Spații culturale nr. 83 (6)

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 3 – Ali

Când a intrat în sala de operație știa din anamneză că pacienta fusese lovită de o mașină. Tânără, fără complicații, CT-ul arăta că era șanse de supraviețuire. Deși era greu să operezi, cu toate pericolele, cu toate directivele, Ali și-a asumat riscul împreună cu echipa sa – necesita o intervenție urgentă, starea femeii era delicată. Toți se fereau de noul virus – spitalele erau asaltate de cazuri de Covid, era greu pentru toată lumea. Starea de urgență se decretase din cauza pandemiei de coronavirus.
Ali a realizat că trebuie să o salveze și să o păzească de infecție. Picioarele femeii erau nevătămate, dar plaga cea mai gravă era cea de la cap, plus clavicula ruptă, mici fracturi pe antebrațe și fața tumefiată. Rana de la cap era însă critică. Putea să ducă la paralizie sau la moarte chiar. Trebuia să facă o intervenție de mare finețe, trebuia să fie prudent!
Impactul cu mașina fusese major – femeia, proiectată pe trotuar, se lovise la cap, își pierduse cunoștința, iar șoferul realizase fapta… poliția era pe urmele lui – fugise dintr-un centru de carantină, furase o mașină, era în sevraj, pentru că era familiarizat cu drogurile. Gonea printre aleile din cartier cu urmăritorii săi – străduțele întunecate îl camuflau perfect, avea de gând să se oprească și să se ascundă în vreo scară de bloc, pe undeva… Dora ducea gunoiul la ghena din cartier, era seară, lumina se îngâna cu întunericul. A ieșit dintre mașinile aliniate pe marginea parcării și bolidul a atins-o, gunoiul s-a împrăștiat pe stradă, inclusiv pe parbrizul mașinii vinovate. Șoferul a intenționat să frâneze, dar era prea târziu. Șansa ei a fost că mașina poliției care urmărea infractorul a sosit în câteva secunde. Au fost chemați cei de la Smurd, vinovatul încătușat, și iată Dora era pe masa de operație, pregătită pentru o intervenție salvatoare, după ce fusese resuscitată și conectată la aparate.
Ali și-a făcut datoria cu prisosință. Ar fi putut să o piardă la un moment dat, dar femeia a luptat – era puternică. Și lui Ali i se părea frumoasă…
Nici nu vreau să mă gândesc… eram de gardă în seara aceea. Când mi-au dat codul pentru urgență de gradul 0, m-am pregătit mai repede decât mă așteptam. Plutea ceva în aer. Un nu știu ce… un aer de primăvară ce aduce o schimbare… Pericole și evenimente neprevăzute apar tot timpul la gardă. Mai ales în secția de chirurgie. Oamenii mai pățesc, ba una, ba alta… Însă lupta se ducea în ultima lună pe frontul nevăzut al epidemiei de coronavirus, în secțiile de la spitalele de boli infecțioase și în ATI. Dincolo de măsurile autorităților naționale sau mondiale, pericolul era iminent. Oricine putea să se infecteze, oricine putea să moară. Și nu era o simplă gripă cum zicea Boris al Angliei sau Trump americanul portocaliu – era mult mai mult.
Anul 2020 începuse cu petreceri de voie bună, vacanța de iarnă fără zăpadă, tunurile completau pârtiile de ski pretutindeni în stațiunile de la munte cu zăpadă artificială. Pe de altă parte, China se străduia să țină sub control în Wuhan o boală nouă – cu un virus care ataca grav aparatul respirator. Morți, soluții – cu clor, cu dezinfectant, măști obligatorii, izolare la domiciliu. Nimeni nu știa ce va fi – era totuși departe de Europa. În ianuarie OMS a dat un semnal să se pregătească toată lumea de o boală virală necunoscută… unii zâmbeau, alții se pregăteau, ceilalți mai deloc… coronavirusul putea să fie un inamic? Au fost două luni de acalmie… din februarie a început lumea să își fixeze ceasul după morții numărați în Italia, apoi Spania, Marea Britanie și America. Numai în China se oprise, cu un număr infim de victime – doar 3000??? Oare ce ascundeau? Oare era chiar realitatea? Oare era un virus natural sau artificial? Ca zăpada care lipsea de pe pârtii – jumătatea naturală, jumătate artificială, ca schiorii să fie mulțumiți…
Ce pățise Dora era acel accident pe care destinul ți-l rezervă ca să îți schimbe soarta… planetele își mută locul doar pentru a lumina altfel viața muritorilor și atunci se produce o scânteie… de care depinde viața ta… Dora fusese adusă la viață de Ali și întreaga echipă. După opt ore extenuante, reușiseră să o stabilizeze. Urmau zile delicate, când situația ei se putea îmbunătăți sau nu, dar toți și-au dat silința să o îngrijească și să o salveze. Ali era mulțumit. Zâmbea fericit așa cum nu o mai făcuse niciodată… părea că pe el nu îl afectează nimic, că nu e trist sau bucuros, că nu este empatic. Își făcea datoria și atât. Acum buzele i se lungeau într-un zâmbet larg când intra în rezerva pacientei accidentate și operate de el.
Ali era turc. Născut la Gaziantep, la granița cu Siria, fusese crescut după principii sănătoase – în familie toți ascultau de baba. Ali era mezinul în familie, era mândria tatălui său. Ane, mama, îi iubea pe toți la fel, dar baba avea o slăbiciune pentru Ali și ar fi vrut să îl facă dulgher așa cum era tradiția la ei în familie din moși strămoși. Ane avea de furcă mereu cu gospodăria, cu șapte copii, cinci băieți și două fete, iar baba îl lua mereu pe băiatul cel mic la atelierul lui unde îl învăța cum să îmblânzească lemnul, mai întâi cu lucruri simple, jucării, figurine, apoi să modeleze miniaturi în picioarele meselor, scaunelor, spătarelor, mobilierului din lemn masiv. Când a împlinit 18 ani, baba a hotărât să-l însoare, cum era obiceiul, așa cum făcuse și cu frații lui mai mari.
Meltem era pentru el un fel de soră mai mare. Era fata vecinilor și copilărisem cu ea. Baba și tatăl ei se știau de o viață și se ajutau, petreceau ore bune în fața unui ceai la taifas. Acum avea să-mi devină soție. Nunta s-a pus la cale cu logodnă, inele, bomboane, vizita de curtoazie a părinților și a mirilor, cererea tradițională în căsătorie cu eșarfa legată de gâtul viitorilor miri. Nu știu dacă eram sau nu fericit. Dar pe Meltem o știam – băiețoasă și energică, ne cățăram de mici prin pomi, săream cu iezii pe câmp, ne ciupeam, ne ciondăneam sau ne lăudam cine poate mânca mai multe caise sau cireșe, culegeam smochine și ne întreceam până la poarta școlii în fiecare dimineață. Ea era cu un an mai mare decât mine – acum eram mulțumit că baba nu-mi alesese o altă soție necunoscută, ursuză, care să-mi facă viața un calvar; pentru mine era bună și Meltem, chiar dacă avea ochii sașii – divorțați, cum obișnuia să mă tachineze sora mea Ayana.
După petrecerea de henna și prezentarea miresei, cu bucate pregătite de Ane și cumetrele din cartier, muzica, darurile și voia bună au curs ca un șuvoi, iar ziua vălului însemna ca Meltem să intre în rândul femeilor căsătorite, ea purtând o năframă pe cap, pe care, timid, i-am dat-o jos când am trăit prima experiență conjugală – Meltem a devenit femeia mea și cred că era foarte fericită. Vălul acela care o ascunsese la nuntă era dat jos, devenisem soț și soție.
Trăiam liniștiți în casa părinților mei, mergeam la atelier să îl ajut pe baba. La 20 de ani terminasem liceul, făcusem armata – trei luni obligatoriu – și mă specializasem în tâmplărie, îmi plăcea mult să sculptez, învățând de la tata care era un adevărat artist. Puteam sta lângă el ore în șir nemișcat să-i urmăresc mâinile fermecate. De fiecare dată când se rănea, îl pansam cu răbdare și pricepere. O dată i-am scos o așchie din ochi cu grijă, Ane oblojindu-i pleoapele cu tot felul de ierburi și fierturi, salvându-i astfel vederea. Baba era fericit să mă aibă prin preajmă:
-Ai putea fi doctor, Ali! Ai mâini vindecătoare!
-Poate într-o zi voi fi! mi-am spus eu în gând…
Aveam 21 de ani când am hotărât să îmi iau viața în piept, eu și Meltem am hotărât să plecăm la Adana. Baba și Ane nu s-au opus – se gândeau că ne îngropăm viitorul lângă ei, puteam fi independenți, chiar dacă era greu să fii tânăr căsătorit și să iei totul de la zero.
La Adana am plecat doar cu două geamantane, am stat cu chirie. Începutul a fost lipsit de idilism. Munceam mult, aveam doar strictul necesar. Norocul meu era că Meltem avea o fire optimistă, zâmbea mereu, spre deosebire de mine. Am găsit de lucru la aeroport ca hamal. Nu aveam o constituție solidă, uneori era peste puterile mele, dar strângeam din dinți și îmi făceam treaba. Deșirat, fără antrenament prea mult, mi se părea extenuant – buștenii sau mobilierul din atelierul lui baba erau ușor de ridicat și manevrat, în comparație cu sutele de bagaje pe care le căram zilnic. În aeroport eram la banda rulantă, descărcam și încărcam geamantane, de toate formele, mărimile, culorile, deja le știam cum vin pe bandă, cam cât cântăresc. În ture de 8 ore mi se acrea de atâta muncă, veneam acasă obosit, stors de vlagă. Meltem mă primea cu drăgălășeniile ei de nevastă tânără, ochii ei mă ardeau uneori și mă feream să o privesc. Dar cu toate acestea, s-a născut primul nostru copil – Arya, o fetiță drăgălașă care era copia mea fidelă, cu păr negru și cârlionțat, ochi superbi: era o fetiță minunată, nu plângea niciodată, nu era nemulțumită niciodată, cred că împrumutase de la mama ei acest temperament vesel și jucăuș. Un copil care nu ne-a făcut probleme niciodată. Curând, când a făcut primii pași, Meltem a luat-o pe Arya cu ea la lucru – muncea ca menajeră la un hotel și avea grijă să nu îi lipsească nimic. Eu veneam extenuat și abia dacă mă jucam cu ea puțin seara. După doi ani de muncă asiduă eram blazat, fără perspectivă. Strânsesem niște bănuți deoparte, să ne luăm casa noastră – era visul meu cel mai frumos, dar încă era departe, căci nu se întrevedea nicio șansă. Atunci a apărut fiul nostru, Mestan. Mic, plăpând, stând permanent în brațele maică-sii.
Norocul meu era că Meltem era o soție devotată, gospodină și necheltuitoare, nu avea prietene, nu făcea risipă, nu îi plăcea luxul. Se mulțumea să stea în preajma mea și să îngrijească de copii. Zâmbetul nu îi pierise de pe față.
Un accident de muncă la aeroport mi-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce puteam face mai bine. Un coleg care manevra un motostivuitor s-a dezechilibrat, a căzut și mașinăria a trecut peste picioarele lui, zdrobindu-le… am sărit repede de la locul meu și am scos cureaua, făcând un garou pentru un picior care sângera prin fractura deschisă, apăsând cu forță să opresc sângerarea. Se pare că a fost benefică intervenția mea și am salvat viața omului – apoi a fost preluat și dus la spital unde a fost recuperat. Și-a revenit după o lungă spitalizare și a fost nerăbdător să îmi mulțumească:
-Ali, ai putea să te faci doctor! Ai mâini minunate!
-Poate într-o bună zi… cine știe? Poate lucrurile vor sta altfel…
Atunci a încolțit în mintea mea ideea de a urma Medicina ca să devin doctor. I-am cerut atunci părerea lui Meltem. Ea a fost de acord, surâzând:
-De ce nu? mi se pare și mie că ești potrivit.
Mi-am luat concediu în vara aceea. Aveam 24 de ani și doi copii. Reușeam să învăț deoarece Meltem se ocupa de copii, de casă, de aprovizionare, de facturi, dând dovadă de o abnegație infinită. Știam că are răbdare și vedeam că își dorea să reușesc. Doar uneori stăteam cu Arya și Mestan, cât timp ea era plecată la muncă – își înjumătățise programul, deși banii erau mai puțini. Dar așa mă putea lăsa să învăț. Examenul nu a fost ușor. Nu prea eram încrezător. Vedeam că sunt alți candidați mai siguri pe ei, mai pregătiți. Mă gândeam că nu voi fi admis – îmi era rușine de soția mea, se sacrificase pentru mine trei luni, îndurase căldura, muncise ca o roabă.
Când s-au afișat rezultatele, Meltem s-a dus la Universitate. Eu am rămas acasă. Era o zi înăbușitoare de septembrie, cu valuri de căldură. Septembrie la Adana însemna forfotă, aglomerație, turiști, zile toride. Soția mea a venit acasă roșie, fericită:
-Ai izbutit, Ali! Ești student! Nici nu știi ce mult mă bucur pentru tine! Am luat-o în brațe, am învârtit-o prin cameră. Eram bucuros pentru prima dată în viața mea! Toată fericirea mea se exterioriza prin luminițele din ochii care îmi lăcrimau aproape…
Am început cursurile în octombrie. Erau cheltuieli mari, taxe, cărți, halate. Meltem muncea pe rupte, iar eu spălam vase într-un restaurant seara, ca să putem face față. Nu era prea greu, mai ales că eram pe cale de a-mi îndeplini visul… copiii creșteau repede și fără prea multe probleme. Când eram în anul V, a apărut și mezina – Jasmine. Era ca o floare. Delicată și minionă. Părea o păpușică. Cu trei copii, Meltem se descurca mai greu, dar făceam gărzi, tratamente, mă implicam activ în domeniul medical, învățând, punând în practică, ajutând oamenii. Începusem să fiu plătit apoi ca medic rezident după ce am terminat cu licența și examenele.
Nu cerusem părinților nimic, realizam că și pentru ei viața e grea. Plecasem de zece ani de acasă. Surpriza a venit de la mama – Ane ne-a trimis într-o zi, pe neașteptate, un plic cu bani. Erau moștenirea mea, zicea, își vânduse puținele bijuterii prețioase și ne ruga să ne luăm o casă. Aveam de acum o familie mare, închegată, eram doctor și trebuia să avem o stabilitate. Îmi spunea direct, cu generozitatea mamei care iubește necondiționat:
„Ali, fiule, ești doctor acum. Ai o familie. Ai nevoie de un cămin al tău. Ești un om minunat. Nu uita că mama și tata sunt mândri de tine. Mult noroc!”.
Îmi rețineam cu bărbăție lacrimile. Draga mea mamă! S-a stins ca o flacără – a luptat cu o boală crudă, colegii mei oncologi au făcut tot posibilul ca sfârșitul să fie nedureros… Nu am putut să o ajut, cancerul devenise metastazat… ținându-i mâna ei slabă în mâna mea, pe patul de spital, am crezut că văd un înger când sufletul ei a părăsit trupul măcinat de boală – un abur fierbinte care mă mângâia pe obraz… o senzație stranie că vrea să își ia rămas bun de la mine… nu știam dacă îngerii pot avea formă trupească sau de lumină, dar din acel moment știu că am avut nevoie de ochelari. Ceva se rupsese în mine, odată cu plecarea mamei din această lume. La un consult sumar, o colegă mi-a spus fără menajamente:
-Ali, ai nevoie de înaintași! Adică vei purta ochelari! Și m-a invitat să îmi aleg o pereche de rame din vitrina ei…
Nu m-a deranjat prea tare să port ochelari. M-a afectat profund moartea lui Baba, care a survenit la câteva luni după ce Ane dispăruse… Nu a suportat despărțirea de ea… a plecat să o regăsească…
Cu el au murit și scaunele sculptate, mesele deosebite, ușile minunate pe care le făcea… lumea aceea a rădăcinilor mele apusese. Cu frații țineam legătura la telefon, doar sora mea Ayana era mai apropiată de mine. Mă apropiam vertiginos de maturitate, aveam peste de treizeci de ani. Eram muncitor, serios, puțin sociabil.
Am urmat specialitatea chirurgie – pentru că mâinile mele ascultau supuse tot ce le dicta creierul. Copiii mergeau la școală, Meltem era sprijinul meu. Era soție, prietenă, soră, sfătuitor. Era cazul să fac și pentru ea ceva. Să îi mulțumesc cumva. I-am propus să meargă la Universitate. Știam din copilărie că își dorea să devină profesoară – din salariul meu puteam achita taxele ei, așa că Meltem a urmat trei ani cursurile de literatură și a devenit profesoară. Preda la un gimnaziu cu entuziasm și profesionalism. Între elevi era foarte fericită.
Și ca situația să se încâlcească și soarta să se schimbe când nu te aștepți, profesorul meu de la Universitate mi-a prezentat o variantă inedită, se ivea oportunitatea să merg la București pentru specializare în laparoscopie. Era seducătoare propunerea. Mă interesa oare să merg în România? Nu știam limba, învățasem cu Meltem puțină engleză, mai prinsesem de la copii, mai citisem anumite articole. Nu eram sigur că vreau să plec de lângă familia mea. Dar Meltem a zis „da”. Puteam pleca. Era aproape totuși. Ne vedeam în vacanțe. Mai erau și alte familii care se despărțeau pentru un timp…

Tudor CICU

Umbra lui Poe în Corbul

„Tu Doamne, fă-mă să cred!” – rostea adânc Ionesco
Cum l-ai făcut pe Iuda, când număra arginții,
„În afara planetei…” (ca Lewis), spre fiasco –
Dar ce-a urmat în lume a fost de noaptea minții.
Citiți oameni Biblia, papa se roagă zilnic
Nu micul, berea rece, slăviți mereu la picnic!
Că-n Vatican, vezi fumul, ieri întărea popoare
Azi umbra Poe din „Corbul” e-atotcuprinzătoare.
Nevrednic sunt când versul ridică nebunia
Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă…
Zadarnic Porumbescu, Enescu-n „Rapsodia”
Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,
Să prindă robinetul… o mie una nopți;
De ne trezim cu toții-n acel strigăt de groază
Pus ca lozincă-n Orwell: infernu-nnobilează!
Ori Kafka în „Procesul”, destin jucat la cărți
De ne iubeau „în taină” toți paznicii la porți.
… Că Buddha de pe soclu când aducea osana
La broasca cea țestoasă, mă și vedea-n Nirvana.

Sorin BURLACU

De la certitudinile istoriei la realitățile vieții în Lopătarii anului 1897
12 ani la primărie, urmați de pușcărie

În iulie 1897, apărea în Buzău o broșură (carte), cu 32 de pagini, ce avea ca titlu ,,Moartea italianului Cesura Luigi, pietrar”. Publicația era semnată de Dragomir Nica Beșliu – fost primar de Lopătari, districtul Buzău. În vizită la biblioteca din comuna Lopătari, descopăr volumașul și-l cer spre lectură din dorința de a afla, mai întâi, de unde vine numele acesta de Beșliu sau Beșlii, atât de cunoscut în județul Buzău și aveam să aflu lucruri interesante pe care să le împărtășesc și altora.

NEAMUL BEȘLIILOR

Singurul cercetător ce și-a dedicat o parte din viață studiului asupra comunei Mânzălești și a zonelor adiacente a fost profesorul Dumitru Cristea. Acesta s-a născut la 19 august 1939 în comuna Mânzălești, a urmat școala primară la Beșlii-Mănești și cursurile gimnaziale la Șcheiu-V. Vodă, după care Școala Normală din Buzău. Apoi, a urmat în paralel Institutul Pedagogic de 3 ani de la Constanța (1963-1966) și Facultatea de Filologie a Universității București. A funcționat ca învățător, bibliotecar și profesor la Valea Cotoarei, apoi director coordonator, director de cămin cultural, între anii 1979-1989 și 1996-2004 ca primar al comunei, iar între aceste perioade ca profesor la Școala Beșlii și inspector școlar.
A lăsat în urma sa multe realizări ca primar, dar a fost și autorul unei splendide monografii a comunei Mânzălești, alături de numeroase studii monografice.
Cel mai important studiu ,,Neamul Beșliilor din satul Beșlii, comuna Beșlii”, realizat în 1993, nu face altceva decât să descifreze, pe lângă alte taine, date, datini și obiceiuri de pe aceste meleaguri, și semnificația toponimului ,,Beșlii”.
Prin câteva fragmente vă reproduc, pe scurt, istoria acestor meleaguri și originea Beșliilor.
Comuna, sub aspect documentar, o întâlnim într-o poruncă din 1522, februarie 3, a voievodului Țării Românești, Radu de la Afumați, care ,,întărește lui Neagu Braga, fraților și fiilor lui, stăpânire peste plaiul Peceneaga și de la Meledic în sus până la Cheia”.
Tot din Arhivele Statului – București, la secția istorică, profesorul Cristea găsește ,,de la 14 octombrie 1620 consemnat, faptul că 12 boieri, printre care se menționează expres: Niacșu din Cîmpulungiani, Jacul din Pîcleni și alții din Sinești, Blestemați, Băligoși, Fundeni, Colnici și Mănești, din porunca domnului Radu Voievod împart moșia Aldenilor între Oprea vătaf, Aldea și Baico, având riguros stabilite hotarele: apa Slănicului, malul lui Rai până în râpa cu plopi, de acolea coboară în jos, la izvoru lui … pe izvor în sus până în poiana Cătinei din jos și merge pe păcura ro… pădurea cu Socetul pe din jos și până în podul lui Marco și pe jos până în Izvorul Bisăucii și apucă izvorul în jos până în apa Slănicului și din apa Slănicului în jos până dă în Malul lu’ Raicu”.
Prin alt document, din 12 iunie 1743, este menționat că: ,,măneștenii pierd prin șugubină (deșugubină = omor comis pe moșie, al cărui făptaș nu a fost identificat) 600 stânjeni din moșia lor și anume partea cuprinsă între «pârâul Bisoca, râul Slănic, pârâul Țepii și Podu’ lu’ Marcu»”.
Se mai amintește că, în 1830, pe 7 iulie, moșia amintită este împărțită de către Dumitrache Buiescu pe: Beșlii, cu vecinii lor Apostarii, care primesc laolaltă 257 fălci și 31 prăjini și Mînzăleștenii, care cu vecinii lor stemătenii, lacovarii etc. primesc tot 257 fălci și 31 prăjini”.
În decursul istoriei, moșnenia beșliană a înfruntat vicisitudinile vremii, ajungând până la mai marii țării, la judecată și totuși oamenii au rămas legați de aceste frumoase locuri, care și azi au corespondență în denumiri și documente arheologice.
Legat de toponomie, cuvântul ,,beșleagă”, conform Dicționarului limbii române moderne, are ca înțeles ,,căpitan de beșlii”, iar ,,beșliu” este desemnat soldatul turc de cavalerie, care făcea serviciul de curier domnesc sau jandarm. La Iorgu Iordan, în ,,Toponomia Românească”, cuvântul beșliu odinioară are înțelesul de călăreț (militar turc de origine tătară și care în sec. XVII stăteau sub comanda unui beșleagă, care avea ca ajutoare doi căpitani – din D. Cantemir, Descrierea Moldovei). În vreme de pace ei aveau sarcina de a menține ordinea în țară, ca niște jandarmi.
În sec. XVIII atribuțiile beșliilor în Țările Române se sporesc, când domnitorii fanarioți au simțit nevoia unui ajutor mai mare din partea statului suzeran. După răscoala grecilor, din 1821 și înlăturarea fanarioților, la insistențele domnitorilor pământeni rolul acestui tip de trupe scade foarte mult. Domnul profesor Cristea Dumitru ne amintește astfel că în 1824, marele vizir Mehmed Said Galib îi cerea lui Grigore Ghica, domul Țării Românești, ,,să dea chezășuire pentru cei 2000 beșlii, orânduiți pentru paza Țării Românești, că nu se va mai întâmpla vreo răzvrătire în țară, după ce au fost nimiciți de Poartă, rebelii greci. Marele vizir a aprobat atunci ca domnitorul, în înțelegere cu boierii din divan să facă jalbă, să se scadă numărul lor (al beșliilor) din pricina cheltuielilor mari, «nicidecum însă», precizează el, nu se poate renunța la ei”.
Doi ani mai târziu, în 1826, se spune că ,,numirea beșliilor este necesară pentru paza și apărarea negustorilor turci și liniștea locuitorilor”, conform ,,Catalogului documentelor turcești”, București, 1960. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Țările Române, beșliii dispar și rămân doar în legende, cântece populare și toponimia locurilor.

ISTORII CARE SE REPETĂ, DAR NU SE RUȘINEAZĂ

Istorisirea de la care am pornit: ,,Moartea italianului Cesura Luigi, pietrar” și care este semnată de Dragomir Nica Beșliu – fost primar de Lopătari, din 1885, este mai mult o poveste despre un primar localnic și un ,,intrus” al locurilor care și-a dorit prin orice mijloace să se împroprietărească între moșnenii zonei Lopătari, fără acceptul acestora.
Intrusul amintit, pe nume C. Ștefănescu Savigni, de profesie arhitect, din București, în anul 1893 se stabilește în zona Lopătari, prin cumpărarea moșiei Meledic-Trestioara (de atunci), vecină cu moșia Lopătari. ,,… poftind a-și hotărnici această moșie, mă citează pe mine Dragomir Beșliu, din partea moșnenilor, a mă prezenta cu actele de vecinătate. Executându-mă, am dovedit semnele despărțitoare de hotare pe fața pământului; cu această ocazie însă, am dovedit în tot timpul preumblarei noastre pe moșie, o vădită nemulțumire în sufletul d-lui Ștefănescu, cu privire la semnele arătate de mine. Socoteala D-sale îi convenea mai bine, căci dacă s-ar fi admis semnele arătate de D-sa, s-ar fi rupt atunci peste 200 hectare pământ din proprietatea noastră, moșneni Lopătăreni, pământ pe care se găsesc și niște ape minerale, care ar fi servit negreșit în destul de bine planurilor viitoare ale D-sale”.
A încercat apoi, cu mai mulți locuitori, să le cumpere moșie între moșneni. Și în cazul acestora, personajul cărții, primarul Dragomir N. Beșliu i-a răspuns, ca reprezentant al moșnenilor că: ,,… noi nu avem nevoie de bani; și a fost de ajuns atâta, pentru că a doua zi chiar, să concentreze o ceată de ciomăgași, servitori ai moșiei (lui Ștefănescu Savigni), sub conducerea unuia ungurean, strein de localitate, anume Petre Giurgea, administrator al acestor moșii și fără multă întârziere, croiește mușuroaie pe buna și liniștita noastră proprietate, pe acolo pe unde posedam de secole, întinzând aceste mușuroaie pe lungime de peste 10 kilometri, închizându-ne și drumurile ce aveam, pentru trecerea oilor la muntele Brezău”. Mușuroaiele au fost stricate de moșneni, însă domnul Ștefănescu îi dă în judecată, iar Tribunalul Buzău, din lipsă de probe din partea acestuia achită moșnenii.

Insistențele domnului Ștefănescu continuă și de la niște locuitori din moșia sa, care pretindeau că au moșii în Lopătari, cumpără vreo 5 stânjeni cu acte prin Tribunal. După câteva zile, personajul nostru, primarul Beșliu primește o petițiune prin care era somat să le facă cunoscut moșnenilor în a-l recunoaște de bun proprietar, peste moșneni, fără să ceară locul și ce a cumpărat. Chiar înainte de petiție, acesta și-a adunat iarăși vreo 20 de care cu boi și oameni înarmați cu topoare și au intrat în pădurea moșnenilor și au umplut carele cu lemne. La acțiunea arhitectului Ștefănescu Savigni moșnenii n-au recunoscut drepturile acestuia de proprietate și i-au înapoiat și carele goale.
După aceste întâmplări, a urmat povestea în care italianul Cesura Luigi, un pripășit în zonă, ce se ocupa cu lucrul în piatră, a murit în împrejurări la care au contribuit mai mulți săteni, în urma cărora vinovat a fost găsit primarul Dragomir Nica Beșliu.
,,În dimineața zilei de 6 noiembrie, luni 1895, pusesem oameni cu ziua să-mi taie niște oi bătrâne, pentru pastramă, lucrând și eu cu ei, când vine la mine Luigi Cesura, cerându-mi un cal, pentru a se duce la D. Alexandru Pâcleanu, în comuna Vintilă Vodă (moșier din zonă ce-și sprijinea și ajuta țăranii din zonă și un sprijinitor al culturii în județ), spre a primi niște bani. Eu îi promit calul spunându-i s-aștepte întoarcerea unui servitor, care era dus la fân cu animalul. Cesura mi-a mulțumit de bunăvoință și, ducându-se de lângă mine, a intrat în cârciuma lui Ion Stamati, cârciumă ce acesta o avea luată de la mine cu chirie”.

Din acest moment, drumul în viață a lui Cesura intră pe ultima turnantă. Se duce la cârciumă, primește 14 lei costul unui lucru făcut pentru un sătean și o diferență din care s-a pus pe băut. S-a întors acasă și femeia sa ar fi găsit o monedă falsă de 2 lei între cei 14. La cârciuma unde a fost a băut alături de mai mulți, uitând de calul solicitat, dar se întoarce la primar, alături de câțiva comeseni, și-l insultă, strigându-i: ,,Țara Românească este bogată, dar românii sunt proști”. Este trimis acasă, dar acesta intră în altă cârciumă și se ia la ceartă cu alți săteni și ia bătaie cu picioarele și o șină de fier. El nu se lasă și-l înjunghie cu briceagul pe unul, Costache Preotul Radu. Dumitru Tulin, șeful de garnizoană, ia un milițian să-l închidă pe Cesura la Primărie. Îl găsesc pe acesta care era dus într-o pivniță sub casa unuia, Tase Mateiu și păzit de rude ale celui înjunghiat. Sub acordul tacit al primarului și la solicitarea rudelor celui înjunghiat, Cesare a mai primit câteva lovituri: ,,Dați-i vreo câteva, de ce s-a purtat astfel, însă nu-l loviți rău – și într-adevăr față de mine a fost bătut numai la șezut”, după care și alții l-au mai lovit din nou. Primarul o luase înainte după care și arestatul cu cei de la Poliție, au ajuns la primărie, unde fac un proces-verbal cu întâmplarea și hotărăsc să-l ducă acasă, urmând ca a doua zi, dimineața să-l ducă la spital. N-au mai apucat, pentru că în dimineața următoare Dragomir Beșliu – primarul, a fost anunțat că italianul Cesura a murit.
Scurtând povestea, după toate cercetările efectuate, după autopsia celui ,,lovit de toți” numai de primar nu, toată vina a căzut pe capul acestuia. Datorită influențelor sale, dar și a urii acumulate pe primarul Dragomir Nica Beșliu, care i-a respins orice solicitare de a intra cu forța în rândul moșnenilor, D. Constantin Ștefănescu Savigni și-a pus la bătaie banii și cunoștințele pentru a sprijini învinuirea acestuia cu martori, mărturii mincinoase și chiar strămutarea procesului la București. Astfel, primarul nostru a fost condamnat la 4 ani închisoare și la 4000 lei despăgubire (o sumă foarte mare în vreme).
După doi ani în pușcărie, autorul acestor întâmplări scrie această mică ,,broșură” cu titlu de memoriu, îl publică, dar mai întâi îl trimite: ,,să ajungă în mâinile M.S. Regelui și ale viitorilor Stăpânitori ai țării A.L. Regele Principele Ferdinand și Principesa Maria care, crezând celor nenorociți se vor interesa de cuprinsul lui, singura nădejde ce-mi mai rămâne, pentru a aduce la lumină nevinovăția mea, necontenit afundată de lacomul nostru vecin D. Ștefănescu Savigni”.
Fără a avea valențe literare, scrisă într-o limbă românească a vremii, ,,volumașul” mi-a adus în față o poveste a vremurilor, cu obiceiuri ce le regăsim și azi între noi, cu o istorie mai rar descrisă de întâmplări, dar care poate constitui oricând un suport pentru cercetarea acelor ani.

Viorel DODAN

Deziluzie

Am făcut curățenia de Paște
și mi-am găsit aripile din tinerețe, uitate
într-un ungher, printre alte lucruri
de nepurtat…
Mi-au rămas mici…
Și ce mari mi se păreau!
Nu știu de ce nu mi-au mai crescut altele,
că doar am tot vrut să mă mai înalț!
Mi-am făcut radiografie
să văd dacă mai am măcar rămășițele lor,
cioturile, care să-mi amintească de ele.
N-am văzut nimic, doar osul coccisului!
Era tot acolo, reamintindu-mi că sunt un animal
cu pretenții evolutive, captiv
între darwinism și creaționism,
feroce, precoce, vorace, rapace…
Și chiar dacă le-aș mai avea,
la ce mi-ar mai trebui?
Probabil că mi-au căzut la timp…

Distribuie: