Spații culturale nr. 32 (4)

Simona-Grazia DIMA

ADOLESCENŢĂ, POEZIE, ARTĂ PLASTICĂ

Ca elevă la Liceul de Arte Plastice din Timişoara, apoi la Liceul Diaconovici Loga, ulterior colegiu naţional, din acelaşi oraş, am publicat poeme în două culegeri literare de creaţii literare ale elevilor, fiindcă mi se solicitase la şcoală această colaborare (se ştia, vag, că scriu poezie). Deşi culegerile cuprindeau, preponderent, texte politizate, conform tendinţelor epocii, am avut curajul să-mi recitesc, după mulţi ani, contribuţia şi am constatat cu uşurare că poemele de atunci se înscriu în linia fundamentală a lirismului meu. Nu am deci de ce să mă ruşinez, ele reflectă lumea poeziei mele dintotdeauna.
Nu erau izvorâte din simţăminte convenţionale, ci din preaplinul unor experienţe personale. Mă îngrozea să remarc, de fiecare dată, nota generală a acestui tip de culegeri şcolare, ca şi uşurinţa unora din colegii semnatari, pe paginile din vecinătate, de a se exprima hotărât, ideologic, în vreme ce, în opinia mea, nu se putea scrie poezie decât din stări incerte, infinitezimale, cu totul aproximative, lesne dizolvabile într-o clipă, la o atingere mai bruscă. Pentru mine, literatura a fost şi a rămas tatonare, siguranţă în nesiguranţă, precum zborul păsărilor, care s-ar opri dacă ele ar şti în acel moment ce fac. Dacă m-am decis să aştern pe hârtie prezentul comentariu, aparent inoportun, asupra unor poeme dintr-o perioadă revolută şi neplăcută istoric, este pentru că îmi dau seama de creşterea, evoluţia organică a lirismulului, dincolo de regim şi climat politic, parte semnificativă a unui crez literar.
Iată un poem apărut într-o astfel de culegere:

MÂNDRIE

Prietena mea
îmi aduce buchete mari de flori
în zile cu soare,
flori căutate îndelung,
cu seninătate.
Când mi le dă,
ne privim limpede ca două
păsări uşoare
şi repetăm în gând „sunt un om fericit”.
E lumină,
dar iată că-n aurul întunecat
al apei
joacă umbrele străbunilor,
iar holdele vuiesc cu înţelepciune.
Îmi aplec capul în adânca
fântână,
sunt glasuri,
e vremea pe care nu o cunosc.
Nu ne e uşor să înţelegem
zbuciumul celor ce nu vedeau
de durere florile.
Nu ne e uşor.
Încercăm. E timpul paşilor
atenţi, silenţioşi, mândri.
E timpul zâmbetelor atotînţelegătoare,
al gândurilor curate,
al vorbelor puţine…E vremea celor mai
frumoase zboruri.

Simona-Grazia Dima,
Cls. a VIII-a
Liceul de arte plastice
Timişoara,

În Cu tot ce am… Cu tot ce simt… Eu cânt!, volum de versuri şi proză dedicate sărbătoririi a 25 de ani de la proclamarea Republicii, Timişoara, 1973, p. 23.

ÎN CLIPA CÂND FLOAREA…

În fiecare din noi se-nalţă o floare
curată şi albă
ce creşte mereu mai mare, mereu mai mare.
În clipa când floarea creşte cât noi,
noi suntem flori
şi mâinile noastre frunze
sau aripi ce trebuie să zboare.
Devenind flori
ne înălţăm bătând uşurel din aripi,
lin ne înălţăm,
neştiind cât de aproape
e cerul de noi
şi împrăştiind în noapte lumină.

Ibidem, p. 24.

Această din urmă poezie a fost reluată, fără ştirea mea, de antologatori, presupun că din materialele predate pentru volumul Cu tot ce am… Cu tot ce simt… Eu cânt!, şi în volumul apărut mai târziu, Vârste de lumină, la p. 72. Poate că poemele predate pentru acel prim volum nu vor fi fost publicate toate, dar ei le-au păstrat, iar când au ales din ele, peste ani, poemul August, au reluat şi poemul În clipa când floarea…, care le va fi plăcut sincer. Fac aceste precizări fiindcă eu nu am dat nimănui materiale suplimentare, faţă de cele înmânate profesorilor (care, la rândul lor, le-au dat alcătuitorilor ediţiei), pe când eram elevă la Liceul de Arte Plastice, iar apariţia poemelor în Vârste de lumină, când mă aflam într-o altă etapă a vieţii şi la alt liceu, a fost o surpriză totală.
Am corectat, cu acest prilej, o greşeală de tipar din culegere: „cerul de noi”, nu „cerul din noi”, cuvântul originar fiind întrutotul lămuritor. Greşelile de tipar creează confuzie, ele pot obscuriza intenţiile noastre artistice, de aceea trebuie să le corectăm, oricât de târziu.

AUGUST

Azi sunt una cu
cântecul câmpiilor trezite din
somn, gata să
rupă mărăcinişurile.
Ştiu azi
că fiecare om din ţara mea
va avea un răsărit
numai al lui,
pe care să-l străbată
lin,
păşind ca pe un curcubeu,
cu gândurile-i susurând.
Ţara-mi cu oamenii
se va roti
spre o stea albastră,
în acea clipă de deplină linişte,
când soarele se va scufunda,
în noi.
şi din genuni, tremurat,
frumoasă,
o pasăre înaltă
se va ivi –
vibrând.

Simona-Grazia Dima, anul I, Liceul C.D. Loga, Timişoara, în volumul Vârste de lumină, editat de Comitetul judeţean Timiş al UTC şi de Inspectoratul şcolar judeţean Timiş, 1974, p. 71–72.
Corectez, cu acest prilej, o greşeală de tipar: Din genuni, nu din geamuri, cum a apărut.
Hermeneutica textelor din adolescenţă se referă la continuitate, univers poetic real, dezvoltare lăuntrică. Dacă am le-am inserat, este pentru că sunt extrem de sensibilă la elementele de continuitate, de fervoare în exercitarea unei pasiuni. Ce satisfacţie să te afli neîntrerupt în serviciul unui acelaşi ideal!
Pot afirma că poeziile acestea, scrise la 13 ani, nu sunt străine de mine astăzi, prin aceea că redau motive ale gândirii mele poetice (şi nu numai), de pildă reverenţa faţă de istorie, patriotismul profund (moşteniri de la părinţii mei), dar şi idealul ascensiunii spirituale (deşi doar mai târziu aveam să-l citesc pe Sf. Ioan Scărarul), în spiritul moştenit, decis, pe linie maternă.
Ceea ce pare la prima vedere o poezie patriotică (August) se complică, devenind una a idealului spiritual: „Ţara-mi cu oamenii/ se va roti/ spre o stea albastră” (şi ce este acea stea albastră, dacă nu lumina din inima noastră spirituală, scăpărând încă ascunsă, nerevelată?), „în acea clipă de deplină linişte,/ când soarele se va scufunda,/ în noi/ şi din genuni, tremurat,/ frumoasă,/ o pasăre înaltă/ se va ivi vibrând.” Iată, aşadar, că desăvârşirea nu ne vine de la lucruri din afară, ci din acea împărăţie a cerurilor aflată în noi, cum spune Iisus.
Ceea ce poate începe ca o laudatio a socialului se lămureşte a fi, pe parcurs, un incipit al zborului în spirit, într-un tărâm inalienabil al personalităţii individualizate, în liniştea Sinelui suprem, menţionat în Upanişade, atotprezent, căci „fiecare om din ţara mea/ va avea un răsărit/ numai al lui”, ceea ce nu are nicio legătură cu acel colectivism vulgar şi steril practicat pe atunci şi strigat la megafoane (las’ că nici acum nu s-au lămurit lucrurile acestea, iar fără efort personal nu se vor lămuri niciodată!).
Cât de intim mă izbesc versurile din propria-mi vechime poetică, precum „în acea clipă de deplină linişte,/ când soarele se va scufunda,/ în noi”! Liniştea este isihia, pacea minţii unificate în spirit, iar „se va scufunda în noi” înseamnă că, în pofida aparenţelor unei mişcări din afară spre înăuntru, noi vom regăsi – nu în afară, ci în zona cea mai adâncă a eului nostru, soarele contemplaţiei, ca fiind natura noastră adevărată.
Uimitor, mai ales că nimeni nu mă influenţase pe atunci în vreun fel, nici măcar nu arătasem părinţilor versurile pe care le scriam, iar tatăl meu nu a aderat niciodată la viziunea mea poetică, a început să mă studieze doar în anii ’90, când, aşa cum menţionează în caietele sale de însemnări, „trăia prin mine”.
La fel, în poemul În clipa când floarea…, prezent în ambele volume (repet, cred că selecţionerilor le-a plăcut), vorbeam despre o putinţă purificatoare rezidentă în fiecare om, cu totul personală deci, dar şi universală; floarea spiritului, asociată cu ascensiunea şi luminiscenţa: „În fiecare din noi se-nalţă o floare/ curată şi albă/ ce creşte mereu mai mare, mereu mai mare”. Această creştere e un sinonim al efortului propriu, indispensabil, al zbaterii şi tensiunii necesare spre înalt, spre universalitate, spre împlinirea unui potenţial infinit, latent în noi.
Înflorirea spirituală se împlineşte prin unificarea cu noi înşine, cu dimensiunea noastră maximă, drept care poate începe zborul: „În clipa când floarea creşte cât noi,/ noi suntem flori/ şi mâinile noastre frunze/ sau aripi ce trebuie să zboare”. Odată înfloriţi pe deplin, suntem eliberaţi, încât „Devenind flori/ ne înălţăm bătând uşurel din aripi,/ lin ne înălţăm,/ neştiind cât de aproape/ e cerul de noi/ şi împrăştiind în noapte lumină.”
În clasa a douăsprezecea, „Liceul C.D. Loga”, de astă-dată, am înregistrat debutul în revistă (cu un poem), care a fost periodicul editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, sub titlul Almanahul literar ’78, apărut în 1978. Această apariţie nu a fost un simplu eveniment birocratic, ci un fapt încărcat de emoţie şi sens, răsplata unor ani de studiu al poeziei universale şi, deopotrivă, al teoriei despre poezie – citeam intensiv Benedetto Croce sau Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, fără ca nimeni să mi-o fi recomandat-o pe ultima: sigur că am găsit-o acasă, amănunt deloc de neglijat, casa mea (a noastră) era un spaţiu plin de comori culturale, dar iniţiativa, orişicât, rămâne integral a mea – să spun că aveam în programă ore de literatură universală, care însă nu s-au ţinut, pentru că profesoara ne era şi dirigintă şi le-a sacrificat pentru a face în ele dirigenţie (mizerabilă atitudine, aculturală, deşi profesoara era, altminteri, foarte bună; am văzut în această substituire un cinism cras ce prefaţa iniţierea „în viaţă” – viaţa văzută ca junglă, unde nu este necesar să ştii nimic decât să lupţi cu aproapele, convingerea că orele acelea sunt inutile pentru formaţia noastră de viaţă, ceea ce era absolut fals, fals! – căci traiul cotidian devine aşa cum suntem noi, mentalul nostrum – noi îl plăsmuim, după chipul şi asemănarea noastră).
Ca atare, mi-am compus singură, urmând manualul, o listă de autori şi cărţi şi am studiat pe cont propriu literatura universală, în amănunt, cu digerarea de opere complete şi exegeze paralele (o lectură cu adevărat ştiinţifică!), într-un fabulos interval de câţiva ani, strângând, pe viaţă, un tezaur de cunoştinţe inestimabile care mi-a umplut sufletul de fericire şi mintea de noţiuni atât de folositoare la facultatea pe care aveam s-o urmez curând! Evident, multe opere le citisem, multe mai aveam să le citesc, dar ideea de sistematizare, de ansamblu, a cântărit foarte mult într-o formaţie ce se dorea nu lipsită de rigoare.
Mă mutasem la Liceul teoretic de tradiţie „Constantin Diaconovici Loga” pentru că la capitolul cultură generală se făcea şcoală mult mai bună acolo. La Liceul de Arte Plastice, din păcate, domnea un fel de harababură „artistică”, deşi profesorii erau foarte buni (să amintesc de profesoara Mariana Paţac, la limba engleză, cu o pronunţie desăvârşită şi cu o impecabilă cunoaştere a limbii). Nici cu orientarea în plan artistic, din acel moment, de la liceul vocaţional, nu eram de acord: după pensionarea directorului Simion Mărcuş, petrecută la un an de la înscrierea mea acolo, noua echipă de conducere insista pe un modernism exclusivist, unilateral, fără a pune bazele unei cunoaşteri „clasice” a disciplinelor plastice înainte de trecerea spre expresia contemporană, văzută ca joc al abstracţiunii pure. Susţin şi acum că orientarea adoptată atunci a fost una greşită, care a distrus posibilităţile de afirmare ale unor talente, lipsindu-le de o educaţie indispensabilă. Cred că, în ipoteza unui studiu fundamentat al artelor plastice la acel liceu vocaţional, soarta mea ar fi fost alta, aş fi creat cu mai multă consecvenţă şi cu un mai îndreptăţit curaj. Aşa, m-am simţit mereu un amator în arta plastică. În orice caz, din clasa mea nu a ieşit, din câte ştiu, niciun artist.
Mă îndreptasem deci spre un alt liceu, unde îmi imaginam, nu fără temei, că aveam să am parte de un studiu mai solid, întremător. Aşa a şi fost. Dimensiunea artistică nu s-a împotrivit niciodată celei artistice, dimpotrivă, a potenţat-o (cel puţin, eu aşa am simţit).

Simona-Grazia Dima la Râmnicu Sărat
(august 2012)

Victor DIACONU

Amintiri

Ai venit când nu mai aveam aer.

Am rămas gol, toate versurile m-au părăsit.
Pentru o seară te-am iubit,
Te-am iubit prea mult pentru o singură seară.

O seară nouă, seara anului nou.

Venele-mi sunt pline cu versuri despre tine.
Trebuie să le scriu, să ţi le spun.

Ne-am întâlnit pentru o seară.
Te-am iubit prea mult pentru o singură seară.

Cerneala roşie

Îţi scriu în umbra tăcerii
un vers de adio.

Cerneala roşie îmi curge din vene:
scriu pentru tine.

Şi tu mă părăseşti în fiecare seară.

Posesia

Nicio stea n-o atingea,
Niciun vis n-o împlinea.

Iubeam noaptea şi tăcerea,
Iubeam luna, iubeam mierea.

Pe cer noi vom alerga,
Pe cerul înstelat de tine.

Niciun vis n-o împlinea,
Nicio stea n-o atingea.

Versul

M-am îmbrăcat cu aroma pielii tale.
Aş vrea să te gust.

Aş vrea să mă-nfrupt
din zmeura ta,
aş vrea să te-ating
cu un sărut.

Am să mă-mbrac cu tine,
cu un vers din tine.

Aş vrea să-ţi dăruiesc lumea
Cu tot ce este în ea,
Înainte să pleci.

Calea spre tine

În ploaia cu maci
Caut calea spre tine.

Tu m-ai învăţat florile

Cu un sărut din ploi de mac
Eu am deschis calea spre tine.

Lacrimi

Azi te-am văzut
mai frumoasă ca niciodată.

Aş fi vrut să te ating –
erai de neatins.

Lacrimi îţi curgeau pe obraji,
calea lor se sfârşea în palmele mele.

Lacrimile tale îmi curg şi acum prin vene.

Turnuri negre

Te aştept…

Turnuri negre se înalţă în faţa mea.
Sunt umbre.

O mulţime de turnuri colindă lumea.

Lumea de fantome,
Lumea asta de nimic
În care mă poţi găsi:
Un turn negru.

INTERVIU

Leo BUTNARU

SCRIITORUL ESTE CONSTRUCŢIA OPEREI SALE, PRECUM ŞI OPERA ESTE CONSTRUCŢIA SCRIITORULUI.

– Domnule Leo Butnaru, aţi început anul cu bine: de Ziua Naţională a Culturii veţi primi Premiul Ministerului Culturii al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeană. Copil la ruşi” (Ed. „Cartea Românească”), vă felicit din toata inima.

– Aşa e. Hermes-heraldul – şi al culturii, al literaturii –, mi-a adus această veste care, bineînţeles, nu mă poate lăsa rece în această iarnă atât de blândă, de călduroasă. Mulţumesc pentru felicitări.

– Cine au fost, daca ştiţi, membrii juriului din acest an?

– Mai întâi, e de remarcat că premiile anuale ale Ministerului Culturii se acordă în mai multe domenii: literatură, teatru, muzică, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare şi conservare de patrimoniu cultural şi muzeografie. Premiile poartă numele unor ilustre personalităţi ale istoriei şi artelor româneşti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Ştefan Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma voturilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care are un mandat pentru patru ani, în componenţa căruia intră şi preşedinţii uniunilor de creaţie.

– Pentru cei care doresc să citească această carte, ce înseamnă… lista basarabeana?
– Să răspund chiar cu un pasaj din această carte. Iertare, e ceva mai amplu, însă cred că sunt lucruri demne de a fi reţinute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, pe care le-a făcut regimul bolşevic-stalinist în iunie 1941:
„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai celora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în «Lista din iunie 1941, Basarabia»! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi… amintim de aşa ceva… de recompensă, adică… pentru că, totuşi, se tot aminteşte…) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană ar putea spori numărul supremelor distincţii…
Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Listei din iunie 1941»?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină…”

– În cât timp aţi scris cartea?

– Chiar dacă suntem în economie de piaţă, în ce priveşte scrierea unei cărţi, cel puţin la noi, nu se leagă de conceptul: timpul înseamnă bani. Iar în cazul acestei cărţi, în special a componentei ei, romanul memorialistic „Copil la ruşi”, noţiunea cronologică este indefinită, deoarece el este despre propria mea copilărie. Prin urmare, aş putea spune că, mai întâi, naraţiunea pur şi simplu a fost trăită aievea cândva, apoi invocată în amintiri, ba chiar, nu o dată, şi… visată. În ce priveşte procesul tehnic, să zic aşa, al scrisului propriu-zis, mi-a luat cam jumătate de an, însă cu reveniri ulterioare, completări, precizări etc. Însă, iniţial, nu scrisesem decât 4-5 pagini de text, pe care le-am publicat în revista „Sud-Est”, după care colegul, prozatorul Serafim Saka, spunându-mi că i-a plăcut, mă întreabă dacă public continuarea. La care eu strâng din umeri: „Dar nu am o continuare…” Însă m-am oprit la timp, fără să mai zic: „Atâta e…”, pentru că, brusc, mai întâi în subconştient, probabil, apoi şi în deplină conştientizare, mi-am dat seama că, într-adevăr, acel subiect lirico-memorialistic ar putea să aibă continuare. M-a stimulat „în realizarea practică” a acelei revelaţii ad hoc şi opiniile colegului Arcadie Suceveanu, care mi-a vorbit despre ce citise în „Sud-Est”, presupunând şi el că aş avea continuarea naraţiunii. Încât, neamânat, am început… să mă redau mie-mi, fascinat, uimit de câte păstrase şi ce păstrase memoria mea din realitatea, poezia şi basmul copilăriei, petrecută în comuna natală Negureni, pe malurile râului Răut (Ozana mea!), care mi-a fost/ i-a fost un adevărat leagăn şi undă de… creştere, înţelegere, dumerire etc. Astfel că, peste vreun an, am început să public, în foileton, romanul memorialistic „Copil la ruşi”.
Însă volumul mai cuprinde şi trei subiecte de o structură eseistică, în care, însă, de asemenea e prezent filonul autobiografic: „Românii şi enciclopedia sufletului rus”, „Lista basarabeană”, „Gombrowicz: idei şi pentru realitatea românească”, texte nedelimitate de literatură, stil, metaforă, mod de a crea/ regiza beletristic în comunicare feed back cu tine însuţi. Este spunerea de sine ce întruneşti şi tezaurizează experienţele şi darurile oferite de copilărie, apoi maturitate în panoramă prin care trec senzorii literari, ai lucidităţii sau subliminalului; panoramă creatoare/ re-creatoare prin recursul la infinita diversitate de opţiuni, subiecte, întâmplări, „proiecte” pe care nu numai ţi le (re)propune copilăria şi juneţea, ci o parte a cărora „le-au (şi) realizat” ele însele – prin şansa, norocul de a fi fost, de a-ţi fi fost date ţie, predestinat, ca destin, ca existenţă subcerească.

– Pentru ca vorbim despre realizări, cum a fost anul 2013?

– Douăsprezece luni cu vectori în dublă orientare, să zic aşa. Ba nu, chiar în triplă orientare. Pentru că este vorba de cărţile mele la prima ediţie, apoi de volumele-retro, adică antologii care au inserat texte din ediţiile publicate pe parcursul a câtorva decenii şi, în fine, cărţile traduse. Primul vector indică spre „Lista basarabeană. Copil la ruşi” şi „Dincolo de suprafaţă” (aceasta, o carte de eseuri şi corespondenţă), antologiile (la prima ediţie) „Interviuri din secolele XX–XXI”, „Traduceri din secolele XX–XXI”, editate, respectiv, la Bucureşti, Chişinău şi Iaşi. Apoi vin două cărţi cu caracter… intermediar, care se referă în egală măsură la trecutul şi la prezentul creaţiei celui care vă răspunde. Este vorba de volumele de poeme „Noyau” şi „Строго необходимое // Ин зарури ишгърият” („Strictul necesar”), apărute, primul, la editura „Poètes à vos plumes”, Paris (în traducerea Lindei Bastide, Elisabetei Bogăţan şi a lui George Astaloş) şi la Kazan–Tatarstan, al doilea, acesta în ediţie bilingvă ruso-tătară.
Am publicat şi două antologii cu textele anilor trecuţi: „Proze din secolul XX–XXI” şi „Eseuri din secolele XX–XXI”. Dar şi cărţile de poeme ale doi autori ruşi: cea a celebrei Marina Ţvetaeva, „Cortina sfâşiată” (Bucureşti), şi „Soarele cartofilor” (Iaşi), semnată de un autor contemporan, Aleksandr Veprev.
Adică, anul 2013 a focalizat în destinul meu de scriitor şi ideile, metaforele, dar şi timpurile. Dar şi… meridianele, orizonturile transfrontaliere. Mulţumesc ocrotitorilor scriitorului român, unul dintre care, cândva, îl definisem astfel:
„Sfinte Terapont reazem al/ poeţilor români din Terra-pont-euxină/ pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia/ este zona de tropice a acestor suflete care/ rând pe rând nu cred să înveţe a muri vreodată/ zona abundenţelor de tot felul – cu/ jungle de semnificaţii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori dadaiste şi/ lianele disperărilor din care maimuţe clinice/ covrigesc ştreanguri/ arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar/ poeţii rezistă tentaţiilor macabre/ unii dintre ei – o ştii prea bine/ Bunule Sfinte Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic şi-au făcut/ pahar pentru candelă/ reîntorcându-se la psalmii poeziei care/ în egală măsură merg spre zeu şi/ spre om efemer – acesta/ stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului/ oarecum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la/ ei înşişi/ nepreocupaţi de evoluţie ci de/ statornicie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/ şi iartă-mă pre mine maculatul că/ te-am decretat Sfinte drept părinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care/ îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum/ în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între/ două elipse împurpurate… însângerate…” (1996).

– În titlurile mai multe antologii e prezent tandemul „secolele XX-XXI”.

– De netăinuit. Mai înainte am publicat „Poeme din secolele XX–XXI”. Ar fi propria-mi serie de autor ajuns la vârsta şi experienţa… antologărilor masive. E un bilanţ de etapă, să zicem. După care sper să urmeze noi perspective, cel puţin la fel de ademenitoare şi de generoase.

– Fiind implicaţi în interviu, e firesc să vă întreb: cine vă sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele XX-XXI”?

– Interlocutorii?… Doar câteva zeci de ziarişti sau colegi care, pe durata a exact trei decenii, m-au întrebat ei pe mine. Eu sunt cel care am răspuns, care răspund. Pentru că am considerat de datoria mea să nu o fac pe mofturosul, când mi se pun nişte întrebări, şi să răspund la ele. Odată ce eu, pe parcursul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de personalităţi, din această comunicare alegându-mă cu cinci cărţi de dialoguri/ interviuri, era firesc să-mi întorc, onest, datoria.

– Ce aţi putea spune despre cele cinci cărţi de interviuri/ dialoguri pe care le-aţi publicat?

– Sper să reiasă răspunsul chiar din titlurile lor: „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004), „Răspund, deci exist” (2008). Mai spunând doar atât: îmi consider încheiată cariera mea de intervievator.

–… după ce aţi dialogat cu atâtea personalităţi…

– Dumnezeu mi-a scos în cale multe nume importante ale culturii şi literaturii, care s-au arătat înţelegătoare cu solicitarea mea de a-mi răspunde. În aceste volume se regăsesc confesiunile celor mai importanţi scriitori români din stânga Prutului, dar şi ale lui Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Pleşu, Aurel Rău, Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Ioanid Romanescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Alexandru Balaci, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gheorghe Crăciun, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Marin Mincu, Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Ţeposu etc., etc.

– Impresionantă galerie!

– Din păcate, în ea şi cu chipuri, cu ilustre spirite care, între timp, peste timpuri, s-au călătorit în stele. Mă gândesc la un volum antologic, intitulat „Voci din câmpiile Elizee”, pentru care am ales de motto următoarele mele versuri: „fluturele se aşează/ pe orizontala crucii/ acoperind cifrele/ anului morţii…” Carte în care să readuc mărturisirile celor trecuţi peste apele Styxului…

– Am remarcat că, pe blogul dvs., postaţi, în foileton, jurnalul scris de-a lungul anilor. Dacă ne gândim că deja aţi publicat două volume din jurnalul începuturilor, „Student pe timpul rinocerilor” şi „Perimetrul cuştii”, putem vorbi de o coerenţă, de o continuitate în scrisul diarsitic al lui Leo Butnaru, nu?

– În vara anului 2012, cât a ţinut ea, am trecut în variantă electronică jurnalul de pe o durată destul de întinsă, din 1980 până pe la sfârşitul anului 2002, când m-am decis să încerc minunea computerului. Iar cele vreo douăsprezece caiete voluminoase aş dori, la un moment dat, să le depun la Muzeele Literaturii Române, cel din Chişinău şi cel din Bucureşti. De câţiva ani, public în presă secvenţe din jurnal, pe care, precum ai remarcat, le inserez apoi pe blog sau facebook.
În (foarte) mare, am respectat protocolul textului în adevărul mesajului şi doar în anumite (puţine) locuri am intervenit uşor, pentru coerenţă şi cursivitate stilistică, dar refuzând tentaţia abaterilor „profitabile” din albia originalului din timpul în care a fost scris.
Cred că sunt pagini de mai larg interes, eu unul găsind că multe din ele dovedesc că, de fapt, eu nu am scris un ego-text, o literatură sau o diaristică a auto-subiectului. (E bine să ai grijă să nu cazi, în jurnal, în narcisism autoscopic.) Apar în ele mulţi colegi, personaje de pe ambele maluri ale Prutului. Apare însăşi istoria. Cultura, literatura. Dar şi geografia românească.
Lectura de jurnal „intim” (totdeauna şi în cazul autorilor ce s-au dat mari discreţi acest „intim” trebuie luat între ghilimele) e parcă un fel de spionaj… autorizat, o privire (şi ea autorizată) prin „gaura cheii” în sufletul mărturisitorului. E o instanţă de judecată fără dare de sentinţă.
Însă pe lângă jurnalul „ordonat, metodic (scris)”, am bineînţeles şi blocnotesuri, multe, cu notaţii fugare şi fruste, pe alocuri însă şi cu pasaje cu aplicaţie literară propriu-zisă – versuri disparate, scurte dialoguri pentru eventualele proze, notaţii de apreciere a scrisului altor colegi, trăsături de portret ale unora dintre aceştia.

– Paralel cu jurnalul „intim”, scrieţi şi jurnale de călătorii.

– Multe dintre acestea le-am inserat în volumul „Drumuri cu şi fără hieroglife”, ce are şi un subtitlu: „Jurnale (Yes-eu) de călătorie, 1989-2011”, apărut la „Fundaţia Culturală Poezia” din Iaşi. Între timp, mi s-a întâmplat să scriu şi altele, unele dintre care le-am publicat sau le public în presă. Ele ar fi expresia bunei înţelegeri (şi… colaborări) dintre scriitorul şi jurnalistul Leo Butnaru.

– Atât romanul memorialistic „Copil la ruşi”, cât şi jurnalele pe care le publicaţi, dovedesc că în cazul lui Leo Butnaru biograficul intră… abundent în scrisul său. V-aţi gândit la o explicaţie a acestei interacţiuni?

– Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între biografie şi textul artistic… Deoarece, ca persoană istorică, adică (şi) fizică, scriitorul este, precum toţi ceilalţi oameni, cel din actele civile, din cronologiile timpului său, în care a studiat, a scris, a publicat, a ieşit – dacă a! – la pensie, a… Dar, ca personalitate, scriitorul este construcţia operei sale, precum şi opera sa este construcţia lui, a scriitorului. Este o mutualitate de edificare şi autoedificare, de construire (formare) a ceva care, la rându-i, te construieşte (te formează) pe tine. Personalitatea şi opera ei nu ţin de o interpretare biografistă, ci de una, mai mult sau mai puţin, intimistă. Scriitorul nu este, cum s-a mai spus, o „fiinţă-de-hârtie”, ci fiinţa – din hârtie, din hârtii (cărţi, biblioteci), dar, bineînţeles, fiinţa-personalitatea (dacă a ajuns aşa ceva) din… spirit – de cititor, critic literar; în genere, fiinţa din memoria cultural-istorică a neamului său. „Corpul” personalităţii sale e, de fapt, spiritul/ suflul corpului propriei sale opere. Biografia de creaţie (nu cea de… vegetaţie, de simplă existenţă ca om) este în (inter)dependenţă cu/ de imprevizibilitatea, poate că fascinaţia desfăşurării, înfăţişării, afirmării operei sale. Viaţa intimităţii (spiritualităţii) sale este modelată şi de opera sa. Zic „şi de”, pentru că în afara operei sale se întâmplă evenimente spirituale care nu intră în operă, dar care rămân a-i modela scriitorului personalitatea. Şi nici nu este obligatoriu ca sursele care alimentează opera scriitorului şi personalitatea acestuia să se fileze „direct” din viaţa cotidiană, socială, din biografia lui obişnuită, terestră, – astea, în cazul mai multor personalităţi, putând fi de-a dreptul sărace în evenimente, sau abundente în „evenimente”… insignifiante, ele ţinând de un schematism clişeistic, de anodin, comun. În timp (şi… peste timpuri) ce opera sa, a scriitorului ca personalitate, poate fi captivantă, densă-intensă, fertilă în semnificaţii, emoţii, cugetări, poezie, filosofie etc. Aici este tocmai vorba de lumea din interiorul personalităţii sau de lumile pe care, prin opera sa, le poate inventa, edifica, propune Personalitatea Scrisului. Calea spre propriul chip şi propria valoare de creator nu e nicidecum la suprafaţă, ci înăuntru, şi nu ţine de material-carne, ci de simbolic, metaforă şi… anaforă artistică. Numai acolo, dincolo de lumea exterioară, poţi ajunge şi tu la ceea ce conştientiza Nietzsche, când menţiona, într-o scrisoare din 1882: „Am atins un punct în care trăiesc cum gândesc”. Adică tu, scriitorul, acolo, în lumea intimităţii şi firii tale, atingi punctul în care trăieşti precum… ticluieşti! – iertat fie acest sinonim „de jos”, oarecum, pentru ceea ce ar însemna: scrii, creezi, inventezi, idealizezi…
Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între biografie şi textul artistic… Chiar în imposibilitatea realizării unor sinteze comparative cât de cât obiective între – pe de o parte – conţinutul (şi frământul) terestru al(e) vieţii personalităţii creatoare şi conţinutul ei simbolic, să zicem, iar când simbolul ajunge „la strâmtoare” – dezlănţuind zborul metaforic al sugestivităţii, străduindu-te, totuşi, să „te ţii” de succesiunea, evoluţia, avatarurile, culmile şi disperările operelor respectivei personalităţi, iar – pe de altă parte, ce pot fi şi – plurale (reale şi ireale) alte părţi – diferitele perspective şi retrospective de interpretare ale textelor, probate istoric, dar mai ales –valoric-transtemoral.

– Prin ce faceţi, dar şi prin pledoariile pe care le aveţi referitoare la artă, sunteţi un autor care îşi ia menirea în serios. Într-un mod clasic, să zic, chiar dacă aveţi un travaliu pregnant în valorificarea literaturii avangardei, în special a celei ruse şi ucrainene. Pornind de la seriozitatea actului scriitoricesc, cum vedeţi, pe de altă parte, parcă minimalizarea lui de tot mai mulţi autori?

– Eu unul consider că minimalismul, acceptat cu atâta uşurinţă de lumea care nu mai e predispusă la efort în creaţia artistică, dar nici la efort în receptarea artei „grele”, nu înseamnă decât absenţa stilului, acesta presupunând crearea unui limbaj „străin” în limba în care scrii (ca să ne amintim de „Abecedarul” lui Deleuze); adică, înseamnă crearea altor posibilităţi de manifestare lingvistică în timp ce creezi (scrii). Este creaţie în timpul creaţiei, concomitenţa a două aspecte ale izvodirii artistice. Prin urmare, în minimalismul care înseamnă absenţa stilului, lipseşte crearea de noi structuri lingvistice în tentativa minimalistului de a forma artisticeşte. Minimalismul în poezie, să zicem, de regulă se rezumă la oralitate, la discursul brut al străzii, prin care autorul intenţionează „să creeze”. Uneori, în urma unor potriviri cât de cât ingenioase de oralitate, de discurs brut, vreun autor chiar reuşeşte să dea senzaţia unui anumit grad de creativitate. Dar – de puţină sau de foarte puţină creativitate/ creaţie. Minimalismul este amestecul de perle, foarte puţine, cu foarte multe… căcăreze. Neghină ce prevalează net asupra infimei cantităţi de grâu. Pleavă prin care e greu să descoperi rarele boabe pentru pâine. Plus că acest manierism la voia întâmplării a ajuns să fie refugiul multor nechemaţi, multor nedotaţi cu har creator. Dar, ca şi în democraţie pe plan social, mulţimea nechemaţilor covârşeşte la scrutin, astfel că minimalismul, derizoriul este crezut, cel puţin la un anumit moment, poate chiar cel al prezentului, fruncea artei. E o eroare. Dar fără democraţie nu se poate nici în literatură, în artă în general. Este ca şi inutil să încerci să dai ripostă – minimalizatorii sunt tot mai mulţi, parcă solidari între ei. Parcă solidari… – până la momentul în care din gloata lor se vor desprinde autorii cu adevărat talentaţi, în stare să abordeze stilul, ba chiar să-şi creeze un stil personal. Pentru că în minimalism aproape că nu există personalizare – toţi actanţii seamănă crunt, iremediabil între ei ca scriitură, ca oralitate, ca relatare jurnalistică primară pe care vor să o dea drept artă.
Mie unuia o pledoarie pentru reîntoarcere la arta autentică, la stil mi se par până şi celebrele entimeme din „Ecleziast”. Spre exemplu, acestea: „…un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi (…) un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi” (3/ 3; 7). Aici, a vorbi – ca sinonimie a pledoariei pentru creaţia adevărată, pentru arta la nivel maxim.

– Ce pregăteşte scriitorul Leo Butnaru pentru viitorul apropiat? Sunteţi cunoscut ca un autor extrem de „disciplinat” si, cu siguranţă, deja v-au venit noi idei de cărţi şi proiecte personale.

– Nu voi da titluri de cărţi, deşi le am, atât în fişierele-„manuscrisele” electronice, cât şi în edituri, pe unele dintre ele criza şi strâmtorile financiare trecându-le din anul 2013 în 2014. Sper ca lucrurile să se întâmple în acelaşi mod de orientare şi acţiune a vectorilor, precum vă spuneam într-un răspuns precedent. Şi tot aşa, la Chişinău, Bucureşti, Iaşi şi, poate, dacă dă Cel de Sus sau Sfântul Terapont, proteguitorul scrisului românesc, vreo carte ar putea să-mi apară şi peste hotare, în altă ţară, în altă limbă. Ştiu doar că ea este tradusă şi îşi aşteaptă şansa editorială.
– Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Angela BACIU