Spații culturale nr. 83 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Politica struțului

Nu știu dacă e obsesie, boală sau doar un obicei prost, dar ne-am deprins, de câteva decenii bune, cu politizarea oricărui subiect, inclusiv a problemelor grave care se petrec în educație. Poate că, dacă nu s-ar fi deformat perspectiva, dacă politicienii noștri s-ar fi menținut în limitele bunului-simț și n-ar fi tropăit într-un domeniu sensibil, ci ar fi pus specialiști în funcțiile cheie de la Ministerul Educației, situațiile penibile prin care trece școala românească n-ar mai fi existat. În toate campaniile electorale de până acum s-a trâmbițat grija pentru tineri, necesitatea unei reforme reale a învățământului ș.a.m.d. și tot ce am obținut a fost implementarea după ureche a unor practici occidentale. Nu spun că-i rău să luăm exemple/ modele de la alții mai avansați ca noi, dar, când împrumutăm forma, trebuie să ne asigurăm că există și fondul, altminteri cădem în haos, în ridicol și distrugem, în loc să clădim. Când școlile arată ca vai de ele, desigur, din lipsă de fonduri necesare reabilitării lor, când profesorii sunt prost plătiți și cu studii precare (nu se mai preocupă nimeni de cunoștințele lor de pedagogie și psihologie, practica pedagogică a fost dusă în derizoriu, transformată într-o formalitate, nimeni nu o ia în serios și rezultatele sunt vizibile cu ochiul liber), când manualele sunt puține, scumpe și întocmite de persoane care habar n-au cum trebuie să arate un manual cu adevărat util (nu mai vorbim aici de greșelile științifice strecurate în număr alarmant de mare, nici de faptul că nu se respectă, la întocmire și apoi la avizare, particularitățile de vârstă), e greu să fii crezut când afirmi că ai făcut, ai dres, că o să mai faci și o să mai dregi, desigur, după ce vei fi votat și băgat în primării, în parlament sau în guvern. E simplu să cumperi niște table inteligente (sifonând, de fapt, niște fonduri europene) într-o școală cu toaletă în curte, cu acoperiș care stă să cadă, fără apă curentă și fără căldură pe timp de iarnă. E ușor să acoperi igrasia din pereți cu desene naive înfățișând fluturași, păsărele și flori numai bune să dezmorțească atmosfera sumbră din clase. E ușor să dai legi care asigură o masă caldă elevilor săraci, în condițiile în care n-ai cum să implementezi programul, între teorie și practică existând o prăpastie de care aleșii neamului ori nu sunt conștienți, ori fac pe nebunii și croiesc din pix planuri utopice, bune să-i prostească pe votanții credincioși, naivi și habarniști ca și ei. E ușor să scoți, prin lege dezbătută și aprobată de persoane care au trecut foarte greu clasa și în ciclul primar, și în gimnaziu, și în liceu (dacă l-au făcut și nu cumva au sărit peste el, obținând totuși un impunător doctorat, numai bun să-i urce în funcții foarte bine remunerate), tezele, deci modalitățile de evaluare bune să motiveze, cât de cât, o populație școlară dezinteresată de școală: ceea ce merge în occident (acolo și structura anului școlar, și programele, și logistica sunt complet diferite, fondurile alocate educației sunt mari și politicienii au bunul-simț să nu se contrazică și să nu schimbe legile de pe-o zi pe alta), la noi nu merge. Încă mai avem bănci, și profesori, și mentalități din secolul trecut, am rămas paseiști, dar avem pretenții de modernitate și tot ce reușim este să acoperim cu farduri scumpe o față bătrână și ridată. Efectul este grotesc și stârnește mai degrabă mila decât râsul, dar cui îi pasă? Avem legi, avem miniștri, avem programe europene de dezvoltare, suntem acoperiți, o atestă fișierele frumos colorate din tablete/ laptopuri/ calculatoare sau dosarele cu șină înghesuite în nelipsitele, din orice birou, bibliorafturi. Birocratic vorbind, stăm excelent.
În fine, e simplu să dezbați și să votezi legea educației sexuale în școală, că aici voiam să ajung. Dezbaterea s-a transformat în circ politic și a demonstrat (deși nu mai era nevoie) că aleșii noștri nu sunt deloc interesați de ceea ce se întâmplă cu adevărat în școala românească. Au spus atâtea prostii, încât te credeai nu în parlament, ci la un reality-show de mâna a șaptea. Nu s-au discutat conceptele pe care se bazează educația sexuală (comportamentul sexual, imaginea trupului, anatomia și fiziologia aparatului reproducător, relațiile interumane și sănătatea sexuală), nici obiectivele în planul educației sexuale (cunoașterea și aprecierea propriului trup, interacționarea cu ambele sexe, învățarea despre reproducere, învățarea despre orientare sexuală si respectul față de convingerile celorlalți privind sexualitatea) și nici măcar aspecte generale (educația sexuală face parte din domeniul promovării sănătății și prevenirii bolilor și presupune să fie efectuată de către profesori bine instruiți în domeniu, care să dețină cunoștințe, de biologie, psihologie, filozofie, cât și de metodică legate de această disciplină, că este recomandat ca părinții să fie educatorii de sexualitate primară ai copiilor lor, iar școala să vină cu un plus de informație și cu o pregătire constantă în acest domeniu privind sănătatea sexuală corespunzătoare vârstei și de dezvoltare a abilităților pentru păstrarea sănătății, prin oferirea de oportunități de învățare într-un mediu sigur, pozitiv și fără prejudecăți). De ce nu s-au discutat aceste aspecte? Pentru că circul era mai la îndemână, ca și salata ideologică în care găseai bucățele indigeste de corectitudine politică, referiri la LGBT, la religie, la tradiție, la drobul de sare care musai va cădea în capul copilului (v. povestirea lui Ion Creangă) și la multe alte bazaconii bune să ducă în derizoriu, cum am spus, o problemă gravă a unei țări cu cel mai mare număr de adolescente și preadolescente însărcinate din Europa. Politica struțului nu mai merge într-o eră deschisă comunicării virtuale, în care copiii au acces nelimitat/ nerestricționat la internet, la pornografie, unde pedofilia este slab cotată penal, iar familia, ca și școala, biserica ș.a.m.d. tabuizează aspecte care țin de normalitate și probleme care n-ar trebui ascunse sub preș.

Petrache PLOPEANU

Teama de suferință

Motto:
„Ne străduim să abolim realitatea doar din teamă de suferință. O dată abolirea izbutită, se dovedește ea însăși izvor de suferință.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, p. 116)

În forul nostru interior toți ne credem Mesia. Salvatori. Izbăvitori. Toți, doar ne credem, pentru că nu putem păși mai departe pe această cale a calvarului, nu putem trece peste această punte ce separă natura umană de natura divină. Doar Cineva care are în sine și umanul, și divinul poate face acest lucru, acceptând suferința pentru a deveni Dumnezeu. Noi nu avem în sine decât umanul, nu suntem decât oameni și nu putem fi altceva. De aceea vom suferi permanent. Aceasta este condiția umană.
Suferința îmbracă forme diverse de manifestare, de la cele mai primitive legate de privarea omului de ceea ce are nevoie pentru satisfacerea nevoilor elementare, până la cele filozofice, care încearcă să elimine suferința printr-un solipsism extrem: tot ceea ce există este o creație a mea, deci suferința mea este creată chiar de mine, așadar eu o pot elimina când doresc.
De la cele dintâi la cele din urmă, se trece prin celelalte suferințe, dintre care cele erotice reprezintă un amalgam între sex, nevoie primară și iubire, nevoie spirituală. Îmi este clară perspectiva tânărului Werther al lui Göethe. La fel de clară îmi este și suferința socială provocată de incapacitatea acelora care gestionează societatea de a oferi soluțiile necesare pentru acoperirea nevoilor diverse ale membrilor comunității. De incapacitatea de a imagina soluții, de neputința de a transpune în plan real aceste soluții, de ne-dorința de a găsi/transpune în realitate aceste soluții, ceea ce se dovedește izvor de noi suferințe pentru oameni. Exemple există câtă frunză și iarbă în istoria noastră nu prea îndepărtată: situația din Iraq, din Siria, din statele din nordul Africii. Apărarea „democrației” din Kuweit de către americani împotriva lui Saddam Hussein, declanșarea unui conflict îndelungat și sângeros în această zonă cu reverberații și consecințe în Afganistan, declanșarea de către CIA a „primăverii arabe”, toate aceste evenimente create pentru resursele materiale (citește petrol), pentru dominație geo-strategică globală, sunt creatoare de suferințe inimaginabile pentru zeci de milioane de oameni. Războiul nedeclarat al Rusiei împotriva Ucrainei, complicitatea și cochetarea Occidentului cu Putin în perioada anterioară războiului, sunt alte evenimente și fenomene creatoare de suferințe la fel de oribile ca acelea ale celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de exterminare germane sau ca oribila crimă a sovieticilor de la Katyń. Omul este lup pentru oameni, (Homo homini lupus) spune Plaut în Asinaria. Eu spun într-un mod mai generalizat că omul este sursa tuturor suferințelor și, mai mult, omul este unicul animal care se bucură provocând suferința. Aceasta este o altă latură a condiției umane. Provocăm celorlalți suferință pentru simpla noastră plăcere. Înjurăm, abuzăm, maltratăm, torturăm, ucidem pentru a provoca deliberat celorlalți suferință și pentru a ne provoca nouă plăcere.
Vorbim de empatie, dar această stare este ca o picătură de bine într-un ocean de rău, iar uneori chiar empatia poate să producă, ea însăși, suferință, atunci când realitatea nu o cere. Există acea expresie după care mai binele este dușmanul binelui. Empatia îndreptată într-o direcție greșită poate produce mai multă suferință decât lipsa empatiei. Empatia care dorește să facă Binele Absolut cu de-a sila este mai abominabilă decât indiferența.
Suntem conștienți de suferință mai mult decât orice pe lumea aceasta. Suntem atât de conștienți pentru că suferința este evidentă, este clară, este simțită, nu este o vorbă goală. Suferința există și ea acționează concret. Real. Și atunci care să fie soluția care ni se impune pentru abolirea suferinței? În budism există cele patru adevăruri nobile care oferă o cale pentru evitarea suferinței: eliminarea dorințelor. Eliminând dorințele, eliminăm și posibilitatea ca acestea să nu se poată împlini, iar neîmplinirea să ne producă suferință, așadar nu mai suferim pentru că nu mai dorim nimic. Probabil că o asemenea soluție ar fi de dorit pentru aceia care nu-și pot satisface nicio dorință, sau foarte puține din cauza puținătății banilor sau a lipsei lor. Este clar că o asemenea soluție ar fi contraproductivă pentru marii jucători actuali ai societății de consum, care mizează în realizarea planurilor lor tocmai pe exacerbarea dorințelor de a avea tot ceea ce realitatea aduce în fața ochilor.
Și atunci? Ce-i de făcut?
Ce soluție vede Emil Cioran acestei probleme a suferinței?
Amintesc că este vorba de logica cioraniană care esențializează într-un mod specific tot ceea ce ne caracterizează pe noi ca specie aparte a „lupilor”.
Ce spune Cioran despre suferință și cum vede el eliberarea de suferință?
Voi așeza enunțurile cioraniene sub forma unor premise/concluzie ale unui silogism, așa cum am obișnuit în toate articolele care au drept plecare „Silogismele amărăciunii”.
• „doar din teamă de suferință
• Ne străduim să abolim realitatea
• O dată abolirea izbutită, se dovedește ea însăși izvor de suferință”
Cum ar suna enunțul alcătuit doar din cuvintele îngroșate: „… din teamă de suferință… abolim realitatea… abolirea izbutită se dovedește… izvor de suferință”. Cioran vede, așadar, eliminarea suferinței prin abolirea realității din care suferința își trage seva abundentă. Ce fel de viață ar fi aceea în care realitatea nu mai există? Cum putem aboli realitatea? Este necesar, întreb eu, pentru abolirea realității să devenim toți o specie de animale drogate cu tot felul de substanțe chimice sau naturale? Cred că nu. Este mult mai simplu. Trebuie doar să continuăm să ascultăm cântecul „sirenelor” (în sensul lor Odyseic) noastre politice, pentru ca realitatea să fie abolită. Câte „cântece” nu au împânzit eterul cu promisiunile lor mincinoase care mai de care mai atrăgătoare! Câți „politicieni serioși” nu au convins poporul din 1989 până în prezent de capacitatea lor de a elimina suferința! Politicieni de la noi, politicieni de aiurea, pentru că tema aceasta a găsirii soluțiilor pentru eliminarea suferinței de pe fața pământului nu este o marotă național-românească, ci una mondială. Pot spune cu deosebit sarcasm că puterea de convingere a acestor „oameni ai zilelor noastre” s-a concretizat în primul rând în eliminarea propriei suferințe, a lor și a apropiaților lor (dacă nu a intervenit la un moment dat trezirea rațiunii la realitate și încarcerarea lor nu într-un spațiu interior al imaginației lor, ci într-un spațiu carceral al diferitelor închisori). Noi toți, ceilalți, am rămas cu suferința, ba încă augmentată de deziluzia produsă de incapacitatea mai marilor de a face ceva pentru cei aflați în suferință.
La noi, la români, funcționează un mecanism pervers, masochist: există cicluri de abolire a realității, atunci când suferința devine aproape insuportabilă. Ne întemeiem o realitate paralelă în care trăim până când ne dăm seama că de fapt nu am făcut altceva decât să creăm un nou izvor de suferințe, altfel, nemaivăzute, nemaiauzite, cu glazură de empatie, democrație, compasiune social-politică, dar care au capacitatea de lovire de n ori mai puternică decât vechile suferințe. Când credem că știm aproape totul în materie de suferință rămânem cu gura căscată în fața ingeniozității semenilor noștri care ne conduc destinele, de a crea noi și noi suferințe. Și de fapt și înțeleg mecanismul. Oamenii aceștia care ne conduc s-au săturat, plictisit de vechile plăceri și sunt doritori de plăceri noi. Suferințe noi pentru noi – plăceri noi pentru ei. Suferința a devenit ceva la modă pentru clasa noastră politică, desigur suferința adusă asupra celor care i-au ales. Așa ne trebuie, dacă i-am ales! Dacă am crezut că abolind realitatea trecută a suferințelor de atunci vom scăpa pe veci de suferințe. Nu am făcut altceva decât să aducem asupra capetelor noastre suferințe mai sofisticate, suferințe cărora suntem convinși în cabinetele psihologie, psihiatrice etc. să le spunem „lupta cu sinele”, „depășirea angoaselor”, când de fapt este vorba pur și simplu de un act de tâlhărie ordinară. Trecem noaptea, printr-un codru temându-ne de animalele pe care nu le vedem, dar le bănuim. O luminiță ne atrage într-o căsuță, intrăm și dăm peste o ceată de tâlhari al căror subiect de batjocură și tortură devenim. Am crezut că scăpăm de iluzia suferinței și am dat chiar peste realitatea suferinței. Acesta este „românul zilelor noastre”.
La noi la români, mai funcționează un mecanism legat de suferință: cu cât coborâm de la general (oamenii politici, instituțiile politice) la particular (familia) suferința devine tot mai primitivă. „Cel mai tare din parcare” creează o nouă realitate pentru celălalt/ceilalți, o realitate a ororii de multe ori, oroare care, nu-i așa?, trebuie să fie prezentă zilnic în mass-media. Nu de alta, dar nu trebuie să uite nimeni că trăim într-un spațiu al suferinței și că tot românul este frate cu suferința.
Oare tot românul?

Camelia Manuela SAVA

Nedumerire

Coborând treptele la stația de metrou Unirii
L-am întâlnit pe Dumnezeu
m-a recunoscut fără să îmi dau jos masca
am vrut să Îl întreb ceva – tot mi se oferise ocazia
El știa deja ce nedumeriri am
curioasă cum o mai duce printre norii de ploaie
(căci sunt convinsă de atotputernicia Domniei Sale)
aveam în minte câteva lucruri de lămurit

Cuvintele mele au devenit bolovănoase
aș fi dorit să știu cum arată grădina Raiului
pe cine mai păcălește Șarpele
dacă Adam și Eva poartă mască regulamentar

o voce tunătoare în fundal m-a avertizat
ATENȚIE, SE ÎNCHID UȘILE!

Această oboseală

Când pierdem adrenalina
oasele înfrigurate strigă

Ești doar o umbră în brațele mele
în casă văd tablouri în loc de ferestre
fumul iese din coaste
adorm repede

Lethe șoptește numele meu

Cenaclul poeților uitați

Artur ENĂȘESCU

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889, Botoșani – d. 4 decembrie 1942, București) a fost un poet și jurnalist român. În anul 1914, Artur Enășescu este redactor la Epoca. În timpul Primului Război Mondial se află pe front. Publică articole și amintiri de război în ziarul botoșănean Îndrumarea, versuri și cronică literară în Junimea Moldovei de Nord, Luceafărul, unde era și redactor, Răsăritul din Chișinău și Cuvântul liber din București. Publică de asemenea în Universul literar și devine colaborator la Rampa, Propilee literare, Familia.

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaș, brațul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,
Uniți de sorți pe-al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiași extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Și haosul gemu de fremătare,
Când cea dintâi semeață-ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare și suavă,
Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebele.

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaște-n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste brațele-ți întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de cocori.

Și-n tăcerea nesfârșită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ți gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ți se șterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Și ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Și vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai ști de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Brațele-ți de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de țărână
Nu-l va părăsi pe veci.

Clipe din urmă

Peste cetăți de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare și vesele sălașe,
Vor crește-n zări ghețarii, fantasme uriașe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuți de valul vremii ce sfarmă tot și roade,
Bătrân cu fața suptă și cu stufoase gene,
Dormi-vor înțelepții sub cumpeni și troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cu aripi de aur, duhuri, pleca-vor în șirag
Pe albe povârnișuri, cu fruntea spre genună,
Din brațele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zarea c-o mreajă de văpăi,
Natura va renaște, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul își va strânge azurul sub pleoape.

Și demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morții dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-și va stinge, lin, torța-i fumegândă.

Îmbrățișând cenușa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheață visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Și-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-și umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deșertul cu gândul înapoi
Și ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeață;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Rotește ca un vultur pe crestele de gheață.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul și clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvinețite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă țintă călătorul cu fața spre destin
Și-așteaptă veșnicia, haotic și divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agață, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere și-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai plutește fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanțul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în șiroaie cad stropi aprinși de sânge.

Simțirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un clește;
Ar vrea să frângă sloiul cu brațe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriașă cu neguri se-nvelește.

Și, totuși, înc-odată, el se ridică drept;
Și-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă și-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i înghețată se pierde spre-nălțimi;
De sus zbucnește jalnic un cor de heruvimi,
Și-n zvârcoliri de șarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toți sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-și desfășoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

Sonet – O! Nordul, Nordul lumilor polare…

O! Nordul, Nordul lumilor polare,
Cu sloiuri ce privirile-ți înșală,
Scăldate-ntr-o eternă rumeneală
De basm; o, culmile fără suflare!

Doar norii plâng pe margini de ghețare,
Pe-ncremenite mări ca de sineală,
Străluce ,,Aurora Boreală” –
Inel de-argint al nunților solare.

Dar noapte ce coboară lin din ceață,
Și ard ca-n vis castelele de gheață
Haotic cu reflexe de sidef.

Iar surâzând mai mândră decât toate,
A Nordului semeață zeitate
Se-nalță peste-albastrul relief.

Sonet – Visez la Nordul plin de cețuri grele…

Visez la Nordul plin de cețuri grele!
În vechiul port, din anii seculari,
Corăbii trec și luntre de pescari,
Alunecând cu albele vintrele!

Se leagănă pe coapsele lor tari,
Și pe catarg c-un stol de rândunele,
Și-același cântec urcă pân-la stele,
Ce-l scot din piept vânjoșii marinari.

Din vălul alb, scăpându-i o șuviță,
Pe țărm, îndrăgostita pescăriță
Privind în val un aurit delfin,

Ca unda ce-i sclipește la picioare
Sub focul asfințitului de soare,
Își umflă sânul gol într-un suspin.