Spații culturale nr. 83 (4)
Literatura adâncurilor
Sadoveanu și fascinația tărâmurilor dintre ape (1)
Am ascultat plin de încântare „Amazonia”, ultima poznă a vizionarului Jean Michel Jarre, cel care cu mult timp în urmă, aș zice începând cu „Oxygene”, tocmea un soi de pionierat în muzica electronică, asumându-și în același timp, încă de pe atunci, și o poziție militant-ecologistă. Aer – pământ – apă, cele trei elemente magice, îi traversează întreaga carieră, dând sens unui program estetic cu valențe morale. În prezent, alături de Sebastiano Salgado și a sa expoziție de artă fotografică, Jarre se întoarce sub forma unui ultimatum artistic la același discurs dedicat nevoii de a proteja ținuturi și formule de viață milenare, care riscă să fie distruse de politicile cu prea puțin discernământ ale erei post-adevăr. Aflat în plină expoziție, în fapt într-un soi de performance, vizitatorul poate înțelege mai abitir decât în alte situații rolul biodiversității, va putea intui legăturile cele mai fine dintre om și natură, și desigur, va fi atras de frumusețea deosebită a unei lumi create după un plan dumnezeiesc. Nu știu dacă voi părea deplasat ori ba, însă trebuie să recunosc, când am înțeles această inedită „instalație” dedicată ținuturilor amazoniene, gândul mi-a plecat către Sadoveanu și către paginile sale dedicate naturii, pline de o frumusețe edenică. Dintre toate scrierile sale, „Țara de dincolo de negură” și „Împărăția apelor” vor oferi poate pentru eternitate naturii cel mai înalt grad de frumusețe.
Apărută în 1928, „Împărăția apelor” poate fi lesne subiect pentru ceea ce mi-am propus în „literatura adâncurilor”, chiar dacă această colecție de povestiri pescărești – și nu numai! – nu are direct legătură cu romanele de călătorie și aventuri ale lumii anglo-saxone, de pildă! Deși nu e neapărat înțesată de eroi și caractere exemplare, „Împărăția apelor” înfățișează totuși marea poveste a vieții de zi cu zi, realitățile unor oameni simpli, cărora le este îngăduită legătura cu taina: o serie de credințe, obiceiuri, datini sunt lăsate „la lumină”, în prim plan; totuși, ceea ce e de apreciat la Sadoveanu, rămâne capacitatea lui de a nu idealiza nefericit cele prezentate. Spațiul sadovenian nu este încărcat în exces, artificial; „camera de filmat” trece cu știință mai departe la momentul potrivit, determinând din partea cititorului o lectură dinamică, credibilă, vie. La o adică, fundamentul psihologic pentru întreaga arhitectură este descris de autor în volum: „cât stau în baltă, lângă tovarășii mei, sunt fericit ca salcia ori ca papura, și pare că nu mă gândesc la nimic, dar știu că intră în mine, nesimțit, tot ce sună și tot ce se vede – ca soarele care lucrează în mâzga pământului și în ape”.
Subtemele existente, motivele acvatice, de ce nu, întâmplările, desfășoară o semiotică ce întâlnește sensibilitatea autentică. Deși apelează și la tonul hâtru, nefiind străin nici de intervenții mucalite, mai strecurând ceva „în două ape” printre vorbele personajelor, Mihail Sadoveanu rămâne un mare îndrăgostit – el reușește să eternizeze, nu neapărat cu economie de mijloace, momentul de bucurie, pasiunea care îi însoțește pașii. Sunt perfect de acord cu Mihai Ungheanu care arăta că „Mihail Sadoveanu intuiește valențele literare ale legendelor și superstițiilor populare, consemnând unele practici magice străvechi și taine uitate ale naturii în povestiri ca «Vrăjitorul de șerpi» și «Toaca», fără a adânci însă misterul”. Sunt convins că e mai potrivită această curiozitate / mirare în fața corolei de minuni.
Până la urmă, ceea ce unește toate aceste planuri și realități, aceste dimensiuni ale unui univers sferic, perfect, desigur armonios, echilibrat, este rânduiala, lege universală a lumii, care își are propriile ei străluminări. Oamenii iau decizii și se comportă în funcție de coduri nescrise dar asumate din vechime. Cumva, ai impresia că întâmplările dintre ape se situează într un orizont mitic contingent cu însăși geneza lumii, generatoare, prin cuvântul primordial, de ordine. Lumea aceasta „de jos”, a peisajelor paradiziace, amintește de vremurile arhaice, conservă un mod de viață care se conduce după semne naturale, după o rânduială cosmică, reprezentând legătura dintre om și univers.
Am lăsat deja să se înțeleagă, aproape fiecare dispunere a evenimentelor presupune și un element comic (de inventariat situațiile confuze în care se află „eroul” încă neinițiat) ori straniu (a se vedea apariția lui Moș Sidor). Toată această bucurie a pescarului este disimulat-jucăuș pusă în cârca oamenilor mai puțini serioși („Foarte rar mi s-a întâmplat să văd un gospodar bătrân pe malul bălții, și fără îndoială era vorba de un om sărac, fără copii și rude, fără vite și treburi. Între locuitorii orașelor, cazurile sunt și mai extraordinare.”), amintind de ludica „Prefață” a lui Tudor Arghezi („Ieși din dogmă și, tiptil, / Fă-te la citit copil. / Asta, Domnule Confrate, / Dă alean și sănătate”). Da, „Împărăția apelor” echivalează cu un joc, un joc purtat pe ape, când în lungul Dunării vechi, când pe râurile jucăușe ale Moldovei, la Nada florilor ș.a.m.d. De la simplu la complex, dinspre rațiuni clare către bucurii ivite pe neașteptate, dând sens pentru încă o dată noțiunii de camaraderie, „Împărăția apelor” rămâne o credibilă hartă solară a frumuseților patriei noastre.
Deși pot înțelege prețul pe care îl plătește Mihail Sadoveanu pentru deciziile eronate din a doua parte a vieții sale, nu am cum să rămân fără răspuns la puterea sa titanică de a surprinde cele mai profunde date identitare ale neamului românesc și de a le pune la lucru în pagini de certă măiestrie artistică. Cumva paradoxal, Sadoveanu e printre puținii care anunță în metatext victoria universului arhetipal în fața lumii moderne, realitate care m-a determinat să revin în lumea sa, vălurind noi și mai vechi interese.
***
Diamantul
„Literatura adâncurilor” demonstrează un atașament aparte față de toată această bogăție imagistică ce se oglindește în apele râurilor, fluviilor, mărilor și ale oceanelor, de aproape sau de mai departe, formând o lume misterioasă, care își consumă energiile de-a lungul unor călătorii mai degrabă neverosimile; dinspre asemenea spații curg până la întâlnirea cu cititorul eroi ce amintesc de arhetipuri și legende, chiar pagini ce vor fi articulat și mărturisit evenimente din mitologie. Experiențele, extrem de diversificate, refuză să fie ierarhizate exclusiv în temeiul unor considerente axiologice, deoarece ineditul lor dă sens vieții însăși. Și da, marea e însăși viața: e elementul de geneză, în tumultu-i sunt generate linii de forță, e spațiul transformărilor și al renașterilor succesive.
Rubrica de față nu are pretenții elitiste, nu e interesată într-un final de justețea unor aprecieri, nici nu intră în polemică cu voci critice consacrate; e mai puțin de-atât, dar în același timp mai mult, pentru că rolul ei rămâne acela de a genera bucurie, de a trece dinspre o generație către alta plăcerea acestui tip de literatură, de a reinstitui nevoia de mister într-o postmodernitate mai degrabă autonomă, ce a descompus artificial frumosul. Visam de prin adolescență, utopic, o enciclopedie a tuturor creațiilor dedicate mării și oceanelor, un corpus de texte care să alcătuiască o singură-Mare Poveste. Iată cum, peste timp, suita „întâmpinărilor” de aici, așa cum am mai afirmat, vine să așeze câteva accente care să suscite interesul și motivațiile receptorului. În literaturile lumii sunt texte lirice admirabile dedicate mărilor și oceanelor – aduc aminte de nume precum Oliver Tearle, Edmund Spenser, Emily Dickinson, A.E. Housman, John Masefield, Hilda Doolittle, T.S. Eliot. Totuși, dintre toate, mi se pare că orice antologator, editor etc. ar trebui să înceapă cu minunatul poem al lui Samuel Taylor Coleridge – „Balada bătrânului marinar”.
Acesta e poemul ce are forța de a desface dar, paradoxal, și a reface legătura între generații, între maniere de lucru, oferind înțelesuri ce ar trebui decriptate cu ajutorul unor discipline interconectate. Evident, s-au scris mii de pagini, s-au ținut prelegeri universitare, s-au definitivat doctorate, iar opiniile tot nu au ajuns la un numitor comun – așa se întâmplă în cazul diamantelor ce au posibilitatea de a scânteia către exterior în infinite moduri.
Elaborat între 1797-1798 și publicat în 1798 în „Lyrical Ballads”, poemul avea să fie un semnal puternic pentru romantismul englez și chiar, într-un sens mai larg, pentru poezia modernă. Unii consideră că la bază, „balada” l-a avut drept reper pe James Cook, cel care între 1772-1775 a pornit într-o călătorie plină de peripeții prin Oceanul Pacific și Mările Sudului, ajungând să treacă de trei ori de Cercul Antarctic cu intenția de a afla dacă există continentul Terra Australis. Nu mai puțin adevărată ar putea fi varianta în care figura îndrăzneață a lui Thomas James, plecat la rându-i către depărtările arctice, să fi stat drept reper pentru ceea ce avea să devină această magistrală operă de artă. Pe de altă parte, nu avem voie să uităm de prietenia trainică (cel puțin până la un punct!) și de afinitățile literare dintre Coleridge și Wordsworth, drept pentru care devine important că cel din urmă considera că poemul a luat ființă în timp ce alături de sora sa, Dorothy, și Coleridge, se afla într-o vacanță în Quantock Hills, Somerset. Aici, subiectul viitoarei balade avea să fie declanșat de lectura unei cărți în care era descrisă o călătorie din 1719, în care Simon Hatley avusese proasta inspirație de a împușca un albatros negru. Cu timpul, devine din ce în ce mai sigur că influențele vin și din alte zone: în prezent, aproape niciun critic nu mai poate trece peste mitul evreului rătăcitor ori peste legenda Olandezului Zburător. Vom reveni la ele. Desigur, s-au făcut și alte apropieri: luați, de exemplu, în calcul romanul din 1796 „Călugărul” scris de M.G. Lewis.
Acest poem-metaforă dezvoltă în măsuri diferite teme predilecte deopotrivă pentru imaginarul romantic, împrumutând totuși câteva elemente și din literatura clasică, înalt moralizatoare. „Balada bătrânului marinar” e o construcție polimorfă ce ne vorbește despre creație și imaginație, dar și despre întâlnirea cu sinele, retopind valori și formule creștine într-un nou spațiu identitar. Despre toate acestea, și încă multe altele, vom „vorbi” în următorul material, încercând să trasăm câteva linii de lectură general acceptate, în acord și cu filozofia vremii, și cu „politicile metatextuale” ale contemporanului.
Alegeri predestinate
Duminici cu miros de sărbătoare.
Biserici tot mai goale
își așteaptă copiii.
Clopotele sparte bat a tristețe
a vrajbă și a durere.
Dreptatea mea peste dreptatea ta,
își schimbă culoarea și nu e bucurie,
e strigăt de neputință.
La ce-s bune atâtea drumuri,
când alegerea e predestinare?
Cuvintele scăpate din cuburile lor
pornesc taifunul și nicio capcană
nu folosește mirările pe post de panaceu.
Nu vindecăm intenții, că ar fi un final
falimentar.
Doar nebunia e permanentă în tolbă…
Zilele noastre palmate ca bonuri de masă
îmi asigură însingurarea zilei de mâine,
o altă tainică povară,
sau iubire nerecunoscută…
Forma condensată
Fac pace, gândurile-mi se așază
cuminți la rădăcina zilei de mâine,
e binele lespezii pe care-mi culc visele.
Rămăsese o fărâmă din mine
sub femeia de ieri, dornică să mă nască
dar și rod începutului.
Mama mi-a orânduit pașii,
nu mă mai pot întoarce,
fac totul ca la capăt de drum
să primesc îmbrățișarea,
chiar dacă am contorizat răbdarea
cu care țesem punțile-ntre noi,
Tot mai caut
prin dicționarele de vise,
explicații pentru
forma condensată a iubirii.
Semnele trezesc mirări și patimi,
Eu, energie redundantă,
mă mobilizez și scriu povestea
pe un capăt de cer.
Infinitul pe bucăți
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
Lacrimi pietrificate
Printre ploi, spălăm vești,
trecem strada pe partea cu bucurii,
încătușate în zilele cu nori.
Poate, printre gânduri ai rătăcit
anotimpul meu,
poate-l mai poți actualiza,
cu zâmbete mici, în colțul ochilor
cu privirea aburită…
Uneori știm că existăm,
alteori suntem pierduți prin vise.
Cearcănele mele, lipite pe toate
scrisorile rătăcite,
pe cutia de scrisori, e scrisă adresa unui înger,
de aceea Dumnezeu
îmi mai trimite încă vești
despre cum trebuia să fiu.
Lângă mine lacrimi pietrificate
strălucesc, printre mirări ,
nu mai știu de-ți mai sunt,
dacă ai voit să-ți fiu,
bucurie sau tristețe ancestrală,
un dor amestecând cuvintele.
Viața un fum
Ploile îngenuncheau pe la porți,
cuvintele topite mai pluteau un timp,
între îmbrățișări restante,
doruri durute rupeau liniștea
propusă de soartă,
noi, niște postere în vitrina timpului
îngălbenim un spectacol uitat,
o iubire, o viață sau nimicul dintre noi.
Mâinile nu mai știu să mângâie,
vorbele au rătăcit tandrețea,
au uitat începuturi și decolorează
ușor sfârșitul.
Este mai rece azi ca ieri,
este mai nor, zâmbetul desprins din gene,
strivit de trecătorii grăbiți
ai altor dimineți,
e singur și trist.
M-am pierdut prin poveste,
te-am rătăcit printre bucurii obtuze,
printre călătorii care-mi aplaudă
un fum de țigară,
o ultimă cădere.
Am toate buzunarele pline cu chemări,
cu dureri,
iubire pietrificată, cu fermoarul tras…
viața pe poante.
Restartând anotimpuri
Îmbătrânește vara lângă mine,
cărările sunt tot mai scurte.
Miroși a bucurie și a început,
a toamna care ne recunoaște pragul
când a oprit o taină, un descântec
de iubire, îmbrățișarea și dorul
dragului drag.
Mă vindeci de întrebări,
te iert pentru tăceri,
între noi aripi de îngeri
deschid minuni visate,
gânduri tinere neconsumate.
Bucuriile au obosit să mă mai caute,
așteaptă să picteze diminețile,
tristeți cu miros de scorțișoară,
învață răbdarea să fie darnică.
Caut un loc să-mi ascund iubirea,
poate cineva o așteaptă, cineva
o păstrează în cutia valorilor sorții
și a pierdut cheia, poate există un descântec
de întinerit nopțile, de restartat anotimpuri.
Poate îmi aduci cutia de culori,
să pictăm dimineți virgine…
Monede de schimb
Azi poezia-i mai ridată,
ca și cuvintele, au colțurile îndoite
și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,
cu buzele uscate, nevorbite,
mă ascund din anotimp în anotimp.
La capăt de drum nici flori nici țărână,
doar o lumină mare mă absoarbe în albastru
până când fiecare celulă rodește
iarăși iubire.
Două sărutări s-ar certa pentru supremație,
un somn tânăr mi-ar uita depresia
pusă la soare înainte de metamorfoză
și am face pace între noi,
două entități dispersate în neant.
Nimic din ce am știut nu e adevărat,
Mâine nimicul, un succes negociator,
noi mici monede de schimb
ne mutăm poziția cu fata spre dorință,
o propoziție mai aproape de îmbrățișare
și asta ar putea fi poezia de dimineață…
Insomnii de aburit ochii
Strigătul se sparge în declarații mute,
distanța e o adresă clandestină,
mă rănește precum țurțurii
căzuți în soartă.
Rochia mai păstrează emoții condensate,
nu le-ai ținut în palme,
n-ai ocrotit așteptarea
și tămăduirea tăcerilor albe…
Oglinzile simplifică nevoia de tandrețe,
tu și eu o altă formulă a moleculei
din zori, așteptând aplauzele vindecării
de noi, iubirea, tămăduirea biruinței,
o catedrală a liniștii,
o rugăciune în vârful săgeții
și închiderea cercului.
Răbdarea mea are colțurile rupte,
pașii au uitat amprenta drumului,
bucuriile nu mai sună la poartă,
veștile se împiedică în gânduri
hotărâte să închidă ușa,
doar niște povești ne colorează
diminețile cu insomniile
care ne aburesc ochii…
Carte străină
Jane Harper: „Arșița”…
Recent, la Bookfest, am zărit la un stand de cărți volumul de cca. 400 pag. semnat de australianca Jane Harper. Curiozitatea m-a făcut să-l cumpăr și să-l citesc. O carte care se citește cu sufletul la gură. Un roman extraordinar, un thriller psihologic și de acțiune, roman polițist (îi poți zice cum vrei) și după mine, chiar un roman cinematografic despre o crimă și făptașii ei, cu ceva filoane psihanalitice în intensele căutări ale celor doi protagoniști în a elucida unele enigme cu privire la fapte mai vechi și mai noi. Un roman despre un oraș mic cu secrete mari și un final șocant. Uimește și faptul că acesta este romanul de debut al autoarei, la origine britanică, dar stabilită de pe la opt ani cu familia, în Australia.
La origine romanul se numește „The Dry” (Uscatul sau Uscăciunea), dar la noi a fost tradus sub numele „Arșița”.
„Seceta răsfățase din plin muștele în vara aceea… Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa hranei îngreuna deciziile în orășelul (Kiewarra – n.n.) care tremura sub cerul senin și arzător zi de zi.” – așa își începe autoarea romanul. Citești și îți închipui că aprinzând un chibrit, aerul poate lua foc odată cu uscăciunea savanei australiene, cu orășel cu tot. Din această cauză orășelul era ca și mort: magazine goale, animale schiloade vânate înainte să moară, oameni chinuiți de căldura de 400. Aaron Falk (un polițist federal care lucra la informații financiare – asta însemna că el urmărea doar fraudele cu banii – venise tocmai din Melbourne, în Kiewarra, cu berlina sa, drum de 5-6 ore de mers, pentru a participa la slujba de înmormântare a unui vechi bun prieten, Luke Hadler. Falk își și făcea socotelile când intrase în biserica unde se ținea slujba: înmormântarea, parastasul, apoi o noapte petrecută la hotel și cam asta era, pleca de acolo. În total 18 ore, a calculat el. În biserică a zărit trei sicrie. Două mari, încadrând un al treilea, micuț: al lui Luke, amicul din copilărie, pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani, al soției acestuia, Karen, iar cel mic, al bebelușului lor, Billy, de șapte-opt anișori. Toate trei rânduite în biserică.
Ce se întâmplase?
Falk primise o scrisoare scurtă de la Gerry Hadler (tatăl lui Luke): „Luke a mințit. Tu ai mințit. Să vii la înmormântare”. Gerry și soția lui, Barb, erau acolo, în primele rânduri. La slujbă erau localnici, cunoscuți și printre ei Falk o recunoscu pe Gretchen. Când erau puștani (cca 16 ani), Aaron, Luke, Gretchen și Ellie, formau un grup numai al lor și erau nedespărțiți. După slujbă, în fața bisericii, pe un ecran, s-au rulat poze cu răposații și foto-amintiri din viața lor. Printre poze, Falk a recunoscut și grupul celor patru, pe vremea când și el era locuitor din Kiewarra. Una dintre ele, Ellie (fata cu ochii întunecați a lui Mal Deacon, un fermier vecin cu Erik Falk) avea să fie găsită moartă, înecată în râu, la nici două săptămâni după ce s-a făcut poza aia. Dar, tare ciudat, cu un bilet în buzunarul blugilor, pe care scria un singur cuvânt: numele Falk. Aaron Falk și-a adus aminte că în urmă cu 20 de ani a fost anchetă mare cu privire la moartă. Tatăl lui Aaron, Erik Falk, fusese anchetat, dar avusese alibi și ancheta trecuse asupra fiului. Dar și acesta avusese alibi: fusese cu Luke la o vânătoare de iepuri în ziua aceea (așa îl învățase Luke să spună, de oricine va fi întrebat, la orice oră din zi sau noapte, deși el, Aaron, fusese toată ziua aia la pescuit pe râu. Dar așa zicea Luke că e bine să spună. Ancheta s-a terminat fără a învinui pe cineva de moartea lui Ellie. Cazul fusese, mai apoi, închis, cu verdictul: sinucidere. Tatăl lui Ellie, Mal Deacon fusese certat ani la rândul cu Erik Falk pentru niște oi dispărute (chipurile, zicea Mal: Falk bătrânul le furase), dar ura lor mai avea la bază și faptul că soția lui Mal, după ce era bătută acasă de soț, fugea la ferma vecinilor. La alde Falk, la un ceai, i se plângea acestuia de relele tratamente aduse de soțul bețiv. Din cauza asta Mal credea că Erik ar fi avut și o relație cu soția lui. Ceea ce nu fusese adevărat. În cele din urmă soția lui Mal a plecat de acasă și nu a mai revenit, lăsând-o pe fiică-sa sub aripa brutei și bețivului Mal, mai ales că se pripășise la ei și un nepot, Grant Dow, la fel de bețiv și bătăuș. Iar fata Ellie se alipise de grupul lui Luke, al lui Falk și al blondei Gretchen, unde se simțea bine. Ellie ar fi avut ceva atracții pentru Aaron: îl și sărutase în taină la copacul stâncă, locul secret, numai de ei știut. Aaron, ceva mai taciturn și introvertit din fire (urmare a pierderii mamei care murise la nașterea lui) nu era la fel de îndrăzneț și nici nu mersese până la acele momente de sex, cum făceau Luke cu Gretchen pe malurile râului. Și Gretchen (la o vizită acasă la ea, făcută de Aaron) recunoaște că era cu Luke la râu și făcuseră sex pe malul rîului, când apăruse Ellie pe malul celălalt al râului, dar ea nu-i văzuse pe cei doi. Ei plecaseră tiptil de acolo, lăsând-o singură pe Ellie, iar Luke luase bicicleta și plecase acasă. Văzuse pe drumul ăla o camionetă albă, ca a lui Mal Deacon. (Gretchen, recunoaște, nu văzuse cine era în mașină. Dar ăla trecuse în mare viteză.) Și Gretchen crede că ăla îl zărise pe Luke, cu bicicleta lui, pedalând de zor spre casă. Atât?! Atunci, oare ce fusese în mintea ei când fata scrisese numele lui pe bilet? a rămas să se întrebe în zadar, Falk. Întrebarea avea să-i stăruie în minte.
Dușmănia între Mal și Erik n-a încetat nici după clasarea dosarului morții lui Ellie. Mal s-a ținut de capul lor până i-a alungat din Kiewarra, ba i-a și urmărit cu camioneta, izbindu-i din spate, până când a fost sigur că cei doi Falk, tatăl și fiul, vor pleca definitiv din acele locuri.
Cam asta e povestea petrecută cu 20 de ani în urmă pe care și-o reamintește Aaron Falk. Nu aude decât: „S-a întors fiul lui Falk”, pe la spatele său. Și toți se mobilizează să-l alunge din nou ca nu cumva să se repete și cu copiii lor povestea cu Ellie. Doar Gerry și Barb (părinții lui Luke), îl roagă insistent pe Aaron (că are fler de anchetator al Poliției Federale, în finanțe) să mai rămână o săptămână-două, pentru a elucida problemele financiare ale fiului lor Luke și a soției Karen, crezând că asta ar fi fost și cauza crimei. Știau de la Mal, care îi dăruise nepotului Grant ferma, că un investitor asiatic ar fi cumpărat, dar nu una, ci ambele ferme (ferma lui Luke era vecină). Falk acceptă să mai rămână.
Deci să se fi aliat Grant cu Mal și pentru asta să fi omorât familia Hadler?
De aici urmează o întreagă aventură care se derulează cinematografic: Falk e atacat în barul hotelului de Mal Deacon și nepotul său Grant, dar intervine Raco, tânărul polițist local, un băiat de ispravă, care le dă interdicție celor doi să mai apară în bar. Împreună cu Raco, Falk urmează să cerceteze moartea celor trei, pe care cei veniți din capitală, de la Sydney, aproape o clasaseră și puseseră pe seama soțului (a lui Luke) cele două crime, după care se sinucisese și el, așa s-a zis. Falk vrea să vadă pozele cu camioneta în care fusese găsit mort Luke într-un zăvoi din apropierea fermei, după ce mai întâi și-a tras un cartuș în gură, cum se zicea. Falk cercetează fotografiile, dar în afară de niște linii-dâre ciudate și albicioase zărite pe pereții interiori ai camionetei, unde fusese găsit mort Luke, nu găsește nimic care să-i atragă atenția și să-l facă să creadă că nu are de-a face cu o sinucidere, cum intuia. Descind la ferma lui Luke și cercetează hârtiile contabile ținute de Karen. Nimic deosebit, doar că într-o carte, împrumutată de Karen de la bibliotecă, găsește o chitanță (folosită ca semn de carte, pesemne) și pe care sta scris doar un nume: GRANT și sub el nr. lui de telefon. Asta i se pare ciudat, deoarece el n-o cunoscuse pe Karen și nici nu vorbiseră vreodată la telefon. Poate îl avea de la Luke? Dar de ce nu-l sunase? Și apoi de ce Grant? Enigme, enigme…
Este cercetat și biroul lui Karen, de la școala directorului Scott Whitlam, unde ea fusese pe un post de contabilă. Nu se găsește mai nimic concludent printre lucrurile acesteia.
Se precipită acțiunea.
Falk află că în ziua crimei, Luke fusese la ferma lui Jammie Sullivan (un tânăr necăsătorit) și vânase cu acesta iepuri. Avuseseră ambii armele la ei, dar ambele puști foloseau cartușe Wincester, pe când în trupul lui Karen și al lui Billy și la ferma familiei Hadler fuseseră găsite gloanțe Remington. Fac o descindere împreună cu polițistul Raco, la Sullivan, la fermă. Acesta locuia cu maică-sa, o bătrână senilă. Jamie Sullivan recunoaște că în ziua aia a vânat cu Luke iepuri până li s-au terminat cartușele, după care Luke s-a urcat în camionetă și a plecat acasă. Ce a făcut el apoi, după plecarea lui Luke?, e întrebat. A stat acasă cu bătrâna (care încuviințează asta, dând din cap). Numai că Falk observă mai întâi o mirare pe chipul bătrânei. Intră la bănuieli. Verifică și filmele de la toate camerele video din oraș, special pentru ziua crimei. Într-una din camere zărește chipul lui Jamie Sullivan la volanul mașinii sale, circulând prin oraș cu puțin înainte de crima comisă la ferma lui Luke. Îl aduc pe Sullivan la secție și luat la bani mărunți acesta recunoaște că, după plecarea lui Luke a plecat și el, fiind chemat de doctorul orașului, un gey cu care are o poveste de iubire. Doctorul recunoaște că au fost împreună, că el l-a chemat în ziua aia și astfel pista aceasta cu J. Sullivan cade. Întrebat unde au discutat, mai înainte cu Luke, despre vânătoarea de iepuri din acea zi, Sullivan își amintește că a fost la bar, cu o zi înainte. Cine mai era de față? Directorul de școală Scott Whitlam. Descind la Scott Whitlam care își amintește, brusc, cum i-a auzit pe Sullivan și Luke discutând despre vânătoarea de iepuri ce urma să fie în ziua următoare.
Are loc vandalizarea berlinei lui Falk. Bănuiesc pe Mal Deacon. E chemat la interogatoriu cu avocata lui. Întrebat (printre altele) ce a făcut în ziua crimei, Mal are un alibi: a vorbit la telefon, de la fixul din casă, cu farmacistul din oraș, pentru o rețetă, când s-au auzit și cele două împușcături, na, doar e vecin cu ferma lui Luke. Farmacistul chiar l-a întrebat: „Ce-s cu împușcăturile?”. „Pesemne se trage după iepuri”, a zis. Doar mai devreme, cu câteva ore, îl văzuse pe Sullivan și Luke pe câmp. E verificat farmacistul, care declară la fel. Mal e lăsat liber să plece acasă și Falk se duce după el. Are loc o altercație între cei doi. Falk îi spune să-și scoată din minte că el a omorât-o pe Ellie, fata lui. Mal scapă o vorbă în timpul altercației: „În biletul ăla era numele tău. Alibiul tău era o scorneală”. Falk rămâne uluit: de unde e atât de sigur Mal Deacon, că faptul că a fost cu Luke la iepuri, în ziua aia, era o scorneală folosită de el ca alibi? Doar Luke, nu-i așa, care scornise povestea cu iepurii, numai el știa asta.
Și atunci? Cine a ucis, de fapt, familia Hadler? Și de ce?
Pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit crimele, se redeschid și rănile vechi. Cele de acum 20 de ani cu moartea suspectă a lui Ellie. Fiindcă Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau un secret. Un secret pe care doar Luke îl știa… și Falk îl credea îngropat de mult. Un secret pe care moartea lui Luke începe să-l scoată la suprafață. Și ceea ce aflăm (despre moartea lui Ellie) e șocant. Și mai șocant, cum e descoperit criminalul în serie al familiei Hadler.
La așa ceva nimeni nu se aștepta. Acele linii-dâre albicioase din camioneta unde a fost găsit mort Luke nu mi-a atras deloc atenția la început. ȘI TOTUȘI…
Dar Ellie, Ellie care își ascunde rucsacul cu lucruri la copacul stâncă, în breșa știută doar de Falk și ea, rucsac găsit după 20 de ani de Falk, oare ce secret ascundea? Oare moartea i s-a tras de acolo, de la acel secret sau faptă a ei? Și cine a făcut-o? Enigme, enigme… Dezvăluirile din finalul romanului sunt năucitoare! Te țin cu sufletul la gură.
Dacă v-am făcut curioși, cred că veți căuta romanul și citi pe nerăsuflate, cum am făcut și eu. Si dacă până aici credeți că ați început să bănuiți criminalul familiei Hadler, ori cine a omorât-o în urmă cu 20 de ani pe Ellie, sunt convins că sunteți atât… atât de departe.
Merită să citiți această carte deosebită. Nu veți regreta.
Nedoritele XIII
Ea
/îmi plăcea cum se oprea din cuvânt/
o tăietură scurtă
groasă și plină în carnea de aer a lui/
iar
încărcătura din voce/
îmi tulbura oceanele
/nu mă trezi/
întinde-te după ploile din mai
spunea/
/și dă-mi să beau din ele/
/nu mă trezi
repeta/
stinge cu buzele lumânarea/
rupe cu dinții
dintr-o mișcare limpede/
/ața asta de nor și uitare/
și râzi/
/și nu te trezi decât
după ce trec ploile/
zicea
/și setea mea nebună
absolută
rece haotică/
/pentru noi e mai bine
să facem lucruri
în somn/
unii vor trece mai departe/
/ne vor lua drept vise/
nedoritele XIX
primăvara e despre tăcere în primul rând
până vin primele fire de aur
în geamuri
ca primele impresii ale mamei
despre hainele tale
sau
până intră în tine câteva prigorii vesele
care au chefuit în stilul lor
mic îngeresc
în care cuibul e cea mai colorată și caldă
promisiune
dar
ghioceii sunt despre noi în primul rând
despre cum ne vedem
unii pe alții
numărul lor limpede zboară tot mai jos
lovește zâmbetul
ca un creion hârtia adormită
și toate acestea în timp ce tu povestești
cu talent de bunic
veșnicia
și sorbi ceaiuri aromate
și treci sub tăcere
iubitele momente în care convingi
o jucărie că nu e jucărie
Poemul X
singurul om care mai tace
se află înspre mine,
mulțumit.
numără-mi degetele!
îi tot spun,
nerăbdător să îmi vorbească.
… și el, cu mâinile lui calde,
blânde pentru început,
îmi desparte la infinit
dorurile de gânduri.
Febră
limpede ca ispita mă privești
și întrebi
de cunosc dinamita
ochilor tăi superbi
nu-ți răspund pentru suflet
nici nu vreau a răni
spun că tare sunt singur
fără brațul tău gri
mă ridic de plecare
vorbele numărând
ce târziu mi se pare
trupul tău cum stă gând.




