Propoziții pretențioase – Albieni
De blocuri sătui….
Pusă în calea celor două, perpendicular pe planul median (doar Marcel Mac poate alcătui la moment o astfel de așezare geometrică, dar fistichie), clădirea ce ne-a recocoțat la cucurigu, în văzul Pieței Halelor, ne-a determinat să ne alarmăm din plin. Acoperirea marginii, deasupra apartamentului proprietarului, nea Bebi de la fanfară, nu era deloc obișnuită. Nici atic, nici suport pentru șorțuri. De fapt care dintre construcțiile locale, cele modulare, se pot lăuda cu mai mult de două sau trei copii? Niciuna. Ineditul ne-a pus în situația de a crea un profil în formă de ,,z”, fixat…. După posibilități. Găuri pe unde ni se părea că ,,materialul” cimentat este mai dur – nu totdeauna, ,,cariile” betonului bătrân se iveau când îți era lumea mai dragă -, dibluri și lipituri peste albeala tablei galvanizate, cerere specială de la tata, jgheab deasupra.
Pe același edificiu pentru colocatari s-au mai urcat Nae și Cristi anul trecut, continuând profilul și ulucile. Eu, desigur, ocupat cu atribuțiile tehnice la serviciu și cu grija vânzării lotului celor 260 de foi de 0,35 mm, luate cu prețul dinainte de valul de scumpiri din mai. O dată fiindcă timpul trecea și jumătate din cantitate nu se prea vindea după așteptări. Pe de altă parte… descoperisem la o lună și ceva că tabla prinsese o mâzgă alburie, întocmai ca pachetul de 100 de bucăți pe care l-am refuzat la Brico depot Chitila. Bătusem drumul până acolo într-o sâmbătă special pentru o lucrare, să scap beneficiarul de povara unei sume suplimentare de cel puțin 1500 de lei. Dar…. Alt client la bloc, aceleași doleanțe.
Să vedem cum mergem mai departe. Sunt gata să tai orașul în două pe direcția Primăriei. Aproape. Și fără să trag în gură, trebuie să fiu un dram oțărât pe edilii finalului de secol 19 și jumătate din 20. Ce i-ar fi fost străzii Eminescu să stea în prelungirea bulevardului gării și fosta clădire a prefecturii să se fi văzut de pe buza dealului Bălțațiului?
Cartierul de beton se domolește. Casele apar timid. Chiar vizavi de blocul 16…. A fost odată și-o groapă, și o căsuță bătrânească. După ea, peste ea, dumnezeu mai știe cum se vor fi petrecut cronologic toate, a ridicat un ins un soi de alcazar. Așa părea la nivelul unui Râmnic abia urnit din dogma socialistă scheletul de țeavă ridicat la nivelul doi. Desigur, au curs întrebările. Ce-o ridica baptistul ăsta? Și de unde are bani? Cu atâția copii? Iar când s-a aflat secretul ,,sectantului” nedumeririle au crescut și mai tare. Fabrică de confecții? Particulară? Lângă cea mare? Gândire antică, nefuturistă, neconcludentă la proba eficienței. Că nu neapărat ce se produce mult are sorți de izbândă mai mulți. Ce ne leagă pe noi de clădire? Hotărârea de a acoperi cu tablă toate lucarnele și închirierea spațiului de la parter lui Sorin cu chioșcul. Nu oricum. Pretențiile. Solzi pe lateral, în rest modelul obișnuit. Și poalele, în unghi nu mai mare de două grade. Jgheaburile, burlanele, ca să nu inunde magazinul de produse diverse. Munca deh, ca munca. Să fi văzut însă vânzoleala odraslelor, necum cuminți, necum cinuiți – aveau totuși un ditai bazinul înfipt deasupra spațiului de locuit, metalic și-ar fi fost logic să fie curați lacrimă -, prinși și pe la furat – țânți și țânce – pe ici-colo.
