Spații culturale nr. 33 (5)

Ionuț CARAGEA

Coaja de pe rana absenței

numai cenușa are dreptul
să vorbească despre foc
numai marea despre
sufletul înecatului
numai umbra despre pasărea
împușcată în zbor

o, tu, inimă biciuită de timp
în zadar sângerezi pe aleea
unei nopți nesfârșite!

o, tu, nechezat al luminii
printre șoaptele ploii!

o, tu, coajă de pe rana absenței
invocând un cuvânt!

o, tu, floare de colț
de pe stânca tăcerii,
pentru cine surâzi?

o uitare
îmi năpădește
memoria

o pădure își cheamă
visele-n scorburi
un copac își numără
inelele-n gând

Suflet în galop pe câmpiile visului

viața nu-i o strângere
obsesivă de lucruri
va trebui să renunți
la ceea ce crezi
că ți-ar putea fi de folos
nu vei pierde nimic

da, știu de ce faci lucrul ăsta
inima ta e o casă pustie
vizitată doar de propriul sânge
întors din labirintul durerii

mai bine îndreaptă-ți
privirea spre cer
acolo renaște seninul ochilor tăi
mai bine lasă respirația ta
să caute zborul păsării călătoare

mai bine lasă sufletul tău
să caute zâmbetul
prin fereastra cuvântului

poate va îmbujora chipul lunii
sau poate va alerga în galop
pe câmpiile visului
sub palma ocrotitoare
a frunzei

Dragoste la prima visare

în viața asta
să fii liber înseamnă
să trăiești mereu în pericol
luptând pentru respirația ta
pentru sângele tău

în viața asta
labirinturi te pândesc
precum șerpii constrictori
iar dragostea la prima vedere
a reușit să orbească
după primul sărut

în viața asta ne omorâm timpul
cu fleacuri
și ne otrăvim amintirile

în viața asta
oportuniștii se înmulțesc
iar neprihăniții
cad pradă viciului

în viața asta
visul meu s-a întâlnit
cu visul tău
și a fost dragoste
la prima visare

te-am sorbit
cum soarbe fântâna
lacrima cerului
te-am alergat glas cu glas
prin cotloanele liniștii
pașii ți i-am urmărit
până la zborul cel înalt
până la norul ce înflorea
din inima vulcanică
a pământului

totul a fost minunat
până când implacabilul cineva
m-a trezit
spunându-mi că sforăi
prea tare

Monumentalul poem

mă gândesc să dau viață oglinzilor
să le readuc surâsul pe buze
mă gândesc să umplu casele părăsite
să aprind bătrânele șemineuri
și lumânările candelabrelor
mă gândesc să trag de limbă tablourile și pereții
mă gândesc să vorbesc cu ferestrele
despre aerul proaspăt al dimineților
mă gândesc să fiu clopotul
care bate în turnul bisericii fără clopot

mă gândesc să dau bice ierbii
pe spinarea ei să alerg până la capătul lumii
mă gândesc să fiu cuibul
pentru pasărea cu aripi de foc
ce dispare-n amurguri

mă gândesc să-nfloresc
în grădina tăcerilor tale
iar tu să mă culegi cu tainicul zâmbet

mă gândesc să-i spun sângelui meu
să stea ca un câine la picioarele tale
să te păzească de toate umbrele hămesite

mă gândesc să arunc
cu inima mea împietrită
în fereastra visului tău
vreau să intru, vreau să intru
cu tot alaiul meu de cuvinte
nespuse, neauzite, neiubite

mă gândesc să fiu
monumentalul poem

O inimă, doar o inimă

ceva se apropie
ceva se îndepărtează
ceva învață să moară
ceva se naște din nou
pentru a înfrunta realitatea

în centrul tuturor acțiunilor: inima
acest vultur cu visele jumulite de umbre
acest bivol jupuit de pielea cuvintelor vii
această broască țestoasă depunând
miliarde de ouă în nisipul uitării
această peșteră din care ies liliecii
în noaptea nesfârșită a cărnii
acest clopot în trupul copacului fulgerat
acest câine lătrând la cerul fără stele al gurii
acest buncăr al trupului mutilat de secunde

o inimă, doar o inimă
această floare de sânge
vestind anotimpul tăcerii
această fântână adâncă
din care se ridică
sufletul înecatului

Dumnezeu începuse să-mi picure-n palme

încercam să recuperez
tot ce pierdusem până atunci
amintirile atârnau precum spânzurații
de creanga unui copac
încercam să le ridic
să le slăbesc lațul
din jurul grumazului
le imploram să respire din nou
dar degeaba

păsările plecau
undeva spre niciunde
plecau la fel ca vorbele
neauzite de nimeni
spre imperiul tăcerii
cerul însuși părea să capituleze
în fața tristeții
fluturându-și steagurile albe

și totuși, și totuși
Dumnezeu începuse
să-mi picure-n palme
amintindu-mi
de dragostea noastră
ce trebuia celebrată
pe întinderea nesfârșită
a hârtiei

(din volumul în pregătire, „Căutătorul de amintiri”)

Elena PETRIMAN

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Cu o zi înainte de a scrie aceste rânduri, am fost la preotul bisericii din cartier, să cer ajutor pentru liniștea sufletească a fiului meu, plecat spre veșnicie de curând.
− Părinte, au vreo legătură visele cu realitatea?
Pot exista vise prevestitoare? Sunteți om învățat, mă puteți ajuta să deslușesc sensul unui vis?
− Depinde dacă visul vine de la Dumnezeu sau de la diavol- răspunde părintele, aproape răstit, intrigat de întrebarea mea.
− Părinte, visul despre care mi-a povestit fiul meu a fost doar un semn de la bunul Dumnezeu, așa cred eu.
− De ce credeți asta?
− Cred, părinte, pentru că a fost un vis ce l-a
Avut chiar înspre noaptea de Înălțare. O sărbătoare creștinească, părinte, deci visul venea de la bunul Dumnezeu.
− Și despre ce anume era vorba în visul fiului dvs.?
− De cum s-a trezit, în dimineața zilei de Înălțare, mi-a spus: Mamă, l-am visat pe tata. Înviase!
− Cum să învie? E dus și nu mai vine.
− Da, mamă, era viu și voios, glumea cu mine.
Eu l-am întrebat dacă e adevărat că a înviat și el a spus că da, e adevărat, e viu și-a venit să vadă ce mai fac.
− Cine mai știe că ai înviat, tată?
− Nu mai știe nimeni, am venit, în primul rând, la tine- ar fi răspuns tatăl.
Așa ar fi visat copilul meu, părinte. La vremea aceea, am interpretat visul ca pe un semn al ridicării la ceruri a sufletului celui răposat. Uitasem să vă spun, părinte, tatăl lui se sfârșise din viață exact cu trei luni înainte. Visul acela m-a neliniștit, într-un fel, dar lui nu i-am spus nimic, am încercat să-l protejez, să-i fiu aproape. Dar nu l-am putut proteja, în cele din urmă, a plecat la tatăl său. Și-am rămas cu durerea în suflet. Asta mă doare cel mai tare, exact aici, în inimă, părinte. Mă puteți ajuta?
− Veniți mâine la mine cu un pomelnic pentru el, iar unul pentru dvs. Mă găsiți aici, în biserică, după sfârșitul slujbei de duminică.
Dis-de-dimineață, pregătită cu cele două hârtii, pe care am scris cele două nume, mă prezint la biserică. Slujba abia începuse. Lume multă, înghesuială mare, copii, tineri și mai puțin tineri, toți ascultau cuvintele preotului, îndemnul la pocăință și iertare. Din când în când, cu toții făceam semnul crucii, mai cu seamă când preotul spunea:
− Și acum să ascultăm Sfânta Evanghelie!
Eu plecam capul, îngenuncheam, mă rugam și plângeam. Boala mă dobora, dar înduram cu stoicism durerea, cu gândul că, la sfârșitul slujbei, voi găsi o vorbă duhovnicească pentru liniștea sufletului copilului meu.
Într-un final, se aude un dangăt de clopot prelung, semn că slujba a luat sfârșit. Dangătul acela îl simțeam lovindu-mă chiar în coșul pieptului, crescându-mi durerea, făcând să-mi curgă lacrimi la vale, pe obraz și mai departe, în jos, pe asfaltul din curtea bisericii. Mă sprijin de peretele din afara bisericii, ascult cuvântul de încheiere al preotului, sfaturi pentru smerenie și credință în casa Domnului și-n bunul Dumnezeu. Meditam la momentul când mă voi întâlni cu preotul, care tocmai ne sfătuise să nu ne pierdem speranța și credința. Știam că un cuvânt al unui preot e sfânt, pentru că numai el, preotul, e purtătorul cuvântului bunului Dumnezeu pe pământ. Așa fusesem învățată de copil și cu această credință am rămas până astăzi.
Fiind zi de duminică, am așteptat în ploaie și vânt chiar în curtea bisericii, lume multă, nu se putea pătrunde în interior. Spre sfârșitul slujbei, cu masca pe față, în timp ce lumea ieșea, mi-am făcut curaj să pot intra în biserică, îmbulzindu-mă prin mulțimea de oameni, cu speranța că preotul mă va primi și-mi va vorbi.
Și ce mare nevoie aveam de o vorbă duhovnicească!
Ajung în fața altarului, mă întâmpină un alt preot, cu părul lung și rar, prins într-o codiță, la spate, nins de anii bătrâneții, cu voce blândă, caldă, de parcă era vreun sfânt, coborât de pe vreo icoană.
− Dvs. ce doriți, doamnă? Aveți vreun necaz? Vă pot ajuta cu ceva?
Și întinde spre mine o hârtie de 10 lei. Eu rămân mută, era pentru prima dată când un preot oferea bani unui enoriaș. Observasem că mai făcuse gestul și înaintea mea, oferind bani copiilor pe care-i împărtășea.
− Părinte, nu am venit să iau bani, am venit să dau! Am vorbit ieri cu părintele care a oficiat slujba de azi, mi-a spus să vin aici după ce se termină slujba.
− Părintele Vasi nu mai este, a plecat. Nu puteți să-mi spuneți mie? O să-i transmit.
− Cum să nu, părinte! Am făcut cum m-a învățat dumnealui, am aici două pomelnice. Mă puteți ajuta dvs.?
− Ia să văd, despre ce-i vorba! Fiți fără grijă,
pomelnicele vor fi citite, așa cum scrie aici.
Eu mulțumesc, părintele mă binecuvântează și ies din biserică, așa cum se cuvenea, cu spatele spre ieșire, făcându-mi semnul crucii.
Dar picioarele nu mai voiau să mă ducă spre casă, de parcă trăgeam după mine niște bolovani. Doar parfumul florilor de tei mă însoțea.
,,Bine c-am apucat să aprind câte o lumânare pentru odihna fiului meu și a tatălui său” – gândesc eu.
Povestesc întâmplarea celuilalt fiu, plecat prin lume. Săritor, în aceeași după-amiază, se duce la un călugăr bătrân, pentru sfat și îndrumare. Îmi trimite o imagine cu sute de lumini și luminițe aprinse chiar în fața Mănăstirii. Aflu că a fost la Mănăstirea Radu Vodă din București. Și mă mai liniștesc: Dumnezeu îmi ascultase ruga.
*
Moartea fulgerătoare a fiului meu mă aruncase într-o disperare atât de mare, încât, aș fi fost în stare să merg la toate bisericile, să vorbesc cu toți preoții și să caut alinare, nu pentru mine, ci pentru sufletul fiului meu, de la care nici nu apucasem să-mi iau rămas bun, înainte de a se stinge din viață. Au încercat medicii să-l readucă la viață, dar într-un final, verdictul a fost: DECEDAT.
Eram aproape de ei, auzeam șoaptele lor, auzeam cum spuneau, ritos, că nu se mai poate face nimic. Și-am început a striga, cum urlă lupul singuratic spre lună, m-am smuls din mâinile lor și m-am dus spre fiul meu, ca o nebună, încercând să fac eu ceea ce medicii nu au putut face. Cineva mă ținea strâns de amândouă brațele, să nu mă lase să mă apropii, apoi, altcineva, cred că o femeie, a făcut semn să mă lase, să-l pot atinge pentru ultima oară. Nu știu cum am ajuns la el, era întins pe spate și rece cum e gheața. I-am luat mânuțele lui în mâinile mele, am început a-l freca în neștire, încet, mângâietor, în timp ce plângeam și-l strigam pe nume.
Am văzut cum, așa rece cum era, a mișcat din deget, ca și cum mi-ar fi răspuns că mă aude, dar nu se mai poate mișca.
− A mișcat din deget! Trăiește! Trăiește! M-a auzit, veniți, vă rog, să mă ajutați!
− Nu se mai poate face nimic, doamnă! Înțelegeți!
− Cum nu se poate, dacă a mișcat degetul, ca și cum mi-ar fi răspuns chemării? Uitați, are fruntea transpirată, părul e ud pe tot capul, transpirația e caldă pe ceafă. E roșu la față! Trăiește! Trăiește!
− Vi se pare, doamnă!
− Gata, doamnă, ajunge! se răstește la mine o voce dură, bărbătească.
O mână puternică, de bărbat, mă dă la o parte de lângă trupul fiului meu, nelăsându-mi răgaz să-mi iau un ultim bun rămas, în timp ce doi vlăjgani îl apucă de umeri și de picioare și-l aruncă într-un sac negru, mortuar. Eu privesc năucă și neputincioasă, strigând:
− Cine sunteți, de unde sunteți, unde îl duceți?
Nu primesc vreun răspuns. Ei pleacă, eu rămân pe
loc, privind cum copilul meu e smuls și dus pe drumul fără de întoarcere. Nu mai simt decât parfumul florilor de tei, care mă amețea, mă dobora din picioare, învăluindu-mă într-un miros cu iz de moarte.
Ca și cum nu era de ajuns durerea morții neașteptate a copilului meu, trebuia să mai suport și durerea provocată de vederea sacului negru în care trupul ce încă lupta pentru viață, fusese aruncat ca o minge.
Ce conta că imaginea aceea încă mă doare și azi? Ce conta pentru ei că eu știam că acolo e fiul meu, suflet din sufletul meu? Că-l văzusem cum vrea să trăiască, auzindu-mi glasul? Pentru cei ce-l aruncaseră în sacul acela negru, el nu era decât un cadavru, chiar de încă nici nu se răcise bine. Un alt cadavru, pe lângă atâtea altele…
După o noapte de zbucium și lacrimi, prin bunăvoința unei prietene cu suflet mare, apelez la o firmă de pompe funebre, care s-a ocupat de toată birocrația și pregătirea înmormântării. Ne îndreptăm spre capela cimitirului, să-l pot plânge în voie. O lumânare deja ardea la căpătâiul lui: era toiagul celor adormiți în veșnicie, cel ce le arată drumul spre lumea de dincolo. Lângă sicriu, doar eu și fratele lui. Cam așa am fost tot timpul de singuri. Doar după două zile au apărut coroane din partea rudelor și prietenilor.
Surpriza cea mare, cu lacrimi de durere, a fost când am semnat pentru banii de ajutor de înmormântare. O doamnă slăbuță, cu ochelari, ține morțiș să stea de vorbă cu mine:
− Dvs. sunteți mama? Doamnă, am fost colegă de grupă la facultate cu fiul dvs., am fost prima serie la Relații Economice Internaționale. Eram cei mai buni!
O îmbrățișez, de parcă l-aș fi îmbrățișat pe fiul meu, plângem împreună și stabilim, de fapt, ea stabilește, să-i anunțe pe foștii lui prieteni și colegi, ceea ce a și făcut: s-au anunțat pe Facebook, puțini, foarte puțini din cei care mai rămăseseră în România.
O rază de mângâiere pentru sufletul meu să văd că prietenii din facultate nu l-au uitat, fiecare a venit, cum și de unde se afla, să-l conducă pe ultimul drum. I-am îmbrățișat, pe toți, la rând. Și plângeam.
Doar asta a fost tot: lacrimi, durere, glas de preot cântând „veșnica lui pomenire”, imagini ce treceau prin fața ochilor mei, dar pe care nici nu le vedeam.
Ultimul pumn de pământ, ultima floare, ultima coroană pe mormânt și totul s-a sfârșit.
A rămas în urma lui doar parfumul florilor de tei, pătrunzător, cu iz aducător de lacrimi și de moarte.
Când teii din nou vor înflori, oare pe unde-o hoinări suflețelul tău? Copilul meu! Copilul meu!

Undeva, aici, printre sute de lumini, una este pentru fiul meu – la Mănăstirea Radu Vodă – București – România

Maria IEVA

POEME

***
îmbujorate
mâinile mele
sărută mâinile tale
filă cu filă
cuvânt din cuvânt
lumina din mine
îmbrățișează
lumina din tine

***
citesc
poezii nescrise
gând după gând
frunză după frunză
toate mă îndeamnă
să citesc
cu voce tare

citesc
poezia frunzelor
dar cuprinsă de trac
vocea mi se stinge
și frunzele
gând după gând
dor după dor
se desprind de ram

***
eu și iubirea nu suntem una
ea se înalță dincolo de stele
eu rămân cu privirea pierdută
în fântână
nu știu să definesc iubirea
pe mine nu pot să mă cunosc
ne desparte teama de suferință
dar ne apropie dorul de moarte
ea ți-ar dărui aripile
eu ți-aș dărui inima
fără mine
ea se întoarce în el
fără ea
nu pot ajunge la tine

***
s-a sfârșit
războiul de independență
tălpile
au dobândit autonomie
nu mai au întrebări
nici amintiri
doar dorința
de a ajunge la tine

fețele cubului

cine sunt eu cel care mă cert
cu gândurile mele
dar eu cel care rămân fără gânduri

cine sunt eu cel care îmi doresc un alt trup
dar eu cel care vreau eliberarea din trup

cine sunt eu cel care tânjesc
după o noapte de dragoste
dar eu cel care caut singurătatea

cine sunt eu cel care aștept lumina
să-mi înflorească în umeri
dar eu cel care trafichez aripi

cine sunt eu cel care mă privesc în oglindă
dar eu cel care ies din oglindă

cine sunt eu cel care nu știu ce sunt
dar eu cel ce care sunt ceea ce nu știu

cei care locuiesc în mine nu știu cine sunt

ceea ce suntem

am căutat bucuria
și ea mă căuta
ne-am jucat de-a ceva
care este căutătorul
care este cel căutat

am căutat iubirea
în toți păianjenii zodiilor
dar n-am aflat cine țese
și cine se prinde în plasă

dacă nu m-aș fi împiedicat de bucurie
în anotimpul păcatului
aș fi început să caut pacea
așa
ne-am zâmbit trist
târziul
zâmbea și el ca un inel de logodnă
ne-am strâns mâna
ca doi vechi camarazi
născuți în afara zodiilor
și am început să fim
imaginea din spatele oglinzii

râuri de rouă

pereții nu sunt oglinzi
nici eu nu sunt petru
la poarta cerului
râuri de rouă
își caută plinul

***
suntem
tot mai aproape
de depărtare

doar noi
în
cuibul de raze

prizonieri în oglinda viitorului

golește-ți buzunarele de insule
umbrele nasc umbre
prefă-te că nu mă cunoști
furtunile de nisip
îmi vor acoperi urmele
corbii vor scoate ochii altor corbi
clonarea nu poate fi oprită

prizonieri în oglinda viitorului
ne-am crucificat iubirea

vals

închid pleoapele
cerul se scutură de rouă
îmi cuprind
umerii în palme
și îmi cert tălpile
că au strivit melodia

codependență

sunt poetul
dar și poezia
sunt spațiu gol dintre cuvinte
dar și cuvintele
sunt cel care s-a născut
dar și cel care urmează să se nască
din apă am venit
în apă mă voi întoarce
ca o literă gând
tulburată de privirea ta
încetinește-ți bătăile inimii
lectura poate fi
motiv pentru durere

niciodată

ce ușor e să aștepți iubirea
ea nu are nici trup nici suflet
este doar proiecția hăului
în care aștepți
să te scufunzi

închizi ochii
ațipești o veșnicie
și te trezești
ca și cum
n-ai fi dormit
niciodată

ce ușor e să crezi
că visele
nu se pun pe cântar

dincolo de cercul polar
soarele și luna
se ating

promisiune

apele s-au întors în matcă
e vremea iasomiei
iartă-mi mâinile
prea mult le-am ținut în beznă
diminețile nu sunt ale sfinților
nici ale oamenilor
ele îți sunt
așa cum eu
n-am știut niciodată
să-ți fiu

iartă-mi pasul
adâncă e urma
din sufletul ierbii

iartă-mi visul
i-am trădat
așteptarea

iartă-mă
într-o zi
mă voi naște
pentru tine