Spații culturale nr. 33 (7)
Viorica RĂDUŢĂ
Visul
dacă mama a luat apa cu ea
întărită pe cruce
în apă merg fluturi
în toate părţile
din ei şi zarea
lungă după spălat
după întuneric
atunci albesc muşcatele
o ceaţă pe ochii negri
fulgi de zăpadă cât ţipătul
sunt şi eu aici
valurile se pătrund
mai departe
iarba
cât e de verde în ochii mamei
albi
rămaşi în cameră
pe spetează
sub zăpada topită într-o zi
când pustiul se uită la cer
vede cireşul
o pasăre face cuib în liniştea ei
ah, pasul din iarbă
fără lună e vântul
întunericul
departe de umbra lui
se leagănă pe stinghia de lemn
apoi se mută pe pieptul mamei
ca şi cum ar spăla-o
o lumânare e tot întunericul
în mâinile ei
ţepene de ultima suflare
albă
acum creşte şi nucul pe ea
la capul mamei
muşcata priveşte pasărea
împăcată cu marginile
marginea de sus
atâtea frunze
marginea de jos
tăiată de ploi
există şi o seară
după mult timp
în acest vis care
în acest vis
stă muşcata la drum
trei zile cu mama
chipul tatălui meu
de naştere
o pasăre se adânceşte în trunchi
umbra cireşului doarme
peste zi
apa aruncată de fulger
rămâne în ea
cu o parte moale
de om
şi una de pământ
cum se uită la dimineaţă
dimineaţa e timpul
pe faţa de masă
omul
a răbdat mult
lumina l-a înconjurat
l-a tăiat
un pustiu a ieşit dintre fiare
el s-a uitat la mâini la picioare
nu mai erau
în locul lor
în locul lor mergea ploaia
l-a îngropat
dar lumina a ieşit în hainele lui
s-a ridicat singură
de atunci ziua îi stă pe chip
nu mai trece
absenţă
un pat cu 7 nopţi pe el
o cană pe masă
6 muşcate roşii cu 16 flori
o frunză subţire ca gândul mamei
fereastra e vântul care stă
apa o mai spală o dată
de la cireş la vânt
de la o lumină la alta
înnegrind icoana
cu fluturi
din nou muşcatele
bobocii rămân în culoare
mama privind florile
aşa e plânsul
desfăcut de margine
bobocii în dimineaţa
când nu mai sunt 16
sunt 15 şi umbra
dau aceeaşi culoare
apoi cuibul
după un timp culoarea s-a dus
şi sunt 14
mamei îi ies mereu 16
aşa e timpul
Passionaria STOICESCU
Fărâmă
Nu sunt Dumnezeu,
ci doar o fărâmă din El
şi doar fărâmă încerc să închipui,
să cânt
din zborul acesta
înalt şi frânt,
înalt şi frânt…
Fărâmă din iubirea Lui
e inima mea
şi sub lupa ei de carne şi sânge
măresc mărunţia clipei
şi mă minunez de ea
ca şi când
nimeni până acum în afara mea
n-ar fi văzut,
nu s-ar fi bucurat
şi n-ar fi scris despre asta
înalt şi frânt,
înalt şi frânt…
Sărut pulberea de pe
încălţările Lui cereşti
şi praful acela mă îmbărbătează…
Fie,
sunt un grăunte de praf –
dar care ştie
că Dumnezeu e de foc
nu de ţărână,
de focul acela dintâi
pe care pământul răcit
l-a uitat,
l-a trădat,
l-a murit…
„Fie, mă consolează El în rugăciune –
eşti praf de foc
rătăcind pe ţărână,
o scânteie până la soroc;
vei fi de scrum
pe lungul drum,
vei fi cenuşă
din jucăuşă,
vei cădea pe pământ
înalt şi frânt, înalt şi frânt…”
În duminica mică
Mărturisesc,
mă-mpărtăşesc –
nu mi-o cere nimeni
în duminica mică.
Duhovnicul meu e Poemul,
un preot îndatoritor
care mă ajută să uit,
să respir (să mai mor),
să mă-ncurajez din frică…
E un blestem
cu amară pecete
să nu simţi precum ceilalţi,
noaptea să nu-ţi dea linişte şi pace,
ziua să vezi
după propria lumină vorace
şi apa sâmbetei să-ţi dea sete.
Poate de-aceea iubesc copacii,
lumea nesăbuită a
rădăcinilor lor scormonitoare
pe care nimeni n-o poate privi,
n-o poate presimţi,
dar care-i hrăneşte
şi-i ţine-n picioare…
Nu-mi vede nimeni
rădăcinile colorate,
nu-mi aude nimeni
rădăcinile cântătoare,
ţesătura lor de fire mărunte
cotropind adâncurile
pentru o biată coroană de frunze,
fericită vremelnic de ploaie,
aurită vremelnic de soare…
Iată, trunchiul s-a jertfit,
el e Isusul meu
pentru nevolnica hârtie
pe care toţi se chinuie să scrie,
pe care şi eu am scris
o nouă mărturisire,
un fel de vis în vis
dintr-o feciorelnică păcătuire –
ca patima adâncurilor colorate
să răzbească la suprafaţă
pentru Nimeni,
pentru încă o viaţă.
Grafologie
Mi-a spus copilul sincer minunat:
„Tu scrii cum cade ploaia, aplecat…”
„Şi cum aş face altfel, i-am răspuns,
când cerul meu adună-ndeajuns
tristeţi şi bucurii care mă-ndoaie
să cad peste pământ în chip de ploaie?
E-o ploaie poezia, un mister,
dar pentru ea îţi trebuie mult cer,
nu doar pământ de străbătut sub paşi…
Îmi urc spre slavă gestul pătimaş
şi cald cu frig nasc aburul cuvânt,
mirarea-l schimbă-n norul unui gând
din cerul fulgerat sub care scriu…
Da, ploaie plouă sufletul meu viu,
blând aplecată sărutându-ţi mâna,
ca-n arşiţi, când setoasă e ţărâna…”
Bietul, Poetul
Păsării
încă din ou
i-au binecuvântat zborul
Cerul şi Soarele:
albuşul de la nori,
gălbenuşul de la
plodul astrului de lumină…
Omului
doar chipul şi asemănarea
i le-a dat Cel de Sus,
în rest l-a făcut din tină,
chiar cu suflare divină
din tină,
doar tină…
Oricât de profund şi grav
s-ar strădui să fie,
el ucide pasărea
sau o chinuie-n colivie
fără putere s-o-nvie,
fiindcă-i din praf,
doar din praf,
fie şi Marele Praf
al acelei secunde
urcând spre vecie.
Dar bietul, Poetul?
El e naiva întruchipare
de praf cutezând să zboare
cu aripile Cuvântului
spre soarele Cântului
cel încă nespus/neapus,
nesocotind Cerul şi Marea,
căutând disperat asemănarea
Celui de Sus,
Celui de Sus!
Adrian MUNTEANU
SONEFORISME
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc
*
O pasărea rămasă-n aşteptare
Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş
*
M-am transformat în flautul din care
Se-nalţă mut un fluture de-o zi
*
Sub frunte umbra toamnei se întinde.
Aleargă-n noi un cerb spre asfinţit
*
Ce colcăială de trăiri şi semne!
Dar unde sunt, în toate câte pier?
*
Cel ce e treaz în cuget nu visează,
În lumea noastră fără nici un rost
*
Ce este-această viaţă fără vlagă
Decât nisip în care aur nu-i?
*
Îmi ţes veşmântul care nu mai piere
Şi stă la rând, să fie uns cu mir
*
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot
*
Un şarpe magic s-a-nălţat din mine,
Ofranda serii fără de sfârşit!
*
Acum când viaţa mi-a trecut prin faţă,
Mai pot spera să dobândesc un trup?
*
Debil mă lupt cu orice adiere,
Dar mă mai cred stăpân pe univers
*
Sparg geamul cuștii, cu mişcări decise
Şi sorb răcoarea mărilor, tăcut
*
O clipă doar îşi dăruie iubirea;
Eternităţi în spaţii o ascund
*
Sămânţa serii în nisip se-nfige
Şi mierla-şi varsă patima din plisc
*
Rămân în mine creaturi sordide
Sub un veşmânt ce l-am crezut sfinţit
*
Credinţă de-aş avea, adevărată,
N-ar trebui în zborul meu să cred
*
Vigoarea zilei în cutremur pleacă.
Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean
*
Când prin iubire-am părăsit grădina,
Tot prin iubire o voi regăsi
*
Şi peştele luminii îşi sticleşte
Eternitatea-n lacul fără fund
*
Răscoala clipei timpul ritmic bate
Până în miezul orelor târzii
*
Însingurarea moale-a înserării
Aşterne pled de duhuri şi tăceri
*
Înflămânzind nădejdea ce zideşte,
Aştept s-ajung un fluture plăpând
*
Ce am şoptit cu patimă odată
Va clocoti năvalnic până-n cer
*
Fac umbră grea ţărânelor, prelungă,
Zidind în trupul meu zădărnicii
*
Îmi recunosc o singură izbândă:
Să scot din verb un nobil diamant
