Cotețul cu metafore – Vremuri bătrâne
Vremuri bătrâne
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
Tăcut-au demult și tălăngile-n stâne,
câinii, la Lună, tot urlă și latră,
iar vânturile fură și focul din vatră…
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
Mă-ntreabă pădurea de mai rămâne,
de i-or mai crește iarăși lăstari,
în tăieturi sângerânde, de brazi seculari…
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
Nu se mai văd feți-frumoși și nici zâne,
plecat-au cu toții pe alte tărâmuri,
unde nu curge sânge pe caldarâmuri…
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
Scăpat-am cu viață de hoarde păgâne,
ce năvăleau pe al nostru pământ,
iar astăzi, păgânii, ne iau ce-i mai sfânt…
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
Nu mai e loc pe pământ pentru grâne,
căci nu mai are cine le strânge
țăranul român, neputința își plânge…
Ce vremuri bătrâne, bătrâne!
golite de suflet, nefirești și hapsâne…
Ce rost mai are să le trăiești?
Nimeni nu-și va da seama dacă lipsești…
