Cenaclul Alexandru Sihleanu – 13 August 2022
ADEVĂRUL, FIE EL ȘI ISTORIC, ÎN APELE IMAGINAȚIEI SE TRANSFORMĂ ÎN POVESTE
Sâmbătă, 13 august, ziua Odovaniei praznicului Schimbării la Față a Domnului; Mutarea moaștelor Sf. Cuv. Maxim Mărt; Sf. Cuv. Dorotei și Dositei, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Vasile Tărâțeanu.
Vasile Ghinea a lecturat emailul primit de la dl Marian Ilie:
„Academicianul Vasile Tărâțeanu, poet și jurnalist, a plecat la cele veșnice luni 8 august 2022. Născut pe 27 septembrie 1945 în satul Sinăuţii de Jos, raionul Hliboca, Regiunea Cernăuţi (Ucraina), Vasile Tărâţeanu a debutat editorial, în 1981, cu Harpele ploii.
Alte volume publicate (selectiv): Dreptul la neliniște (Ujgorod, 1984); Linia vieții (Ujgorod, 1988); Teama de înstrăinare (Chișinău, 1990); Litanii din Țara de Sus (Timișoara, Ed. Augusta, 1995); Litanii (Iași, 1996); Pământ în retragere (Timișoara, Editura Augusta, 1999); Și ne izbăvește pre noi (Timișoara, Editura Helicon, 1999); Dinafară (Timișoara, Editura Augusta, 2003); Ochean cu cioburi sângerânde (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005); Infern personal, ediție bilingvă: în română și în franceză (Iași, Editura Danaster,2005); Crucificat pe harta țării, Vasile Tărâțeanu – 60, volum omagial, (București, Editura Semne, 2005); Aruncarea zarurilor, in Colecția Biblioteca Revistei „Convorbiri literare” (Iași, Editura Timpul,2005); Orizonturi decapitate (Timișoara, Editura Augusta, 2005); Degețelul salvator, versuri pentru copii, în colecția „Biblioteca revistei Făgurel (Cernăuți, Editura Zoloti Lytavry, 2006); Cimitir ambulant (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2008); Între spovedanie și rugă ( Ploiești, Editura Premier, 2013); Şi de o fi să mor (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2014); Balanță răstignită între pământ și cer (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2015); O sută și una de poezii (București, Editura Academiei Române, 2018).
Volumelor de versuri li se adaugă și două volume de publicistică: Iluzii și lanțuri (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2001) și Stâlpul de foc(Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007).
În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți, Vasile Tărâțeanu a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“. Din anul 2000 a fost președinte al Fundației Culturale „Casa Limbii Române” din Cernăuți. A fost redactor-șef (director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: Plai românesc (1990–1994), Arcașul, Curierul de Cernăuți, Junimea etc.
Membru corespondent al Academiei Americano-române de Ştiinţe şi Arte, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi, dar şi membru de onoare al Academiei Române şi director al Centrului Cultural Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuţi, Vasile Tărâțeanu a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Iași, în anul 2019.
A fost un militant de frunte pentru limba română în Nordul Bucovinei, În anul 2000, pentru merite deosebite în studierea, editarea, promovarea sau interpretarea operei eminesciene, prin decret prezidențial i s-a conferit medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, iar în anul 2014 pentru întreaga activitate a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer, Categoria A – „Literatură”.
Prin trecerea în Veșnicie, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iași a pierdut o voce importantă a literaturii române contemporane.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
A continuat cu lectura unei cronici de întâmpinare Parcele vestesc că începutul e-n ceruri și sfârșitul în noi, din volumul ARTA TĂCERII sub zodia plăcutului util, Ed. Rafet, 2017, autor Vasile Ghinea: „Pe 28 august 2014, la Edineț, am făcut cunoștință cu volumul de poezie Și de-o fi să mor, care a văzut lumina zilei la Ed. Rafet, 2014, autor Vasile Tărâțeanu, carte premiată cu marele Premiu Titel Constantinescu, ediția a VII-a, Râmnicu Sărat-Edineț, 2014. Referitor la acest Festival de Creație Literară, personalizat Titel Constantinescu, trebuie „să dăm cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, meritul deplin este al scriitorului și editorului Constantin Marafet care a pus în practică ideea scriitorului Vasile Ghinea și îl menține cu eforturi, cu parteneri de toată stima, ca un omagiu adus acestei polivalente personalități râmnicene, care a fost Titel Constantinescu (n.17 feb 1927, Râmnicu Sărat – d. 13 mai 1999, București). Volumul mi-a fost înmânat de autor, cu un emoționant autograf, să-mi fie iertat gestul publicității: „Fratelui și confratelui Vasile Ghinea, cel care știe să asculte tăcerea din cuvânt cu lutul unui pumn de vise ștergându-și lacrima din ochiul singurătății, navigator iscusit prin Constelația Tăcerii în speranța că va găsi timp și suflet ca să-și aplece privirile și peste paginile acestei cărți aflate sub semnul durerii. Cu cele mai sincere urări de bine și de sănătate întru mulți ani de frumoase împliniri. Ave, frate Vasile!” Plăcut surprins și sub emoția acestui inedit autograf, care îmi atestă cunoașterea unora dintre scrierile mele, am căutat să nu mai stau pe gânduri, mai ales, acum nu știu câți ani, ne-am cunoscut în drumurile lui, prin patria lui, am și dialogat în două emisiuni televizate (TvSat) alături de Adam Puslojic și alți scriitori cu inimă română. Sugestivă coperta, într-o perspectivă a izbăvirii, scară ce sugerează drumul spre lumină. Titlul cărții, cu trimitere și la literatura populară românească, și la un eventual testament, amintind de Ienăchiță Văcărescu, incită la o continuare pe care sperăm să o aflăm din universul cuprins între cele două coperte. Autorul trăitor în fostul ținut românesc al Bucovinei de nord, la Cernăuți, imprimă volumului structurat pe trei capitole, Ram detrunchiat, Zări în ceață, Lumini întârziate, un puternic sentiment patriotic, așa cum a mărturisit, aflat sub semnul durerii, fără a uita acea legătură cu divinitatea, mai ales în momentele de cumpănă. „Croiala” volumului este pe măsura poetului, cu un motto generic, semnat Eugen Lovinescu: „Mi-e teamă de uitare, nu de moarte”, ca o pancartă dusă în spate pe un „Drum”, „Drumul spre masa tăcerii”, ca o altfel de prefață (…)”
Toți cei prezenți au ținut un moment de reculegere. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
„Mai trebuie adăugat ceva. Suntem obligați să apărăm onoarea și demnitatea limbii române. Vasile Tărâțeanu a trăit o viață în durere. A fost un apărător al limbii române în Ucraina.” (Grigore Leaua)
Ședința a continuat cu momentul in memoriam Matincă Costea.
(Militarism feminin) Fetei îi dragă armata/ chiar de ar fi salariuʼ un cent,/ Dar n-a stat pe gânduri fata/ Și a vrut… sublocotenent. (Legenda Târgului de Floci) Un cavaler din Târgu Frumos (moldovean) trimite unei distinse doamne din Târgu cu pricina o scrisoare, el aflându-se în primejdie. Scrisoarea a ajuns la soțul doamnei, care era căpetenia Târgului. Nu a stat pe gânduri și a trecut direct la distrugerea din temelii a Târgului. Micuța scrisoare avea următorul mesaj: „Eu dacă scăp, stimată doamnă, am să vă caut pi la floci.” A continuat cu trei epigrame, autor Nicu Alecu, Murgești: (Efectul Viagra asupra unui gardian) A luat Viagra numa’/ Patru luni. Nicio schimbare./ Folosește și acum/ Tot bastonul din dotare! (Băutura, arz-o focul) Nea Ion, cum vine seara,/ Abia poate urca scara./ Dar când baba-i dă pe cârcă/ Nici n-atinge când o urcă! (Rezolvări) -Vine viscolul și gerul,/ A-nghețat caloriferul!/ -Las’, când vin facturile/ Vă găsesc căldurile! (Dumitru Hangu)
„(Ceartă în familie) Cum o dau, cum o întorc,/ Nu ne-nțelegem deloc./ Vrei un sfat bun de la mine?/ Zi ca ea și fă ca tine. (La spital) Mulți se vindecă de boală./ Cei ce au noroc, se scoală./ Cu care nu s-a putut,/ Atâtea zile a avut.” (Safta Leaută, prin telefon, de la Năvodari, cu drag)
Dl Nicolae Constantinescu a lecturat catrene din volumul Epigrame, 2020, autor Smarandache Agheană: „Când răul se va-ntâmpla,/ Din lume când voi fi plecat,/ Să scrieți pe crucea mea:/ „Mă întorc imediat”. „Îmi zise vecina-n van:/ – Ai glumele în program?/ – Ei, vecino, tu nu știi,/ Or pleca, de n-oi mai fi.” „Tu te plângi de sărăcie,/ Că n-ai bani, dar ești ateu,/ Suferă de multă sărăcie,/ Omul fără Dumnezeu. A continuat cu monologul Am dorit democrație din volumul Înțepături utile, 2017, autor Matincă Costea: „Foaie-verde iasomie/ Am dorit democrație,/ Am primit mare scofală…/ Păcăleală!// Atunci, în mod furtunos,/ Am strigat cu toții: Jos!/Acolo suntem acum!/ Iar ne căutăm alt drum/ Ca să ieșim din impas…/ Un van glas!// Unul, n-ar avea pereche,/ Cred c-a fost într-o ureche/ Sau nătâng între urechi/ Când a răcnit: Fiare vechi!/ E industria română/ Și-am demolat fără frână./ Păi, l-aș lua acum de mână/ Să vadă ce și-a dorit…/ Un smintit!// Fabricile sunt pustii/ Prognozând noi pușcării,/ Fiindcă s-a furat din gros/ Și-ncă tot mai e de ros./ Mă întreb acum oftând :/ Până când?// Azi, afacerea, se știe / Se cheamă demohoție/ Să se știe!// Fură să se-mbogățească,/ Nu mai pot să se oprească,/ De la Parlament în jos./ Fără vorbe de prisos,/ Hoția proliferează…/ Avansează!// românii astăzi sunt buni/ Culegători de căpșuni…/ Loc de muncă-n țară, ioc!/ N-au noroc!// Unii-s uniți cu gargara,/ Iar alții părăsesc țara/ Dând a lor capacitate/ Acolo-n străinătate./ Industria românească/ N-a mai putut să trăiască,/ Îi cântăm spre amintire/ Azi „Veșnica pomenire!”/ Dar am vrut democrație…/ Să se știe!”
A urmat lectorul de serviciu, dl Cristi Rusin, cu un material întitulat Moartea lui Mihai-Vodă. Vă ofer lectura: „Era o noapte întunecată din august 1601. Norii mohorâți de pe cer acopereau parțial luna plină ce lucea printre ei precum un far orb și aburit peste tabăra de la Turda. Liniștea se lăsase peste fiecare cort în vreme ce câțiva oșteni stăteau aproape adormiți la un foc, sprijiniți în halebarde sau culcați pe butuci. Ei erau însărcinați cu paza de noapte. O noapte liniștită, dar doar în aparență, căci un singur cort vuia mai rău decât un vulcan amenințător ce stătea să erupă cu cele mai aprigi flăcări din străfundurile Iadului. Era cortul generalului Gheorghe Basta. Stând cu mâna la gură la o masă improvizată în mijlocul cortului, cu mai multe lumânări și un pahar de vin în față, Basta tuna și fulgera de mânie. Imaginea sa era una de coșmar. Era un bărbat cu barbă și păr creț, roșu la față, cu ochii ieșiți din orbite, venele gâtului încordate, ce purta o armură cenușie și o mantie roșie. Lângă el, stăteau doi mercenari valoni în frunte cu Jacques, căpitanul lor și trei nobili maghiari. Basta lovi cu putere masa și apoi răcni:
– M-am săturat de nelegiuitul Mihai! Trebuie să acționăm cât mai curând! Îi vreau capul!
– Domnul meu, spuse Jacques, v-am garantat că o să ne ocupăm personal de el. Dimineață ce târziu Mihai va fi mort!
Basta zâmbi pe sub mustață, ieșindu-i în evidență dantura știrbă, semn al multelor bătălii pe care le purtase.
– Românul acesta se crede foarte isteț. Dacă l-a lăudat împăratul pentru victoria de la Gurăslău împotriva lui Sigismund Bathory, care de drept mi se datorează mie, nu înseamnă că poate să stăpânească el Țara Ardealului! Tot ce va stăpâni el va fi țărâna în care îi va fi aruncat hoitul!
– Așa este domnul meu, zise unul dintre nobilii maghiari. Românii, în general, se cred deștepți, dar au uitat că sunt iobagii noștri. Un neam de păstori și de șărani barbari de care noi, urmașii marelui Attila, nobilului Arpad și ai regelui Ștefan cel Sfânt, ne-am îndurat de ei să-i lăsăm să se așeze în Ardeal și să ne slujească. Acum vor să muște mâna care i-a hrănit sute de ani. Un neam de nemernici!
-Da, aprobase al doilea nobil maghiar. Vrea Mihai să se facă el stăpân peste Țara Ardealului. Nu va reuși!
– Cum să reușească? E doar un român, zise al treilea nobil maghiar. Păcat că împăratul l-a luat în brațe.
– Fraților, zise Basta, împăratul nu-l iubește. Nimeni nu poate iubi un român. Eu știu că măria sa de la Viena, Rudolf al II-lea doar s-a folosit de români drept carne de tun. Oricum , în realitate, geniului meu ilustru i se datorează victoria de la Gurăslău contra netrebnicului Bathory, cel ce s-a dat cu turcii.
– Dar ce facem cu cei din tabără? zise unul dintre valoni.
– Tabăra e cu noi, Mihai e singur! zise Jacques. Înainte de răsărit, îi vom lua capul!
Liniștea se lăsă în cort mai ceva ca la priveghi. Basta dădu pe gât paharul de vin și spuse apoi:
– S-a isprăvit! S-a isprăvit și ceasul tău, Mihai! Cum l-a învins Cezar pe Pompei așa îl voi învinge eu pe nelegiuit! Fraților, mergeți acum și aduceți-mi capul lui Mihai! Plecați la corturile voastre și luați-vă armele. E începutul sfârșitului pentru român!
După ce Basta încheie ședința diavolească, sub semnul și hramul lui Iuda, acoliții săi hapsâni, frați cu lupii cei hidoși, plecară la corturile lor sinistre. Fiecare dintre ei își luă halebarda, pistolul și sabia. Maleficul Jacques, căpetenia mercenarilor valoni, strânsese în jurul său 13 ostași fideli, gata să verse și sângele mamelor lor pentru doi bănuți. Cei 13 în frunte cu Jacques și cu cei trei nobili maghiari din cortul lui Cain se îndreptară către cortul lui Mihai. În fața sa străjuiau doi bravi ostași români cu halebardele în mână. Fără să observe, din spate, doi valoni le-au vârât peste capete câte un sac, punându-le mâna la gură și împiedicându-i să scoată vreun sunet. Apoi i-au târât până la marginea taberei unde i-au înjunghiat.
În tot acest timp de rău augur, unul dintre ostașii ce străjuiau de seară, român, iubitor al lui Mihai, strigă din toți rărunchii: „Măria ta! Trădare!” Jacques, valonii și maghiarii încremeniră la auzul glasului puternic. În acea clipă, un alt ostaș îl împunse pe român cu halebarda și îl doborî ca pe un mistreț. Elementul surpriză a fost însă tulburat ca un bolovan căzut într-o baltă înghețată. Mihai-Vodă, zis Viteazul, ieși din cort în fața dușmanilor. La vederea sa fantastică, cu toții încremeniră pentru a doua oară. Mihai era un bărbat înalt, masiv, cu barbă neagră, purtând o armură, o mantie și o căciulă de blană pe cap, iar la brâu o sabie și un buzdugan. Nu se temea de nimic. Nu degeaba i se zicea „Viteazul”. Privirea sa aducea aminte de gorgonele antichității grecești ce îi împietreau pe cei ce le priveau. Așa și el îi împietrea de frică pe dușmanii săi. Mihai inspiră adânc și exclamă:
-Ce căutați valonilor la cortul meu când nici dimineața nu a sosit? Ați vrut cumva să veniți să-mi dați „bună ziua” înainte să o facă soarele? Ați vrut să fiți primii care mă vedeți la față? Și unde sunt oștile mele de la ușa cortului?
-În Iad! Acolo unde o să mergi și tu, zise Jacques.
-Ce înseamnă asta, Jacques? Ce e cu îndrăzneala asta? Vrei să-ți stea capul unde îți sunt picioarele?
-E mai bine decât ce o să pățești tu, românule, zise Jacques.
Și în acea clipă, unul dintre valoni îl străpunse pe bravul Mihai în spate cu o halebardă. Sângele curgea șiroaie. Mihai scoase sabia ce lucea în primele raze de lumină ale dimineții ca un fulger orbitor și îi reteză capul valonului din spate. Dușmanii se înspăimântară, iar Mihai grăi:
-Tâlharilor! M-am luptat cu turcii și cu oștile de lăcuste ale marelui Sinan Pașa! Credeți că mă veți putea răpune voi? Veți plăti pentru această trădare grosolană!
Jacques era blocat. Mihai era încă în picioare după lovitura fatală și ca un taur rănit, răcnea și tuna din toate puterile, exclamând:
-Ieșiți afară, oamenii mei! Trădătorii sunt printre noi! Generale Basta, vino!
-Oamenii tăi nu mai există, zise unul dintre nobilii maghiari. Cei mai credincioși au fost uciși înaintea ta, iar restul au socotit aurul mai de preț decât viața ta. Neam de iobagi proști!
În clipa aceea, ungurul scoase un pistol și îl împușcă pe Mihai în umăr, făcându-l să se încline. Viteazul se sprijini doar în mânerul sabiei sale, încercând să-și recupereze puterile fantastice de care dăduse dovadă la Călugăreni, Șelimbăr sau Gurăslău. Deodată se aude un glas:
-Mihai! zise Basta. Ți-a sunat ceasul! A venit vremea să ne săruți tălpile și să te recunoști înfrânt, românule. Credeai că Țara Ardealului va fi a ta? Credeai că împăratul te iubește? Te înșeli amarnic!
-Vă voi stârpi pe toți, trădătorilor! zise Mihai. Nu voi pleca niciodată capul în fața voastră!
Mihai ofta adânc cu suflarea vântului văratic în timp ce era înconjurat de dușmani. Ridică fața către nemernici și îi ținti cu o privire ce aproape că i-a doborât din picioare, apoi grăi:
-Secole la rând neamul românesc s-a aflat sub talpa tâlharilor din neamul unguresc. V-ați bătut joc de români. I-ați tratat ca pe niște robi. Nu le-ați acordat nici măcar un drept. Ați făcut diferențe între neamuri și religii, acceptând la conducere doar unguri, sași și secui. Ați acceptat ca religii legale în Ardeal doar catolicismul papistaș și confesiunile reformate ale lui Luther, Calvin și Francisc David. Pe românii majoritari și credința ortodoxă i-ați dat cu totul la o parte ca pe niște măsele stricate. Voi sunteți neamul Satanei! Iar voi valonilor, pui de vipere, sunteți mai răi decât ungurii. Voi vreți doar aur și ați fi în stare să vă omorâți și mamele, și copiii pentru un galben! Iar tu, nelegiuitule Basta, te va ajunge blestemul lui Dumnezeu! Țara Ardealului este a noastră! Victoria de la Gurăslău este a noastră!
Unul dintre nobilii maghiari grăi:
-Rușine, românule!
Mihai zise:
-Rușine? Pentru ce? Pentru că am venit să apăr cu sabia drepturile neamului românesc atât de mult prigonit de voi? Rușine pentru că am venit să apăr ortodoxia scuipată și călcată în picioare de voi? Rușine să vă fie vouă, copii ai lui Cain și Iuda!
Basta era roșu la față mai ceva ca un rac opărit și scrâșnea sin dinți:
Nici după două lovituri mortale tu nu te lași… spune-ne acum că de moarte tot nu scapi! Te închini în fața noastră și ai parte de o înmormântare sau refuzi și te lăsăm să te mănânce ciorile și câinii?
Mihai grăi, fără nicio urmă de regret sau teamă pe față:
– Nu voi pleca niciodată capul!
– Atunci pregătește-te să mori! zise Basta înfuriat peste măsură și îi porunci unui valon să dea lovitura finală.
Valonul scoase sabia și dintr-o lovitură îi reteză capul Viteazului, iar trupul se prăbuși la pământ ca cel al unui vițel înjunghiat. O cascadă de sânge curgea pe țărâna trădării. Pământul părea ruginit. În acea clipă se auzi clopotul unei biserici din Turda ce vestea decesul unui om. Același clopot însă vestea moartea lui Mihai-Vodă.
Valonii cei nelegiuiți călcară pe trupul lui Mihai și intrară în cort unde jefuiră tot. Basta era mândru, privind spre capul lui Mihai și zicând:
– Gata cu stăpânirea românului!
Un ungur adăugă:
– Noi suntem din nou stăpâni, iar românii ne slujesc!
Basta zise apoi:
– Fraților! Plecăm din locul acesta! Strângeți tabăra și haideți să mergem! Mai avem și alte confruntări cu alți nelegiuiți și trădători din neamul unguresc ce s-au aliat cu turcii!
În maxim două ceasuri, toată tabăra era strânsă. Militarii nelegiuiți plecară în grabă, pătați de sânge pe suflete și inimi. Trupul lui Mihai rămăsese dezgolit pe pământ alături de capul său pentru a fi mâncat de dihăniile cerului și ale pământului. Unii nelegiuiți s-au gândit totuși să-i ia trupul și să-l arunce pe câmpia Cristișului, într-un alt loc, separându-l de cap. Nimeni nu observase, însă, că dintre oamenii lui Mihai mai rămăseseră câțiva ostași viteji în frunte cu Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii lui vodă. Cu ochii plini de lacrimi, Turturea luă capul cu el și plecară în Țara Românească. Acolo, alături de boierul Radu Buzescu, cei doi înmormântară capul la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, locul unde se afla și jurământul de supunere al lui Mihai în fața împăratului german Rudolf al II-lea. Cronicarul moldovean Miron Costin scria: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților.” Răsplata lui Iuda.”
Pornind de la adevărul istoric și cu ajutorul imaginației, dl Cristi Rusin creează povești interesante. Am mai spus-o și cu altă ocazie: să juri că sunt adevărate. O carte cu astfel de povești istorice și cronologice ar fi o lectură plăcută, interesantă și atractivă pentru cititori. Sperăm să-l ascultăm mai des. Spor la muncă!
„Acțiunile dlui istoric Cristi Rusin pentru municipiul nostru au ca scop prezentarea, explicarea și popularizarea principalelor aspecte privind istoria (istoria în general, nu doar orientalismul, pasiunea D-sale). Cu minuțiozitatea unui ceasornicar, prietenul nostru ne sfătuiește mereu să nu cădem în capcanele pseudo-istoricilor sau a falșilor cercetători. D-sa, în cercetările pe care le întreprinde, se bazează pe metodologia istorică și folosește surse certe și dovezi arheologice. Apreciez pasiunea tânărului istoric pentru studiul trecutului, dar și plăcerea de a împărtăși nouă cunoștințele sale. Informații despre domnitorul Mihai Viteazul (la care am avut acces) apar cu doi ani înainte de a deveni domnitor al Țării Românești: în 1591 Mihai Viteazul zidește la București Mănăstirea Mihai Vodă, o remarcabilă operă a arhitecturii românești din a doua jumătate a sec. XVI. În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești. În continuare manualele de istorie ne prezintă eforturile domnitorului de a apăra țara contra năvălitorilor turci. Prelegerea de astăzi a completat cunoștințele mele privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. Dl Cristi, în sufletul meu, este deja un fenomen, pe baza înaltelor sale calități morale și a vastelor cunoștințe din vremurile de demult. În plus este fără egal în domeniul său de activitate! Dumnezeu să-i sporească puterea de muncă, să-i întărească sănătatea și să-i călăuzească drumul în viață! Felicitări și familiei care a crescut și educat un OM!” (Mihai Doina)
„Textul este foarte bine articulat din punct de vedere al limbii române. Este o poveste aici. Dl Cristi Rusin face o treabă foarte bună. Partea narativă este foarte bine rezolvată. Este foarte bun textul. Și o carte ar trebui să scoată cu astfel de texte. Este un mod de a reînvia istoria. Să o traducă în engleză, să cunoască și străinii istoria noastră.” (Grigore Leaua)
„Este o povestire foarte frumoasă, bine documentată și care merită publicată într-un volum de povestiri istorice. Îmi place stilul în care scrie Cristi, poate fi înțeles ușor de copii. Știu că lor li se adresează aceste povestiri și vrem să ascultăm și data viitoare o altă povestire. Felicitări!” (Adriana Plugaru)
„Lectorul de serviciu, în persoana lui Cristi Rusin, tânărul nostru coleg de cenaclu vine în fața noastră, pentru a doua oară, cu proză scurtă, inspirată din istoria noastră națională. Pentru astăzi a ales un moment deosebit și anume: sfârșitul tragic al marelui voievod Mihai Viteazul. Cu personaje reale tânărul autor reușește să creeze o nuvelă cu o valoare literară deosebită. Îi recomand autorului, deoarece a pornit pe un drum bun, sănătos al creației literare, să continue cu acest gen de lucrări literare, dacă poate, să le ia cronologic, cartea să fie structurată cronologic. Felicitări!” (Aneta Țâru Pioară)
„Autorul ne prezintă o povestire istorică interesantă, prin care reușește, expunând evenimentele istorice, să ne țină cu sufletul la gură, dar în același timp creează o operă literară în care reamintește o pagină de istorie și ne ajută să nu uităm niciodată vitejia lui Mihai Viteazul până la moarte. Îl felicit și aștept cartea!” (Nicolae Constantinescu)
„Subscriu la toți cei care au vorbit, că istoria este cea mai frumoasă poveste. Trebuie să învățăm din această lecție de istorie cine suntem. Îi doresc mult succes în tot ce scrie și multă sănătate!” (Valeria Popa)
„Mă interesează care este legătura dintre cuvântul „basta” și generalul Basta. Ca cercetător istoric să ne prezinte o stare diferită de cea prezentată în cărțile de istorie, în sensul unei opinii proprii: ce s-ar fi întâmplat facă nu ar fi murit Mihai Viteazul sau alte evenimente din istorie care ar fi putut lua altă întorsătură. Consider că are inspirație în a prezenta astfel de aspecte care ar suscita interesul cititorului. O abordare proprie, originală ar fi indicată pentru a nu repeta înaintașii. Lucrarea prezentată este deosebit de dinamică, cinematografică, colorată și palpitantă. Să aibă în continuare spor în activitatea literară în domeniul istoriei.” (Adrian Câmpeanu)
„Am făcut cunoștință cu legendele istorice prin intermediul baladelor populare încă de prin clasa a II-a, făcând parte dintr-un cenaclu local, în care am auzit vorbindu-se despre balade ce aveau ca figuri centrale pe Mihai Viteazul, Baba Novac și frații Buzești care au luptat alături de Mihai Viteazul împotriva turcilor. Lucrarea de astăzi este o evocare a figurii istorice a lui Mihai Viteazul. Lucrarea tratează modul în care a sfârșit domnitorul care pentru prima dată a făcut unirea celor trei țări române. Autorul își expune lucrarea într-un stil clar, folosind proprietatea cuvintelor. Este o lucrare ușor accesibilă și copiilor. Îi doresc succes în continuare autorului.” (Georgeta Iuga)
„Cristi Rusin, lectorul de serviciu, a citit o istorioară despre moartea lui Mihai Viteazul. Curajul și vitejia domnitorului au rămas legendare, chiar și în fața morții n-a putut fi îngenuncheat de dușmani. Derularea evenimentelor ne fac să simțim frica generalului Basta în fața domnitorului român. Tânărul creator al poveștilor istorice, cu ideile lui, poate deveni în viitor o valoare scriind o carte cu astfel de legende scoase la lumină din negura vremurilor. Succes și așteptăm cartea!” (Mioara Zaharia)
Sâmbătă, 20 august, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dna Mioara Zaharia. Vă așteptăm, cu drag!
