Spații culturale nr. 33 (10)

Diana CARAGIU

la ce oră ai spus că vii

fluturii de la ferestra ochilor tăi
s-au căţărat pe pleoape
şi ameninţă că se aruncă
în golul dintre noi doi

eu îţi spun
fă patul şi culcă-te
stinge lumina
nu-i vom lăsa să moară
sunt ultimii fluturi
la piaţă nu au
şi nici la biserica din colţ nu se găsesc

mâine vom cumpăra raci
şi-i vom întreba cum dăm timpul înapoi
ei ştiu pe de rost mersul trecutului
dormi
acum e târziu
vom trece şi peste asta
eu rămân de veghe


aş fi putut

tot cerul trosneşte sub mine
pasul tău confuz
îmi pune piedică
de jos mă uit la tine
cu o venă în mirare şi una în exclamare
un ochi verde şi unul roşu
peste mine treci pe orice culoare

cândva aici a fost o trecere
pentru pioni şi nebuni
tu ai sărit cu calul la gedoi
eu eram nebună în trecere

în timp, eu am luat calul de frâu
tu ai plecat cu zebra
ce faci? tu ridici piatra? tu?
hai, strigă!
strigă, remiză!


tăcerea-i un cerc prin care sar norii

te prinzi de el şi ploaia trece prin tine
ca o vorbă aruncată din mers
pe care alunecăm două staţii mai încolo

vatmanul ţine un motan în braţe
probabil că toarce, are ochii în ceaţă
nu cobori? ţi-am spus să n-ai nici o grijă,
se uită lumea la noi!
ţine viaţa de mână

şi acum traversează

a nins

muşti viaţa de degetul mic
şi se trezeşte din spasme amintindu-şi
de dincolo
tu mă strigi
numele meu a căzut de pe buzele tale
se rostogoleşte în zăpadă

azi ai făcut un Om
fericirea e gătită de plecare

în ghete ţi-am pus ziua de mâine


stâng drept, stâng drept

în dimineaţa asta nu-i niciun asalt
îmi trec doar mâinile prin părul tău
şi mă arunc în albastru
ca pe-o fereastră ferecată cu flori

o să mor aici în tranşee
cu gândul spart
cu inima înţărcată şi priponită de-un gard
mugind la firul ierbii
va scoate trifoiul cu patru foi

o să rumegăm bine

pe patul pistolului stă liniştea noastră
prin călcâiele ei crăpate
trec batalioane co ochii vărsaţi de vânt

şi, katiuşa,
vino şi tu mai aproape


cu umbra trasă până peste urechi

la adăpostul ei
dincolo de varga fricii
niciodată nu m-am văzut
mergând cu ochii închişi pe străzile ţuguiate

nici pe voi nu v-am văzut
doar gura cerului căscată deasupra mea
saliva şi mă priveghea
pe mine, mortul în straie de lume,
pe mine, mortul dezbrăcat
şi scăldat în albia păcatului
unde o maică ţine un giulgiu la piept

doar rugăciunea ei se aude
dincolo de mormânt
lângă Cel răstignit
lângă sufletul meu altoit
scârţ, se aude o uşă,
sticleşte o coasă în iarba grasă
ia ciocanul şi bate în cui
ziua de apoi


străzi în evantai

ziua de ieri îmbrăcată în ziua de azi
rătăceşte pe străzile unui oarecare mâine

degeaba îţi tai călcâiul
pantoful ăsta nu-i pentru tine
cum nici paharul acesta
pe care n-ai să-l bei până la capăt

strânge cerul de gât
până când îi sare mărul
până când cuvântul se închide în limbă
şi nu mai vrea să iasă
până când ochiul meu amurg
răsare pe pajiştea inimii tale
lasă-l să pască, îţi spun,
lasă-l să pască
acum e miel, e miel
a stat în mine, Doamne,
şi nu ne-am văzut crescând

doar în iernile grele şi lungi
respiraţia lui caldă
peste privirea mea îngheţată


pune degetul pe acest poem

e tot o rană,
e pescăruşul adormit lovind uşa zorilor –
şi nu fi necredincios
viaţa trece prin coapsa lui
amintindu-ţi cum te-ai născut
neîntrebat
ţipând fără glas ca un acrobat la trapez
dezechilibrat
prind de aripa serii


vreau să cânt

o melodie îmi dă târcoale
mă trage de fustă
ce copil
se-opreşte şi întreabă viaţa despre mine
ea nu ştie ce să-i răspundă
închide ochii şi se dă-n leagăn
până la cer

adevărul se miră de făptura aceasta
care calcă strâmb şi dă bine

mă doare crucea
– lemnul şi carnea –
visează pe ochii mei tata şi mama
stau de-o parte şi de alta a bolţii
şi o împing să alunece-n mine
cu stele cu tot
casele-adorm sub zăpadă
mişti întunericul
tic-tac
lumea se topeşte pe limbă
ca un cub de gheaţă
eu dau la lopată fără oprire
până în pieptul tău

ce frumos mormânt, zic
viaţa vine aproape de noi
ne pipăie şi crede
că suntem ascunşi în ea

1,2,3,4,5,6,7,8,9,10
cine nu-i gata, îl iau cu lopata


eden

şi eu râdeam
şi valul se izbea de coasta ta
încă ţipând după facerea mea
ş`apoi nun e-am odihnit

împinge mocăniţa
să ardă cărbunele
şi pana scribului

iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul
descurcând năvodul
pâinea e frântă de oboseală
aşa se împarte

memento mori
ce greu îmi pică asta
apoi o grădină ne-a prins de mână
şi noi plângeam


Lucian MĂNĂILESCU

Plaza Mall

Rătăcesc prin Plaza Mall, casc gura
la minunile de plastic ale secolului,
număr în gând mărunţişul întâmplărilor
şi mă amuz de lucrurile visate cândva
(un laptop, o pereche de adidaşi
un aparat de filmat viaţa în culori)
şi încep să cred că tristeţea
rămâne singura pasăre cântătoare.

Mă mai leagă ceva de toate astea?
De vitrinele noului secol?
De oamenii grăbiţi care trec unul prin altul
spre ambuscadele duioşiei?

Neauzite se spun aici poveştile…
Copilul orfan îşi rostogoleşte tristeţea
pe scările rulante, păpuşile Barbie
îmbătrânesc în labirintul oglinzilor,
cineva îşi aranjează nodul din gât
iar casele de marcat afişează
preţul fericirii…

În curând o să vină seara şi
pe lângă zidurile din Plaza Mall
umbra lui Dumnezeu
se va furişa grăbită
spre ziua de mâine.


Sentiment din Nord

(Poetului George Vulturescu)

Trebuie să priveşti istoria ca melcul,
cu un ochi în afară şi cu altul
întors înăuntru, asurzit de tăcerea
vorbitoare a zeilor.
Numai aşa vei putea adormi
în ruinele nopţii, numai aşa
te vei naşte de o mie de ori,
numai aşa poţi domesticii
fiara blândeţii, numai aşa
poţi supravieţui memoriei
megalitice a fericirii…

Cum altfel, dacă nu
bântuiţi de fantasmele ei,
ne putem întoarce şi unde?


Cuiburi de vrăbii

În transparenţa râului de munte
tristeţea avea maluri abrupte
pe care alerga copilăria desculţă.
Tu nu mai treci demult pe acolo
şi frunzişurile toamnei
nu mai au cui să se închine şi zilele
trec şi norii cotrobăie
la streaşina casei bătrâne
după cuiburi de vrăbii…


Maşina salvării

Dimineaţa, în loc să-mi deschid sufletul
dau drumul televizorului şi trăiesc pe apucate
ambuscadele de la supermarketul din colţ,
care azi are zi de promoţie, savurez
câteva zboruri de încercare,
mă dau de-a berbeleacul
pe povârnişul unui seism din Pacific
sau răsfoiesc senzaţionalele nimicuri
ale ziarelor din provinciile de nord ale inimii.
Numai despre mine nu mai ştiu nimic,
mă clatin între două mirări, în timp
ce maşina salvării aleargă besmetică
spre spitalul de îngeri


Mâine

Azi e
Lunimarţi miercurijoivinerisâmbătăduminică
trebuie să-mi scot adeverinţe
să plătesc taxele pentru
atrocităţile singurătăţii
să trăiesc ce se mai poate pe apucate
în vălmăşagul întâmplărilor mărunte…
Acum stau în faţa ghişeului gri
şi aştept ca un funcţionar plictisit
să-mi pună ştampila pe suflet.
– Hai odată, domnule, îi spun în gând,
e deja foarte târziu şi mai am multe de făcut…
Azi e
lunimarţi miercurijoivinerisâmbătăduminică…
Mâine nu va mai fi nici o zi.


Doar urme de paşi

Am fugit de acasă.
Încheiat strâmb la o aripă,
în pantaloni scurţi
şi desculţ, am plecat spre capătul lumii.

Am fugit de acasă.
Supărat pe iubirea tatei care nu ştia
să se rostogolească prin iarbă şi
pe mângâierile aspre ale mamei.

Cărările erau nesfârşite
în pădurile foşnitorului august,
cerul un acoperiş
de bordei căzut într-o rână şi urmele
paşilor nu duceau nicăieri.

Fericită putea fi singurătatea aceea, dar
a fost repede înghiţită de zvonuri şi neguri…
M-am întors dimineaţa, cu ochii plini de rouă,
şi m-am făcut iar copil şi tata
mi-a cumpărat de Paşte un acordeon
la care n-am cântat niciodată.


Cireşul amar

Nu o dată am înserat
sub cireşul amar din livada bunicului…
Nu o dată umbra lui
mă trezeşte şi acum, dimineaţa,
cu lumina sub pleoape,
ca o durere stranie,
insuportabilă.

Câte mii de ani să fi trecut de atunci?
Nici memoria prădată a zeilor
nu poate spune…


În locul meu

Sapă adânc în cer şi
dezgroapă-mă cu aripi cu tot…
În locul meu va creşte o plantă târzie
cu flori albe şi roşii,
pe care soarele
va prelinge dimineaţa
boabe sărate de rouă


Mâna mea stângă s-a acoperit cu solzi

În mâna mea stângă a înviat o şopârlă,
care aleargă prin iarba foşnitoare a trupului tău,
ca să se ascundă de singurătate.

Ea vine din alt timp, iubito,
dintr-un mezozoic al memoriei
în care fericirea era mereu flămândă,
pândită din neant de ochii pietrelor
şi sfâşiată de dinţii mărunţi ai fascinaţiei.

Dar acum mica reptilă e aici
şi aleargă prin cerul verde
visându-se zburătoare…


America lui Hernán Cortés

Mai e şi mâine o zi doar
soarele va fi altul şi alta purpura
de pe odăjdiile primejdiei
şi alţii zeii încleştaţi în privirile tale
şi altele miracolele din hamacul
în care îţi sorbi dimineaţa cafeaua
sub foşnetul vântului….
Mai e şi mâine o zi şi mâine
mai e o pată albă pe hărţile
lui Cortés chiar dacă mâine
tu vei fi altul şi bătrânul Hernán
va pierde bătălia şi va da foc mării…


Forfota serii

Ca şi când mi-aş fotografia amintirile
privesc forfota serii văd străzile
alergând aiurea aud sirena salvării
număr invers ca la o lansare cosmică
şi mi-e milă de naivitatea copiilor
care se joacă de-a războiul sau
de-a v-aţi ascunselea mi-e milă de
flaşneta orbului din cartea de istorie
şi de mine mi-e milă când îţi spun
„te iubesc!” gândindu-mă la asta
ca la o fascinantă sinucidere ratată.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share