Spații culturale nr. 83 (9)

Alexandru CAZACU

Un telefon iarna

Un apel telefonic la care nu vei răspunde
noaptea aceasta parcă împrumutată altora
când la răscruci de adio
peste zăpada groasă trec
femeia care te-a vândut
și femeia care te-a împiedicat
să faci o mare greșeală
sub acordurile gavotei lui Rameau
când fulgii ninsorii par
îmblânzitori de secole sălbatice
insistenți precum misionarii
unei noi religii salvatoare
iar studiul absenței
te obligă să ai puțin trăsăturile iernii
așa cum totul în jur
după o vreme adoptă ceva
din fizionomia și obiceiurile locatarului
și ești gata să te naști de două ori
la vârste egale în același oraș
pe aceeași stradă
unde ea nu va suna pe nimeni
unde ea nu va veni niciodată


Să ierți și să uiți

Să nu îți împarți mâhnirea cu nimeni
când ziua se face mică de tot
iar veselia vrăbiilor
se lovește de pereții tapetați
cu lumina de August apoi cade
pe masa unde am vorbit despre cum
trei sferturi dintre noi suntem victimele
propriilor noastre cauze pierdute
Să ierți și să uiți
când nodul gordian se reface din razele soarelui
ce ne strigă încet
și niciun mileniu nu se va putea compara
cu orele acestea în camerele mari
cât o întreagă câmpie
unde singurătatea salută


O cicatrice

Zâmbetul tău
o cicatrice în care se ascund
istorii pasionale
când a mărturisi înseamnă
a nu mai fi singur pe jumătate
acolo unde adierea brizei printre frunzele de aloe
și speranța născocită de percepții
se amestecă cu sunetul muzicuței cu schimbător
într-un bar la amiază
iar soarele lasă pete de sânge peste ziguraturi

Ziua rece din Iulie ca un oaspete neașteptat
într-o grădină de vară
cu orele împrumutate altui veac
odată cu fluturii Monarh migrând
din clasoare prin camera unde ne-am iubit
sub ferestrele deschise
spre nisipul unei mări
învinse de conchistadori
acolo unde
tabla despărțirii se învață
între bătăile inimii


Septembrie

Seara cade asemeni unui cascador
de la ultimul etaj al unui imobil înalt
și stolul ordonat al păsărilor migratoare
săgetează trupul toamnei abia sosite
în cutii de carton odată cu mărfurile acestui secol
Ștreșinile caselor se umplu cu frunze
și așteptări neverosimile
când plouă încet și porumbeii întârzie pe acoperișul
unui muzeu ce expune doar ramele unor tablouri
din care pânzele au fugit
O adolescentă se așază pe treptele scării
apoi își înconjoară cu brațele genunchii


Întâlnirea

Acum nu mai are importanță
pe cine cauți cu ochiul sau inima
precum insectele ce roiesc
în jurul sursei de iluminat cu incandescență
când surorile adevărului pot să te farmece
mai mult decât adevărul
și mândria și smerenia se află aici
sub îmbrățișările noastre asediate de confesiuni
spuse și ascultate până la capăt
dincolo de zbaterea din aripi a porumbelului gulerat
de pe acoperișul casei de vis-a-vis
și murmurul frunzelor copacului cu o mie de frunze
Avem nevoie de toată amintirea tinereții
ca să petrecem ziua la locul ei de odihnă
pentru ca părinților noștri să le plănuim întâlnirea


Amarul unei povești

Amarul unei povești de dragoste
un gard viu din florile pe care nu le vei dărui niciodată
o nouă ordine venită dintr-o lume veche
când pentru această liniște ești responsabil
și pentru această zarvă mută tu răspunzi
Rădăcinile copacilor ce se adâncesc în aceste câmpuri
asemeni ramificațiilor țesutului cardiovascular
când privești un tren de la fereastră
și să crezi că ești și acolo în vagoane și aici în camera
de unde îi privești cu atenție ferestrele căutându-te
în amiaza grea scufundată de preaplinului ei
când greutatea în argint a unei fantome
apasă pe toate lucrurile
iar soarele se înalță peste străzi și orașe
așa cum își ridică puțin capetele inculpații în sala de judecată


Nu există târziu

O femeie tânără într-o rochie albastră
sub lumina tremurătoare a candelabrelor
trecând pe scara în spirală a sufrageriei unui castel teuton
și nocturnele lui Debussy înflorind gerul
din ferestrele sferturilor de măsură
precum holograma unei ierni
dintr-un oraș latin al Europei orientale
când stelele se oglindesc pe asfaltul rece
precum ochii unor vietăți necunoscute
și bucăți de zăpadă înghețată stau lipite de garduri metalice
asemeni clapelor de pian Bösendorfer
și mi pare mereu că te zăresc
la orele de empatie și intuiție ale nopților de Ianuarie
când nu mai există târziu
și tot ce atunci ne a apropiat acum ne desparte
și tot ce atunci ne-a despărțit
acum ne mai desparte încă odată


Solstițiul de vară

Fiecare zi care va veni va fi mai lungă decât celelalte
când începutul verii are multe încercări
iar un trandafir din stepele memoriei
cu spinii crescuți pe dinăuntru tulpinii
împrăștie un parfum aproape narcotic pe aleile orașului
în care nu voi ajunge probabil niciodată
ca să-ți pot vorbi despre pielea măslinie
a femeilor din mezzogiorno și despre vertijul geografiei
când se face o liniște albă ca la întoarcerea acasă
după o călătorie obositoare
când lămâiul din colțul camerei ne privește apatic
și pulsul nostru urmează bătăile de inimă
ale unor păsări mici prinse în cerul verii
ca într-o imensă capcană
și nu mai vrei să-ți amintești de toate lucrurile care au fost
de teamă ca nu cumva rememorându-le
să-și schimbe desfășurarea


Peisaj după întoarcere

Un oraș ce ne amintește greșelile
asediate de-o primăvară
ce-și întinde brațele vegetale dincolo de șoșele și ziduri
când cei căutați au pactizat
cu cei care îi caută
iar argumentele au îndărătnicia vârstei
și-n cafeaua din ceștile de porțelan ni se reflectă alt chip
de parcă altcineva ne trăiește viață
iar pe noi ne lasă doar să vedem asta
într-un moment de respiro
când și întrebările și răspunsurile obosesc deopotrivă
și un cântec șoptit se aude
din difuzorul unei gări de provincie iar peisajul devine
adăpost de iarnă pentru limpezimea ochilor singuri


Ochii noștri

Ochii noștri plini de spaima necunoscutului
mărindu-se puțin asemeni celor din picturile Margaretei Kene
când am vrea să ne alungăm pe noi din viața noastră
totul se desface în bucăți mici și sfărâmicioase
iar copacii pe marginea șoselei stau ca niște foarfeci amenințătoare
când mi se pare că totul se întâmplă precum în copilărie
la o anumită oră din zi unde am putut vedea
cu încetinitorul cum lama cuțitului tăia mingea trimisă din greșeală
în curtea unui vecin ce ne avertizase de mai multe ori
că asta se va întâmpla până la urmă
și cu fiecare înaintare a lamei ascuțite în plasticul acela colorat
aveam certitudinea că timpul ce avea să vină
își îneacă într-o mare durere sosirile


Eugen ONISCU

INIMA STRĂINULUI (2)
(continuare din nr. trecut)

În dimineața zilei de duminică în care Elena avea să fie invitata lor, Eusebiu se simțea foarte emoționat și puțin stresat. Plecă să cumpere pâine de la un magazin din cartier. Pe drum se întâlni cu unii vecini pe care îi salută politicos, observă că unii îl priveau straniu, pe când alții îl cercetau stăruitor din priviri. Se întâlni și cu Relu, un fost coleg de școală. Relu când îl văzu îl îmbrățișă și îl sărută pe ambii obraji, apoi îl invită să servească împreună o cafea. Se așezară amândoi la terasa unui bar din cartier, după care Relu, animat fiind de bucuria întâlnirii lor, întrebă:
– Cum ți-a mers pe acolo printre străini?
Eusebiu, în linii mari, îi povesti viața lui de emigrant și chiar despre divorțul său, dar fără a intra în amănunte prea intime. Relu îl ascultă atent privindu-l cu ochii săi mici verzi care reflectau în acele momente compătimire pentru tot ce suferise Eusebiu. Apoi fața rotundă a lui Relu ce de obicei emana bucuria de a trăi, se crispă puțin într-o expresie de tristețe și spuse:
– Nici mie lucrurile nu mi-au mers prea bine în viață, am divorțat apoi am avut și alte relații care au sfârșit rău. Locuiesc singur și lucrez la Kaufland unde descarc marfă și o așez în rafturi, iar salariul nu este prea mare. Timpul liber mi-l petrec într-un mod minunat atunci când găsesc câte un prieten cu care mai pot discuta, în rest singurătatea de acasă mă ucide, de aceea doresc sociabilitate, vreau să stau cât mai mult între oameni. La muncă îi înveselesc pe toți cu felul meu de a fi, deși în interiorul meu mă roade singurătatea. Însă cele mai dure momente pentru mine sunt orele grele ale nopții când nu pot dormi, îmi revăd viața punct cu punct observând un șir întreg de eșecuri, și mă gândesc la femeile ce s-au perindat prin viața mea, îmi dau seama că m-am purtat rău cu ele și le-am făcut rău, poate de aceea am rămas singur și sufăr. Tu măcar ai fost bun la învățătură, ai urmat școala mai departe și ai dobândit un bun post de muncă pe care din cauza decepției în iubire l-ai abandonat. Pe când eu nu am învățat, mi-am făcut de cap și asta m-a costat, apoi am muncit din greu în construcții un timp până ce am ajuns la Kaufland. Viața m-a îngenuncheat uneori, dar niciodată nu m-am lăsat bătut pentru că am în mine o bucurie uriașă de a trăi cu care m-a înzestrat Dumnezeu, iar după ce străbat perioade de tristețe mă înveselesc și îi caut pe oameni pentru că vreau să comunic cu ei. Atât de mult îmi place să comunic încât nu pot trăi o viață retrasă. Aud că sunt unii ce preferă o viață cât mai izolată însă pentru mine nu funcționează așa ceva, și poate că și tu trăind printre nemții ce sunt reci, individualiști, egoiști, și nu prea sociabili, te-ai învățat să trăiești ca ei.
– Da, asta cam așa este, deși țin să menționez că am întâlnit printre nemți oameni deosebit de educați și altruiști.
Apoi discutară îndelung despre anii de școală și alte amintiri comune după care se despărțiră. Eusebiu după ce luă pâine se întoarse acasă unde știa că trebuia să vină Elena. Totul era ca înfășurat într-o atmosferă de sărbătoare, masa fusese așezată de Cristina în sufrageria casei unde totul sclipea de curățenie, fața de masă era albă, tacâmurile de pe masă sclipitoare și peste tot trona voia bună. Tatăl lui îmbrăcat ca de sărbătoare îl privea cu bunăvoință. Eusebiu când privea acea masă și mobila sufrageriei cu vitrina plină de bibelouri, fotoliile de culoare grena, canapeaua mare îmbrăcată într-un material asemenea pielii tot de culoare grena, și mica lor bibliotecă își dădea seama că toate îi aminteau de mama sa și de ocaziile speciale când luau masa cu toții în sufragerie.
Pe pereții din sufragerie erau tablouri cu picturi pe care le pictase mama sa, vaze cu flori, peisaje naturale, știa cât de mult iubise mama sa ce fusese talentată la pictură acele tablouri. Apoi prin mintea sa începu să i se perinde amintiri din copilărie și adolescență petrecute alături de mama sa. Pe atunci totul fusese frumos iar peste toate amintirile copilăriei și adolescenței sale trona chipul mamei sale plin de acea iubire maternă ce mereu era atentă la nevoile lor. Nu putea accepta moartea ei și faptul că vedea acele lucruri din sufragerie de care ea fusese legată, îl determina să tragă concluzii dureroase: ,,O, cât de trecători suntem! În urma noastră nu mai rămân decât amintirile pentru că suntem cu toții niște ființe atât de vulnerabile și sortite morții. În curând se va duce și tata și viața va merge înainte, iar cei morți dragi nouă nu vor mai rămâne decât în inimile noastre și în cele mai frumoase amintiri.”
Invitata lor din acea zi Elena, era o femeie de treizeci și șapte de ani căreia îi murise bărbatul în urmă cu doi ani de cancer. Lucra ca profesoară de muzică. Avea o fată de paisprezece ani ce avea o problemă la una din valvele inimii și trebuia operată în cel mult două luni. În perioada când Eusebiu venise în concediu ea era foarte stresată datorită faptului că pentru aș opera fata la o clinică privată îi trebuiau în jur de două mii de euro, iar zilele se scurgeau și nu reușea să strângă acea sumă de bani. De aceea era foarte stresată și alertată în acea perioadă, gândul îi era mai tot timpul la Felicia fata ei și cum ar putea procura acea sumă de bani. Locuia împreună cu mama ei în casa părintească. Aproape că nu ar fi dorit să accepte invitația familiei Bădescu, însă Cristina cea mai bună prietenă a ei insistase mult și îi dezvăluise faptul că acolo va fi și Eusebiu cu care ar fi minunat dacă ar face cunoștință. Elena obiectă că în acea perioadă nu era interesată de cunoașterea unui bărbat, totuși de dragul prietenei ei acceptă invitația.
Elena era de înălțime mijlocie, având părul lung șaten, ochii negrii, fața rotundă, destul de simpatică, de felul ei era foarte autoritară uneori aproape fără să-și dea seama se comporta foarte autoritar cu cei din jurul ei ca și cu elevii de la școală. În mare parte de la Cristina cunoștea poveste vieții lui Eusebiu. În acea zi în care era invitată pătrunse în casa familiei Bădescu foarte preocupată de problema ei ce o măcina, fiind îmbrăcată într-o rochie albastră de vară, încălțată cu sandale negre, având cu ea poșeta ei neagră de care nu se despărțea atunci când mergea la școală. În timp ce făcu cunoștință cu ea, Eusebiu rămase plăcut impresionat de înfățișarea ei și modul ei de a fi. Se așezară la masă, deși mâncarea era foarte bună, Alin și Cristina își dădeau tot interesul ca totul să decurgă cât mai bine și să existe o atmosferă de voie bună. Eusebiu avea impresia că Elena atunci când se raporta la el devenea foarte rece și distantă. Îi dădea impresia că dorea să păstreze o anumită distanță și să-l cunoască mai bine. La un moment dat discuția ajunse la viețile emigranților și la exodul masiv al celor ce pleacă. Și Elena spuse, adresându-se lui Eusebiu:
– Cum ai putut tu să arunci peste bord toată școala pe care ai făcut-o și postul ce l-ai avut și să pășești în necunoscut? Pentru că toată viața de emigrant din câte înțeleg eu nu este decât o viață marcată de incertitudini. Înțeleg că a existat o anumită problemă ce te-a împins în acea direcție, dar eu personal nu pot să fac așa ceva pentru că aici am locul meu de muncă pe care l-am dobândit în urma studiilor, o am pe mama și fetița mea, prietenele mele, și sunt legată de locurile natale unde am siguranța zilei de mâine încât nu pot să las totul și să caut aventura prin alte țări. Nu regreți niciodată faptul că ai lăsat totul și ai plecat?
Eusebiu simțind privirea ei ațintită asupra lui se intimidă puțin însă reuși să-și revină repede și răspunse la obiecțiile și întrebarea ei:
– A fost un timp când mi-a părut rău, dar acum nu pentru că m-am obișnuit cu viața de emigrant iar în occident trăiesc destul de mulți români ce caută o viață decentă.
– Îl vom determina să nu se mai întoarcă acolo, ci să rămână acasă și să lucreze cu Alin în șantierul naval, zise tatăl său.
– Da, interesant deci cu toții plănuiți să-l opriți acasă, spuse puțin ironic Elena.
– Se pare că toți au complotat împotriva mea pentru a mă reține.
– Trebuie să rămână, nu îl vom mai lăsa de data aceasta să plece, întări din nou tatăl său.
Eusebiu se intimidă din nou, nu îi plăcea faptul că toate acele lucruri se dezvăluiau. Cristina intui totul și schimbă discuția, întrebând-o pe Elena dacă a reușit să facă rost de banii necesari pentru a o opera pe Felicia. Elena în linii mari începu să le vorbească despre prețurile exagerat de mari de la clinicile private și termină spunând că nu își pierde încrederea și că va face rost de bani. Povesti cum fusese refuzată de două bănci pentru a face împrumutul de care avea nevoie. După ce terminară masa Cristina propuse ca Eusebiu să o conducă pe Elena acasă.
Ziua se pleca spre seară. Pășeau pe stradă unul lângă altul ca doi străini. Eusebiu avea sentimentul că ea era foarte rece și distantă. Îi răspundea sec la întrebările lui și conversația nu se lega de fel. De când auzise de problema ce o apăsa pe Elena, îl frământa un gând și anume cum să facă să-i ofere el acea sumă de bani de care avea nevoie dar să procedeze în așa fel încât să nu o jignească. Observase că Elena era o femeie foarte mândră și se temea să înceapă discuția în acel sens. Însă după un timp în care se apropiară de casa ei spuse încurcându-se puțin:
– Eu pot să-ți ofer suma de bani de care ai nevoie dacă tu…
Se înroși puțin și nu mai putu continua, văzu cum Elena deodată se schimbă la față, părea chiar foarte indignată.
– Ascultă, drept cine mă crezi? Voi cei care veniți din occident cu bani pe care numai voi știți prin ce mijloace i-ați câștigat credeți că aici la noi totul este de vânzare! Ai impresia că dacă îmi dai acești bani eu îți voi sări în brațe…
– M-ai înțeles greșit de tot…
– Nu mă întrerupe când eu vorbesc, zilele trecute a venit un individ pe nume Doru pe care tot prin intermediul unei prietene l-am cunoscut. Ei bine acest Doru a apărut cu un Mercedes ca să mă impresioneze și după ce am luat masa împreună cu el, prietena mea și soțul ei la un restaurant, Doru m-a condus acasă și în timp ce voiam să cobor din mașină în fața casei mele îmi pune mâna pe umăr și îmi spune: ,,Uite Elena cum stau lucrurile, dacă pe perioada cât voi sta în concediu vei fi drăguță cu mine eu îți voi da suma de bani de care ai nevoie. Cred că mă înțelegi foarte bine. ,,M-am abținut pentru că sunt o persoană educată să nu îi dau o palmă dar am exclamat plină de indignare: ,,Nenorocitule, cum poți vorbi așa și cum crezi că eu aș putea cade așa de jos. Se pare că dincolo de incultura ta pe care timp de o oră a trebuit să o suport la masă ești și un om fără scrupule. Să nu cumva să mai apari vreodată pe la poarta mea.” Am plecat indignată din mașina lui, iar acum constat că toți cei ce veniți din occident sunteți la fel. Oare nu vă este rușine?
– Încă odată îți repet, pe mine m-ai înțeles total greșit, eu doar voiam să spun că îți ofer suma de bani de care ai nevoie fără ca tu să te simți ofensată și fără a pretinde nimic în schimb. Iar dacă nu poți accepta eu îți ofer banii și sub formă de împrumut. Dar se pare că încă ești sub influența propunerii mârșave a acelui individ și de aceea ai reacționat atât de vehement.
Elena tăcu și lăsă puțin capul în jos, părea căzută pe gânduri. După câteva clipe ridică capul și îl privi pe Eusebiu, în privirile ei era ca ceva de gheață. Pe Eusebiu acea privire îl tulbură.
– Uite care este treaba, poate că tu ești un specimen rar și nu ai gânduri meschine ca Doru. Însă, crede-mă, eu în aceste momente nu simt nevoia să încep o relație. Am multe alte probleme pe cap și nici de pretendenți nu duc lipsă. Așa că ar fi mai bine să nu îți faci mari iluzii cu mine și să-ți cauți pe altcineva. Iar în privința banilor, chiar nu pot accepta pentru că asta înseamnă, chiar dacă tu ai cele mai bune intenții, să rămân îndatorată față de tine și nu pot accepta așa ceva. Mă voi descurca așa cum întotdeauna în viață m-am descurcat când m-am confruntat cu probleme. Iar acum trebuie să mă întorc acasă pentru că fetița mea mă așteaptă. Îți doresc toate cele bune.
Spunând acele cuvinte Elena îi întoarse spatele și plecă spre casa ei. Eusebiu rămase câteva clipe privind în urma ei. Își dădu seama că făcuse o gafă în modul cum procedase pentru ai oferi bani. Înțelegea că Elena avea o inimă mândră și fusese jignită de Doru și de aceea totul se soldase cu un eșec. Porni spre faleza orașului cu gândul de a rămâne puțin singur cu propriile sale gânduri. Ajuns pe faleză se așeză pe o bancă și privi soarele ce cobora spre asfințit și cum razele sale se răsfrângeau în apele Dunării. La țărm erau ancorate câteva ambarcațiuni ușoare iar la celălalt mal se întindea un sat de pescari pe a cărui plajă cândva ca copil alergase, se zbenguise plin de bucurie și inocența copilăriei. Se revăzu apoi ca adolescent, vara mergând împreună cu alții de vârsta lui pentru a face baie și plajă. Totul era diferit pe atunci, își aduse apoi aminte de clipele când însoțit de Adina veneau pe faleză și totul părea să fie frumos între ei doi. Dar totul se spulberase din cauza perfidiei lui Cosmin.
Făcu un efort și schimbă cursul acelor gânduri dureroase și contemplă din nou apele Dunării și razele roșiatice de soare ce se oglindeau în apă. Departe, la orizont, cerul și întinderea apelor păreau că se contopesc asemenea amintirilor frumoase și triste ce se suprapuneau în mintea sa. Simțea din nou un fel de chemare a occidentului, nu ca să facă neapărat bani, ci asemenea marinarului care odată ajuns pe uscat duce dorul apelor mărilor și oceanelor, asemenea acelor personaje pe care în vremea adolescenței le descoperise în cărțile lui Karl May și care duceau dorul vestului sălbatic atunci când ajungeau în lumea civilizată. El simțea nevoia să plece din nou spre occident pentru că acolo în iureșul vieții de emigrant simțea că îi este locul.
Îi părea rău de tatăl său și de faptul că îl va îndurera din nou. Dar ce putea să facă acasă să lucreze cu Alin și apoi să înceapă să se adapteze în România. Poate dacă Elena ar fi acceptat să înceapă o relație de prietenie sau măcar dacă iar fi dat o speranță poate că ar fi rămas. Dar așa să trăiască singur în orașul natal i se părea un chin prea mare. Cel puțin în Berlin se pierdea în mulțime și apoi îi plăcea marele oraș cu oazele sale naturale și spera să-și găsească acolo o tovarășă de viață, unde șansele erau mai mari. În sufletul său la acel capitol erau contradicții mari, uneori voia să rămână singur și alteori dorea din toată inima o soție. Pe cineva care să-i fie alături ducând împreună cu el tot greul vieții. Se simțea din nou înfrânt la acel delicat capitol și simțea că cel mai bine ar fi să se întoarcă înapoi.
Știa că în Berlin inima i se va ușura pentru că acolo viața îl va cuprinde și împinge să trăiască intens, să ia decizii, să lupte cu valurile vieții de emigrant. Dar și acolo exista acea lume a celor implicați în traficul de droguri și prostituție și uneori pe străzile Berlinului se intersecta cu astfel de oameni sau auzea istorii halucinante despre viața acelor oameni. Însă existau și acele culoare trasate de civilizație pe care în mod decent își putea trăi viața sa. Deci era clar, nu mai putea rămâne decât zilele de concediu ce le mai avea și apoi să se întoarcă înapoi ca unul ce își cunoștea foarte bine drumul. Avea impresia că viața sa era asemenea apelor Dunării ce curgeau trecând prin orașul său natal și ajungeau departe străbătând orașe și țări.


Nicolae NISTOR

POEMELE EULUI (13)

singur pe o stradă inundată
de oameni grăbiți
da eram singur nu vă mirați
vine vremea când suntem
asemeni băncilor din parc
peste care s-au așezat unele peste altele
amintirile și amneziile
mă privesc
văd un om plecat departe
alții care se târăsc de moarte
și nimeni nu vede nu aude
scârțâitul de bănci
doar câinii și pisicile speriate
așteaptă stăpânii plecați departe
și ploaia care nu se lipește de lemnul
pe care nevăzuți privim cerul în noapte.


DINCOLO DE LACRIMI

Nimeni nu mi-a spus
că plânsul are
sunete ascunse-n
trupul căzut
că niciodată nu
le vor fura alții
să confecționeze
măști vorbitoare
dincolo de lumea din pupile!


Gina ZAHARIA

vară

luni
e vară și nu fac nimic
marți
arde foc în deșert și parcă
niște soldați de plumb
devin prizonierii unui coșmar
miercuri
plec să mă plimb puțin
nu vorbesc cu nimeni îmi închei bluza până la gât
și scutur un fir de praf
așa
de ochii lumii
joi
privesc peste umăr
am rămas în urmă
sunt un punct amărât
sub copitele
zilei
vineri
mă pun pe râs
ultimul nebun întâlnit mi-a spus că
terapia asta e la modă
sâmbătă
m-a vizitat floarea-soarelui
zicea că se plictisește
printre maci sângerii
duminică
îngenunchez pe treptele bisericii
odată cu psalmii
tuturor timpurilor

și mâine e tot vară


tăceri

au înflorit teii unii s-au logodit
iar seara aceasta cu drag s-a gătit
uneori am visat că veneai
de departe veneai
când luni
când marți mai pe seară
și parcă bătea începutul de vară

erau ploi peste ape
caldarâm pe noroi
dar un braț de lumină pornea
către noi
erai singur și tu ca un cântec de nai
și deodată-mi părea că spre mine-alergai

m-ai aflat infinit mai aproape
cum să nu
îți făcuseși drum peste ape
ce frumos ce mirare
eram mai aproape cu gândul
de soare
mai aproape decât tăcerea
și-n curând
am aflat
c-aduceai mângâierea

să rămâi lângă râuri lângă poduri de ieri
știu că acolo iubirea e oarbă
nu se stinge degrabă
și nu uită în suflet
tăceri


călător

la o masă erau bătrânele satului
făceau cozonac în cuptoare de lut
de unde să mă cunoască?
eu sunt plecată de mult din sat și sunt a lui Alexandru
am zis
care Alexandru că ăla de-l știm noi s-a dus la Domnul
să fi trecut zeci de ani
strașnic om
parcă a fost ieri

tata se îmbrăcase frumos pentru drum
l-am revăzut cu ochii întemnițați într-o lacrimă uriașă
de atunci venise doar de câteva ori pe acasă
ultima oară s-o ia pe mama
cred că îi pregătise o casă cu luna în fereastră
oricum lăsase neterminate multe lucruri
în viață
și nu i-a păsat că viscolul a surpat hornul
ori că veverițele iernau în aluni

(în fiecare seară aud salcâmii plângând
oriunde m-aș afla
e ca și cum un ciobănaș ar doini pe prispa casei
și n-ar avea curajul să intre)
nici eu nu vă cunosc bine am venit rar pe aici
vă rog să mă iertați
parcă mata aveai o fată de-o seamă cu mine
îmi amintesc că ne dădeai gogoși
în fiecare duminică

a venit fata lui Alexandru
ea este
uite cum poartă caierul acela de vise
e de-a noastră
am auzit
și cât n-aș fi dat să gust din cozonacul acela
rumenit la soarele
gândului!


niciodată

toate nopțile noastre sunt la fel – ca vinul vechi
într-un pahar spart la beție
așa mi-ai spus înainte de a face o piruetă
asemenea marilor dansatori
la flacăra felinarelor
atunci ai aflat că te strigam vocea mea se agăța de salcâmii goi
și se făcea noapte
și turme de miei înconjurau casa în care trăisem povestea de dragoste
a unor necunoscuți
iar toate fântânile se vorbiseră să adape
un timp despre care nu știam că încape într-o cutie de chibrituri

asta a fost
aaaa… și mai erau niște trepte
atât de mici că niciodată n-am ajuns pe podium
niciodată n-am privit dincolo de perdeaua plină de fum
și roasă de molii înainte de a da vieții fluturi de toate culorile
am prins și noi câțiva dar i-am scăpat printre degete
ca niște copii derutați

mai târziu ne-am trezit în trăsuri
prea mult zgomot am zis și nicio stație care să ne arate răsăritul
goneam caii noștri de suflet – sălbatici cai
de câte ori i-am hrănit pe ascuns și de câte ori i-am luat la păscut
pe câmpiile Elizee nu mai știm
dar ne-au rămas potcoavele care scânteiază pe lună plină
și transformă praful în boabe de aur
altfel cum ne-am fi descurcat să ajungem mai mereu
în același loc
și la aceeași oră?


Nicolai TĂICUȚU

repere

la întâlnirea literară
ce-a avut loc de curând
nicolai t s-a fălit cu
salcâmul din marginea grădinii
care

deși bătrân și uscat
a rămas în picioare
ca reper geodezic pentru satul său
(a se vedea harta, cică)

este contrariat, doar, de faptul că
din casa părintească
situată cam în mijlocul grădinii
a rămas un singur perete impunător
în care cineva
nu se știe de unde venit
a instalat o ușă batantă
care nu poate să-ți indice
nici intrarea și ieșirea din casă


taburetul

tot încercăm
să stăm pe același taburet –
spate în spate
(când timpul ne permite)

nota de echilibru se menține
juma-juma/ spate în spate

de la o vreme
am început să ne micșorăm
încăpem pe el și ne simțim
din ce în ce mai confortabil

remarcăm faptul că
eu am apusul în stânga
tu îl ai în dreapta

și-n loc să se afunde cu noi
taburetul se pregătește de zbor

eu fiindu-i o aripă în formare
tu, cealaltă

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share