Spații culturale nr. 33 (9)

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!…

„Rugaţi-vă să nu vă crească aripi!”. (O.Paler)
Pentru că sunt teribil de incomode la târâre.

***

„E de neconceput ca un francez să ajungă la vârsta de mijloc, fără să aibă sifilis şi Crucea Legiunii de Onoare”. (André Gide)
În definitiv şi sifilisul e tot cu nişte cruci… dar în sânge.

***

„Omul e un câine, chiar dacă nu latră”. ( M. Dinescu)
Nu latră, dar bombăne pe toate lungimile de undă.

***

„E bine să fii cu proştii, că ai majoritatea de partea ta”. (I.Băieşu)
Aşa e! Mama ei de democraţie originală!

***

L. Tolstoi către A.Cehov: „Piesele lui Shakespeare sunt proaste, dar ale d-tale sunt şi mai proaste!”.
Ce ţi-e şi cu gusturile genialilor!

***

„Poetul este un animal marin care trăieşte pe uscat şi visează să zboare”. (N. Stănescu)
Doamne, ce vieţuitoare îmbârligată!

***

„Eu fac epigrame, cum face găina ouă”. ( Păstorel Teodoreanu)
Nu e rău, dar unii mai mult cotcodăcesc.

***

„Literatura – singura meserie care nu se plăteşte”. ( Fănuş Neagu)
Să nu exagerăm! Când o ia pe centură, mai capătă ceva… firfirici.

***

„Moartea este o treabă foarte plicticoasă şi searbădă. Sfatul meu e să nu ai de-a face cu ea”. (Somerset Mougham)
Aşa voi face, maestre! Dar parcă văd că nu voi scăpa de hărţuielile ei.


Cărţi prezentate de Mitu Sălcianu

Rebeliunea din cafenea, o diversiune amânată

​Diavolul din Diavoli de cafenea de Nicolae Teoharie nu face sinonimie cu Necuratul cel de toate zilele, ci, mai degrabă, să fie luat în accepţia pe care i-o dă Ion Creangă lui Nică al lui Ştefan a Petrei. Numai că domeniile lor de aplicabilitate sunt diferite: copilăria, cu năzbâtiile ei, la Ion Creangă, poezia, cu tentă bacoviană, la Nicolae Teoharie.
​De la omul-rebel, poetul, la diavolul de cafenea nu e nici o distanţă, ci doar o doză importantă de nimic, care-i apropie şi mai mult în această întâmplare a călătoriei pentru prospectarea deşertăciunii. Şi astfel devine entitate: „În vinuri joase îmi petrec oriundele”, „într-o linişte fără greşeală”, cel „cu umbra greşită”, care-şi leagă inima de gleznă pentru că „bătea atât de tare”. Dar şi cu viziunea unei reciclări: „că dintr-un fals îndemn/ ai pus în maşina de spălat/ şosetele, bătrâneţea şi căluţul de lemn.”
​Cafeneaua se află într-un spaţiu neprecizat anume, cu anotimpul inclus, prielnic poeziei, unde „… Cuvintele de rând sunt triste”, loc de întâlnire unde „În zugrăveli de mâini neînţelese/ ei au văzut nimicul oprit în dantele” şi unde diavolul de cafenea vine „şi după o sărutare de asasin,/ îşi scuipă umbra într-un crin.” Loc unde: „Oh, câte fiinţe locuiesc în privitul în gol!/ Uite una! Uite-o printre trecători!/ E cea cu gulerul tras peste ninsori.” Sau unde „singurătatea atinge cel mai mare rating pe ploaie.” Unde vezi poezia în diferite ipostaze, precum: „Avea mâinile prelungi, frumoase/ de parcă te-ai fi aşteptat să-ţi fie frig.”
​Cafeneaua este locul unde Nicolae Teoharie se întâlneşte, adevărat, cu poezia şi unde se dovedeşte că poetul este crescut cu bun simţ faţă de noi şi faţă de creaţie: „Iertaţi-mă că-mi beau singurătatea direct din pumni.”


La umbra salcâmului înflorit

​În primăvara anului trecut, revista HELIS din Slobozia de Ialomiţa a împlinit zece ani de apariţie. Prilej de sărbătoare, prilej de bucurie pentru faptă implinită frumos! Prilej pentru scriitorul Titi Damian de a-i aduna, pe toţi cei care au trudit cu drag la întocmirea revistei Helis, sub aceeaşi zodie. A numit-o Zodia HELIS. Nici nu se putea o numire mai potrivită, pentru că au dăinuit atâta timp în pace, ei, ialomiţeni ai câmpiei iubitori şi cu chemare de literatură, iubitori şi dăruiţi istoriei culturale a acestor meleaguri. Şi a făcut să se întâmple această carte, Scriitori din Zodia HELIS, de peste 340 de pagini, prozatorul Titi Damian, buzoian la origine, dar adoptat de pământurile Ialomiţei, fie că s-au numit Munteni-Buzău, fie Jilavele, fie Urziceni şi unde a dat rod fie ca profesor de limba şi literatura română, fie ca prozator.
​În Nota autorului se menţionează: Cartea aceasta poate fi numită doar convenţional „antologie”, întrunind numai în parte caracteristicile genului. Nu are pretenţia să fie o antologie a scriitorilor ialomiţeni, deşi sunt majoritari, dar în ea vom găsi autori de genuri şi specii diferite, de vârste şi preocupări diferite, dar şi din alte spaţii geografice şi culturale, elementul fundamental unificator fiind spiritul revistei HELIS (…) Este spiritul preluat, prin redactorul-şef Gheorghe Dobre (dar şi de alţii care l-au urmat) de la cenaclul urzicenean „Dor fără saţiu”. În felul acesta, se poate sublima faptul că, în ciuda vremurilor care s-au schimbat, spiritul cenaclului a rămas viu, remarcabilă fiind continuitatea, apoi comunitatea de spirit, ceea ce-şi propune să evidenţieze şi cartea de faţă…
​Scriitori din Zodia HELIS constituie, fără îndoială, un document complex al Culturii Câmpiei Române.


Simion DIMA

Crochiu de Simona-Grazia Dima


[NERĂSPLĂTITĂ DĂRUIRE]

Tu eşti
culmea mea râvnită,
lucind înzăpezită-n
soare,
sabia de foc care
nu iartă,
cauter incandescent
învârtit energic în viscere bolnave
sau, coborâtă în pragul
casei,
caldă prezenţă
de lapte şi catifea,
nerăsplătită dăruire
într-o mie de
omeneşti mărunturi
necesare.
Inimă neobosită,
conştiinţă a conştiinţelor,
flacăra căminului,
mai tare decât înfrângerea,
năzuind spre împliniri viitoare.
Tu, care le ştii face
bine şi frumos
pe toate,
lăsând peste lume
o undă parfumată,
aureola sufletului
aspru şi bun.
Eu scriu acum şi
obosită dormi,
fără odihnă dormi,
visând vârtejuri
şi iarăşi urmărită
de spectrele zilei
şi-ale nopţii de
smoală a lumii.
Dormi –
cu un ochi deschis,
semn al grijii
prelungite,
veghind
copilăria care
râde prin somn
şi-şi descoperă
membrele roze.
Conştiinţa ta însă
stăruie trează
– cum stăruie şi-n
mine –
totul să fie bine,
totul curat şi alb,
frumosul alb al sufletului tău –
şi mirosind a
proaspăt călcat,
mirosind a umană dragoste,
a muncă şi, mai ales, a suflet,
care – pentru că e
nobil – se dăruie.

(6/7 XII 1964)

[OCHI DE ÎNTUNERIC]

Ninge, iar ninge.
Sufletul tânjeşte-n
pustietatea albă.
De miraje năucit şi de spaime,
am vrut atunci să tai pârtie,
s-ajung la tine grabnic.
Şapte zile şi şapte nopţi am scos
şi-am tot scos zăpada afânată,
şi-am asudat în viscol,
pândit de somn ca de-o sirenă iernatică,
şi-am, iarăşi, scuipat în palme-ndelung,
voiniceşte.

Dar, vai, nicăieri
nu se mai află drum.
Nu mai e decât un
ochi de întuneric,
acoperit de grea,
imaculată nea,
perfid ca o crevasă.

(anii ’60)

REMEDIU

Eşti trist?
Ziua nu ţi-a oferit un surâs,
n-ai strâns măcar o mână
de prieten.
Zăbranic cerne ora.
Şi pânza neagră creşte.

Dar tu eşti om şi
sfâşii neagra arătare,
boare ori susur otrăvit.
Şi, dacă ştii căuta,
dacă priveşti în adânc,
dai de firul de apă
neştiut.

Gâlgâie înăbuşită,
Stă să se-nalţe.

Fă-o să urce,
cascadă,
să ţâşnească
spre soare.

(anii ’60)

LA CEAS DE SEARĂ

Ore de seară, risipite,
oblojind ulceraţiile
umilinţei, toate remuşcările
revin. Eu, zorii – dormind –
i-am pierdut. Şi după.
Risipă, risipă, risipă.
Orele bune,
ore de taină
şi de trezie,
ale tinereţii
zile de putere,
orele vieţii, strălucitoare,
care nu mai vin.
În tristeţi negre,
în tulburi disperări,
înmormântate.
Din neştiinţă,
slăbiciune? Poate.
Cu litanii am murit zilnic,
cu ochii în gol aţintiţi.
Nu mai am decât luciditatea de a
privi în urmă.
E ceva.
Minus tăria de a scruta
zările ce vin.

(anii ’60)

UNDELE

mii în juru-mi
se intersectează
se caută
se întrepătrund
se interferează;
pe niciuna n-o pot capta
niciuna n-ajunge
la receptorii mei,
care, ei, senzori rudimentari,
nu pot fi puşi
pe recepţie
– vai, nu suntem pe aceeaşi
lungime de undă! –
şi-astfel,
toate undele
se reîntorc
definitiv,
ireversibil,
învinse,
undeva
în marele univers.
Poate, cine ştie,
peste două milioane de ani-lumină…

(Luni, 3 august 1987)

SCRISOARE ÎNTÂRZIATĂ

Noi ne-am dus,
noi am gustat
gustul cerului
şi am cules
verdele ierbii
şi răcoarea izvoarelor,

între mare şi nori,
între livezi şi
păduri colindam,
uitând de datorii
şi de neurastenica cenuşă.

Din dragostea ta,
acasă înfloreau
florile
şi cântau culorile
al căror zâmbet
îl ocoleşti.

(10 X 1965)

Ion ROŞIORU

Dimineaţa grea de noime

În zori m-ajunge oboseala ca pe oricare noctambul:
Pe marea lui învolburată Ulysse-a rătăcit destul!

Pe Cultural ascult o piesă de teatru lung la
microfon:
Chateaubriand anticipează căderea Casei de
Bourbon!

La ora opt mi se năzare c-aud prin stepă zvon de
cai:
Răzeşul moldovean răpeşte-o cadână din
Bahcisarai!

Astfel, nesomnul meu haotic m-a aruncat din rol în rol
Ca-n dimineaţa grea de noime să mă trezesc de tine gol!


De-ţi bate-n geam oraşul

De-ţi bate-n geam oraşul zâmbind auroral,
Deschide-i căci ţi-aduce un nou poem astral!

De-ţi bate-n geam oraşul cu pescăruşi în zbor,
Deschide-i căci ţi-aduce un nou poem de dor!

De-ţi bate-n geam oraşul cu degete de crin,
Deschide-i căci ţi-aduce un nou poem divin!

De-ţi bate-n geam oraşul cu primul curcubeu,
Deschide-i căci ţi-aduce un nou poem ce-s eu!


La geamul meu

La geamul meu dinspre livadă s-a stins mireasma de
gutui:
O să-l deschid ca-n gura mare să-mi strig iubirea care
nu-i!

La geamul meu dinspre pădure s-a stins cărarea sub
omăt:
O să-l deschid ca-n gura mare să-mi chem iubirea
îndărăt!

La geamul meu dinspre poveste s-au stins luminile din
ceas:
O să-l deschid ca-n gura mare să-i spun iubirii bun
rămas!

La geamul meu dinspre niciunde s-a stins ce mai era de
stins:
O să-l deschid ca-n gura mare să-i strig iubirii că
m-a-nvins!


La ceas de purpură târziu

Eu sunt de nicăieri, iubire, şi doar exilu-i rostul meu:
Scriind ascuns prin cimitire, sfârşitul mi-l ratez mereu!

Eu sunt de nicăieri, iubire, şi caut drumul cel mai lung:
Fiind şi moarte-n împlinire, evit prea repede s-ajung!

Eu sunt de nicăieri, iubire, şi-s înhăitat cu piaza-rea:
Întârziind în amăgire, te lecuiesc de soarta mea!

Eu sunt de nicăieri, iubire, şi-aş vrea să nu-ncetez să fiu
Scanat de tine-n amintire la ceas de purpură târziu!


Iubirea meu se înteţeşte

Războiul s-a sfârşit şi sorţii izbânzii nu s-au mai decis:
Cetatea mea e pe o stâncă, oraşul tău e-n câmp deschis!

Războiul s-a sfârşit şi seara nu iese nimeni la raport:
Fregata mea e-n largul mării, barcazul tău e într-un port!

Războiul s-a sfârşit şi foştii soldaţi în crâşme s-au retras:
Speranţa mea-i la ani-lumină, nădejdea ta e la un pas!

Războiul s-a sfârşit şi pacea e una care n-a mai fost:
Iubirea mea se înteţeşte, destinul tău îşi intră-n rost!


O zi cât şapte ani-lumină

O zi cât şapte ani-lumină din viaţa mea te-ai dislocat:
Eşti o mireasmă de sulfină, sunt un nevrednic exilat!

O zi cât şapte ani-lumină pe alt ecran te-ai strămutat:
Eşti o-nserare levantină, sunt un amurg întemniţat!

O zi cât şapte ani-lumină pe alte zări te-ai preumblat:
Eşti o nestinsă cavatină, sunt un avânt din cer picat!

O zi cât şapte ani-lumină te-am aşteptat înfrigurat:
Eşti o perpetuă ondină, sunt un adânc de dor secat!


Iubirea mea a scris o carte

Iubirea mea a scris o carte cu care evadează din
Banalitatea existenţei nefastuoase şi din spleen!

Iubirea mea a scris o carte care-o teleportează prin
Târgovişte, Piteşti, Craiova, Brăila, Turnul Severin!

Iubirea mea a scris o carte cu mare miză în destin
Şi care-o să-i prilejuiască un strălucit sejur alpin!

Iubirea mea a scris o carte-noroc şi adăpost deplin
Pe Terra şi pe Stella Canis spre care va pleca puţin!


Lumina rugului din noi

O dată. Douăzeci şi unu. A treia. Câte vor mai fi
La fel de roze cum tustrele şi nici măcar vreuna gri?

O dată cum o alta nu e mai poleită cu noroc
Chiar dacă în această viaţă nu ne vom mai vedea deloc!

O dată de la care-ncoace atâta dor s-a întâmplat
Încât ne-adulmecă totemic zefirul lui înmiresmat!

O dată când în cifra unu se buluceşte cifra doi
Ca-ntr-un poem în care plânge lumina rugului din noi!


Blestemu-i mai rapid ca luntrea

În cuibul dragostei persistă mireasma dulce de pelin:
De ce întârzie Frusina? De ce aşteaptă Constantin?

Albastre flăcări reci se iscă sub mult prea rusticul
cămin:
De ce întârzie Frusina? De ce aşteaptă Constantin?

Trei tigve goale stau de pază pe un ulcior de galbeni
plin:
De ce întârzie Frusina? De ce aşteaptă Constantin?

Blestemu-i mai rapid ca luntrea ce i-ar fi scos pe ţărm
străin:
De ce întârzie Frusina? De ce aşteaptă Constantin?


Plouă rece

Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?
Fericita-i amintire va începe să ne doară!

Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?
Bucuria nu mai face curcubeul să apară!

Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?
Să ne poleiască visul luna nu se mai coboară!

Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?
Soarta pregetă iubirii socoteală să-i mai ceară!

(Din volumul în pregătire Mâinele meu începe azi)


Nicolai TĂICUŢU


austru

în dimineaţa aceasta de primăvară
salcâmii despuiaţi aleargă ordonat
(tineri acoperiţi doar de coaja subţire)

ca la ora de educaţie fizică aleargă
în spaţiile delimitate de profesorul
de agricultură (oră primită
în completarea catedrei )

unul dintre spaţii este înlăuntrul meu
şi prin el trec salcâmii, ca pe la ei
pe-acasă, rănindu-mă din iubire
cu ghimpii lor ascuţiţi acum
de crivăţul iernii


agheasmă

trebuie
să ajung cu mănunchiul de busuioc
înaintea celorlalţi la izvoare
acolo unde plantaţia de salcâmi
îşi are înfipt vârful suliţei de-argint

unde o dată pe an
într-o zi de primăvară anume
oamenii satului vin să-şi dea pe faţă
cu apa sfinţită de mine –
poet sau preot
cum vreţi să mă numiţi
că tot una e pentru cel ce
ritual de-nceput face

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share