-i speranțele. Pronia cerească sau hazardul naturii lucrurilor a făcut ca Dida și Ninela să se împrietenească cu familia Franțuzistului, pe numele său mic Patric. Cu el și cu soția sa, vizitaseră cele două în prima zi Istanbulul, iar Dida avea numai cuvinte entuziaste despre Patric, iar domnul Hilea nu o contrazicea. Era ceva nou pentru Dida. Începuturile popasurilor de câte o noapte, după ce au plecat din Bosfor îndreptându-se spre Ankara, vechea capitală, le petreceau împreună cu familia Angheloiu, ba colindând împrejurimile hotelurilor, ori stând până mai târziu într-una din camerele lor. Și lui Patric îi plăcea șahul și-l însoțea cu plăcere pe Hilea în analizele problemelor sale de șah, iar uneori chiar jucau câte o partidă mai mult așa, ca să treacă timpul. Hilea observase că nu-i interesa pe nici unul să câștige neapărat. Partida de șah era mai mult un pretext pentru a sta de vorbă, iar Hilea regăsea în vorba lui Patric plăcerea de a sta omenește de vorbă cu altcineva în afara colegilor de la birou. Nu simțea nici un pericol sau vreo indispoziție, cât de mică, atunci când îl asculta cum povestește despre evenimente pe care altcineva le-ar fi trecut cu vederea. „Nesemnificativ!”, ar fi exclamat cineva străin, dar lucrurile nesemnificative îi întemeiaseră până atunci existența domnului Hilea. Era pentru prima dată când simțea ceva nelămurit, un sentiment de nerăbdare pe care-l avea așteptându-l dimineața pe Frantuzist. Chiar i-a spus, într-una din zile, cum îl numea el în intimitatea gândurilor lui, iar Patric a râs, părând măgulit.
— Nu ți se pare, hm…, deplasat, dacă nu jignitor?
— Îmi place, i-a răspuns Patric. Nimeni nu mi-a spus vreodată altfel decât pe nume. Îmi place această transgresare a onomasticii. Și de fapt, a adăugat el, îmi plac în general transgresările, metamorfozele, transformările… Era, din nou, pentru întâia dată când Hilea nu simțea nici o amenințare în fața cuiva care iubea schimbarea, chiar dacă nu folosea cuvântul acesta. Datorită lui Patric, reușise să facă față drumului, modificărilor de peisaj, oamenilor diferiți pe care îi vedea, dialectelor turcești vorbite în zonele pe unde treceau. Se adaptase cu cealaltă jumătate a minții sale, aceea care îl privise întotdeauna de undeva din afară și a cărei voce batjocoritoare o auzea des acasă, dar ale cărei apariții se răriseră de când îl cunoscuse pe Franțuzist. Pentru el Patric era o plictiseală bună, de care avea nevoie. Cel puțin în această excursie. Nu se gândea la ce va fi după întoarcere, dar gândul că își va relua munca la birou, după aventura turcă — așa o considera el —, îl înduioșa. Vocea sa, nu mai părea la fel de batjocoritoare atunci când se gândea la prietenia — oare era deja o prietenie? — sa cu Patric și la viitorul ei. Domnul Hilea se considera un om plictisitor, dar nu pentru sine ci pentru alții, i-o spuseseră mulți din cunoscuții săi, inclusiv Dida și Ninela și era oarecum uimit de reacția lui Patric față de el. Hilea știa când îi plictisește pe alții, nu se putea abține să facă asta și nu făcea altceva, dar în cazul lui Patric, plictiseala indusă nu părea să fie conștientizată de Franțuzist. Acesta părea să fie imun la plictiseală și, își spunea Hilea, poate că asta îi făcea pe ei să se apropie.
După Ankara traseul s-a abătut spre sud, spre Konya, apoi a urmat Antalya și, ținând litoralul sudic la Mediterana, au ajuns la Izmir unde au și înnoptat în a șaptea zi. Dimineața ghidul i-a anunțat triumfător:
— În seara aceasta suntem la Troia. Felul în care o făcuse, a fost prilej de multe glume cu specific troian, „Mergem să cucerim din nou Troia”, „Troia va fi cucerită și de români”, „De fapt nu facem decât să reedităm faptele lui Ahile, tracul”, s-a încumetat chiar să ironizeze altcineva, „Păzea Eleno, venim să te aducem acasă, curvo!” a adăugat un misogin prefăcut.
— Pas ris, ca în Gargantua, fără râs prieteni, completă șirul amuzamentelor verbale Patric, străduindu-se fals să fie serios și să fie pe lungimea de undă a entuziasmului ghidului, mai mult pentru ideea că se apropie de sfârșit și această excursie, decât pentru apropiata vizitare a celebrului și legendarului oraș antic.
Domnul Hilea nu putea să fie decât mulțumit de cum decurseseră lucrurile până în acel moment. Vecinătatea lui Patric îl scutise de alte apropieri, Dida fusese entuziasmată, așa cum se entuziasma ea de fiecare dată, dar acum poate mai mult, de relația pe care o închegase cu doamna Angheloiu. Toate trei, aici găsindu-și locul ca o piesă într-un puzzle domestic și Nineta, erau nedespărțite. Toate foarte vorbărețe, i-au lăsat pe cei doi bărbați să-și găsească debușeele de care aveau nevoie, unul în celălalt. Hilea își menținea părerile pe care și le formase în a doua zi despre Franțuzist, iar Patric îl admira pe Hilea pentru imperturbabilul său simț de a rezista plictisului, sub orice formă ar fi apărut acesta. Era ca o platoșă impenetrabilă care îl apăra pe acest domn, considera Patric, de orice fapt neașteptat.
Își începeau ziua în autocar cu o mică problemă de șah, iar seara se încheia tot cu una. În restul zilei făceau și ei ce făceau și ceilalți, dar parcă trăiau într-o lume paralelă cu aceștia. Patric își continua comentariile armonioase la vederea fiecărui peisaj, a fiecărui sat, ape, deal, oameni și animale, dar lumea lui Hilea era aceea care îl acaparase mult mai intens. Și nu era vorba de ceea ce spunea Hilea, de cum o făcea, ci de felul lui de a fi, de acea carismă a nesemnificativului, care îi atrage pe aceia care au avut o viață plină de evenimente. Patric avusese din acestea din belșug. În Franța, unde se găsea deja la douăzeci și unu de ani, intrase fără să stea pe gânduri prea mult în Legiunea străină, iar de atunci și până când o părăsise în urmă cu trei ani, văzuse multe, i se întâmplaseră multe și făcuse la fel de multe, unele mai puțin onorabile, i se confesa cu glas scăzut lui Hilea. Franțuzistul, găsea în amicul său ceea ce îi lipsise, liniștea unei vieți sortite plictisului. Să nu se gândească la nimic serios, ci doar la nimicuri, toată ziua. Să nu facă ceva cu implicații de fiecare dată grave, pentru alții ca și pentru mintea și trupul său, ci doar gesturi lipsite de importanță. Hilea era ideal pentru vindecarea lui Patric de orice spirit aventuros, acela care îl mânase așa de tânăr în Legiune.
În sera celei de-a opta zi erau în satul Tevfikiye, abătându-se spre stânga din drumul european E87, ocolind prin Gokcali și trecând prin alt sat Ciplak. În satul Tevfikiye, au fost cazați la pensiunea Troia, grădina pensiunii deschizându-se chiar spre ruinele cetății Troia, aflate la șase sute de metri. Odată ce lumea s-a liniștit, după cină Patric și Hilea au luat-o încet la pas, în întuneric spre cetate. Dida și doamna Angheloiu, au rămas în liniștea barului la o cafea și un coniac discutând despre ultimele cancanuri din țară. Le alimenta cu știri „de senzație”, Nineta cu tableta ei de care nu se despărțea un pas.
Drumul urca ușor spre ceea ce bănuiau că sunt ruinele celebrei cetăți. Ghidul, grijuliu cu turiștii săi, le povestise despre Elena, despre dragostea adulteră dintre ea și Paris, despre fuga ei împreună fiul regelui Priam, despre furia lui Agamemnon, soțul ei și chemarea la luptă împotriva răpitorilor, despre rezervele unora dintre regii ahei, cărora motivul li se părea, chiar în condițiile timpului, pueril — iar aici Patric avea comentariile sale personale —, despre Odiseu numit la fel și Ulisse sau Ulise pentru a respecta titlul unui roman celebru al epocii contemporane, despre luptele de sub zidurile cetății Troia și evenimentele care urmau: Briseis și luarea ei de la Ahile de către Agamemnon, furia lui Ahile, avansul troienilor sprijiniți de însuși Zeus, moartea lui Patrocle — citește amantul lui Ahile, probabil ambisex —, furia devastatoare a eroului trac, moartea umilitoare a lui Hector, găsirea călcâiului vulnerabil al lui Ahile și moartea eroului, retragerea falsă a grecilor, calul troian, păcăleala lui Odiseu-Ulise, naivitatea troienilor care introduc în cetate calul plin cu ahei, sărbătoarea victoriei, deschiderea porților de către aheii din burta calului, adevărata victorie a grecilor, adevărata înfrângere a troienilor, drumurile legendei cu Eneas, întemeierea Romei, alte drumuri prin istorie. Ghidul fusese, asta le spusese chiar de la urcarea în autocar, profesor de istorie. Punct.
Cei doi aveau senzația că urcau spre o lumină care izvora de-a dreptul din deal unde se găseau ruinele antice, iar vorbele lor referindu-se la cu totul altceva decât la Troia îi îndemnau să continue drumul și dialogul lor despre ideea de trecere a obișnuitului în neobișnuit.
— Toate astea se petrec pe nesimțite, spunea domnul Hilea, încep de undeva și sfârșesc acolo unde nu te aștepți, dar altfel.
— Cred că excursia asta este un exemplu în acest sens și pentru mine și pentru tine, îi preluă ideea Patric. De când am venit în țară nu am reușit să mă conving că trecutul este trecut și că a rămas undeva în urmă. Nu m-am putut obișnui cu trezirea la o oră mai târzie, de exemplu. Întotdeauna mă trezeam la cinci acolo în Legiune și tot așa și după. Aici am reușit să mă liniștesc și pentru prima dată în atâția ani am reușit să mă ridic din pat la opt. Și asta în mod sigur ți se datorează. Hilea tăcea și-l asculta pe celălalt.

Distribuie: