Spații culturale nr. 33 (4)

Din poezia avangardei ruse

Riurik ROK
(1898 – 1938/1939?)

Numele la naştere: Riurik Iurievici Ghering. Publică versuri de la vârsta de 14 ani. În 1919 este ales în Prezidiul Uniunii Poeţilor din Rusia, din care mai făceau parte Serghei Esenin, Andrei Belâi, Aleksandr Kusikov, Vadim Şereşenevici… Împreună cu Serghei Sadikov, colegul din „Clubul celor de până la 40”, sunt printre organizatorii grupului literar „Nicevoki” (Nimicniciştii), fondat la Moscova în anul 1920. În decretul lor, nimicniciştii proclamau separarea artei de stat şi crearea operelor „în numele nimicului”. Venerau imagismul (S. Esenin, A. Mariengof, I. Gruzinov) şi aveau o atitudine foarte sceptică faţă de ceea ce se numea poezia proletară, conducându-se de principiul dadaiştilor: „absurdităţii războiului să i se răspundă cu absurditatea artei”. În 1921, la Moscova editează cartea „De la Riurik Rok cetire. Nimic poem”, iar în 1923 volumul „Sorok sorokov” („De patruzeci de ori patruzeci”). Din a doua jumătate a anilor ’20 a locuit în Germania.

AHA…

Zadarnic Vă zbateţi şerpuitor:
Pe toţi îi va ajunge a tristeţii oră de chindie;
Zadarnic prindeţi fericitul jucător –
Îşi tricotează vechii ciorapi Bătrâna Vecie.

Doar atât mai poate – să tricoteze doar.
Împleteşte şi bălmăjeşte cuvinte ciudate,
Ea, care tristeţea o va spori în calendar –
Şi-aşa va fi: numai ea mereu are dreptate.

Zadarnic vă sufocaţi tânjind în noapte
Şi zgâriaţi cu ţipătul uşa cam veche:
Ea mereu, mereu o să vă fie aproape,
Ea, cu Moartea-n pereche.

(1918)

***

Ca pe lunci cu flori de nu-mă-uita – pe cer
Luna stă ca o blinie ce abureşte –
Creasta de cocoş a buzelor dumitale
Îmi impune să trăiesc prosteşte.

Odată cu tapiseriile amurgului să mă ridic din pat,
Să arunc îndelung, plicticos inele de vis anost,
Până în trupul inutil
Vlăguirea-mi va impune să mai adăst.

Du-te şi vezi, unde se păpuşesc feţele vopsite,
Unde cu dansul Sfântului Vitta pianiste cochetează do, re, mi… –
Şi să te întrebi: „Ce-i de făcut? Să mă-nsor?
Sau să mor, cum ar veni?”

Şi în fumul de ţigară, şi în ţăcănitul paharelor
Se va înălţa zgârie-nor numele dumitale pufos,
Zilele ce-n lunci cu flori de nu-mă-uita s-au pierdut.
Cu dungile verstelor aţi biciuit unduios.

Apoi, pe neaşteptate, pe negândite,
Trezind clinchetul zurgălăilor de idei,
Să epatezi bucuros prostituatele
Ca pe nişte copii drăgălaşi, buflei.

Pe trotuare palide în revărsatul zorilor.
Să te comporţi ca un ghid ce rătăceşte –
Creasta de cocoş a buzelor dumitale
Îmi impune să trăiesc prosteşte.

(1919)


PRIMA CITIRE

1

Sprânceana nu va tresări şi buzele aspru se răcesc.
Desenez cercuri.
Şi tot mai clar în capacul de sicriu îl zăresc
ca pe o pasăre mare în ceruri.

2

Acum sunt în împărăţia Antihristului,
în anii de nuntă a câinilor în rut
cuvinte pe vânt în amestec cu urletul lupului
la a Maicii Domnului Maşină mă rog .

3

Şi spre Tine, şi spre Tine, progenitură Troiană,
cu poverile cozilor de maci pitici,
spre Tine, pierduta, ca chiştoacele, anii
ce-i suflară gunoaiele de pe opinci;

Spre tine, cea de nu ştii a fraţilor Alşvag* calendare,
nici la coadă la Vandrag** nu ştii a sta:
cu sirenele furtunii arată-te din depărtare
arată-te, arată-te, Casandra.

În solfegierea aeroplanului,
în mersul greu de tun şi-n huruit,
în moartea lui Galan – locotenentului
în sânul de femeie tencuit,

în a poetului minarete de cuvinte
te simt, Casandra, te simt pe Tine:
ale asfinţitului braţe ciuntite,
steagu-ţi de purpur peste coline;

şi în aceste cosiţe de purpur zigzagul
orice zi nouă cu somnul o cuprinde,
iar iarba ochilor de semafor somnambul
niciodată nu sună „Cu bine”.

Şi pe Tine lincşii te miaună-avan.
cu capul în frunzişul întomnat,
dragul meu Botrezătorul Ioan
e Serioja Esenin adolescent zbuciumat.

Mamă, răchita mamă, de-un an
unde ţi-e fiul supărat, hoinar?
Văd pe pieptul lui drept talisman –
cruciuliţă din lemn de stejar.

Şi voi soaţe, muieri necredincioase,
trupurile bărbaţilor unde-au putrezit?
Doar catifeaua ierbii spinoase
acoperi cadavrele cu vierme şi păduchi lihnit.

Cu toate vieţile strânse concentrat
în al pământului dulce pelin –
Casandra bubuia: „Fraţilor, de ce
să credeţi în nume strâmbat?!”
– Acum de nimeni milă nu-mi e.

De pe hotelul Metropol cu mitraliere
tu în fiece uşă ai bătut,
dar uriaşă-i voinţa uitării,
iar voi, ca totdeauna, nu i-aţi crezut.

Cu zumzăit de viespe la perete-l ţintuia,
în odaie măcăi a sinucigaşului împuşcătură,
acul secundar cu ticăitul său amintea
şi fulgerat răsuna:
„Nu uitaţi! Nu uitaţi peste măsură!” –

Însă eu văd, văd şi ştiu:
cuvintele ca vulturii rotesc în înalt –
Casandra le rosteşte gângăvit în pustiu,
iar ele revin la voi bumerang şchiopătat.

Sprânceana nu va tresări şi buzele aspru se răcesc.
Desenez cercuri.
Şi tot mai clar în capacul de sicriu îl zăresc
ca pe o pasăre mare în ceruri.

___________
*„Casa de comerţ a fraţilor Alşvag” în Moscova.
** Este vorba de fabrica de pălării „Vandrag”.


DE PATRUZECI DE ORI PATRUZECI (1)

Biserica Vasili Blejenîi
e înnorată
cu ghiventurile cupolelor
şi-nţepătura dangătului înalt,
iar eu cu ghiventul cuvintelor
răsucesc picioarele,
vălurirea cărora
m-a tot legănat.

Luaţi aminte:
acesta e templul meu
şi fie ca, precum în şoaptele frunzelor,
să vă intre în el copiii,
când asonanţa din clopotniţa stihului –
ca un diacon ce şchiopătează –
va vesti gălăgioasei adunări
despre trupul de gheaţă-al poetului.

Intraţi în poeme, prefăcuţilor,
faceţi-vă cruce la candela versului,
luând aminte neapărat:
bărbile ritmice şi le au împletite
anume sfinţii pe care Rok i-a venerat.

În amvonul acestui poem
făclia cuvintelor viforniţă e,
când peste boltirea de lemn
precum luna
linişte pluteşte
şi spre tămâie se întinde
mâna mea.

O, de ce
mor ca primăverile
bucuroase mânuţe de copil –
lumânările?
O, de ce
zăpezile din lună – mână crudă
fac spre buze cărăruie tihnită
şi apleacă pe veci genele?

Iar psalţii pupilelor ieri se mai auzeau,
peste bronzul întunecat al pietrei
şi buzele pâlpâiau în tremurul focului –
cel născut sub viorelele clipocitoarei Venus
nu avea cum să ştie
că doar prostănacul se bucură de lanţul sângelui.

Ascultaţi-mă, infirmi ai versurilor,
îngenuncheaţi,
curând foşnetul vostru tihnit va fi-nlocuit
de vuietul dezordonat
al oamenilor în rugăciune
şi prin ţurţuri de gheaţă, peste colonade,
prin geamurile strofelor
ca un mac de lumină va fulgera
apusul buzelor mele-tăciune.

Dar am gonit ai gândurilor calme peştişori
şi înoată-n chip de buze
al răutăţii seci
băiat de prăvălie,
şi va hohoti de plâns un vers
invers,
iar alţii în ochi de fecioară vor suna
ca-ntr-un smârc de primăvară timpurie.

Valul versurilor te-a adus spre mine,
lăsându-te în braţele întinse
de nisip – şi-ţi spui:
nu biblicele suferinţe, nici
tristeţile testamentare,
ci versul meu te-a oferit
sărutării focului.

Cu stihuri plătii în orice tavernă
a întâlnirilor.
De azi înainte ele sunt sfinte.
Deci, glorie,
glorie ţie,
necredincioasa mea
frăţie argintie, –
ţie şi altor săgeţi arzând cu furie –
şi blestemul clopotniţei dezlănţuite.

În numele suferinţei mele,
cădea-va-n adânc de fântâni
însângeratele răni de gingie
şi a cocainei cuvinte proaspete
cu care m-ai zbuciumat în chin, –
fii afurisită şi tu,
şi plaga buzelor tale,
şi ceara obrajilor.
Amin.

Iar a coapselor smolite barcă grea,
pe valul picioarelor
clătinată uşor, –
pe tine te-a gonit cu ciclon de cuvinte,
cu aripi de fraze miezoase
Balzac
şi tu pluteşti spre pământene
biserici voluptoase.

Precum înţeleg eu acuma,
prin strune de artere – frig e, a nălucirii
sudoare sărată, din buretele cărnii,
cunoscută mi-i, ca sicriul trupului –
pentru arginţii zilelor mai bune
ai pictat tu, Félicien Rops (2),
turnul ca de zăpadă al templului.

Şi toate atârnă ca steaua
sub boltă, biciul lui Weininger (3),
şfichiuitor de obide, ardent,
iar gura de ţeavă neagră a lunii –
tăun liniştit
care mai doare încă
pe al tâmplei pergament.

A fost Solomon.
Însă frunzele de aur ale Cântării Cântărilor
şi astăzi mai vieţuiesc
în friguleţul sonor al căldurii primăvăratice
şi a sărutului culoare
cântă încă în sânge –
dar aceasta-i viaţă pe unduirile coapselor,
bocet pentru cei care pleacă disperaţi,
plutind în depărtare.

Ce straniu e:
iată în veşminte de cuvinte
şi fraze stricate condamn tot ce iubeam cândva,
iar astăzi înşeală.
Ce straniu e:
de gâtul meu lesa turbării
lui Savonarola,
sub cupola creierului dement – durerea
oţelului de zăbală.

Iar versurile de patruzeci de ori patruzeci
ridică braţele lor de aur,
de după nopţile frânte
de mâinile zilelor, –
departe,
vuiesc fluviile rugăciunilor.

Pentru ultima oară cruciada cuvintelor
sub acoperişul
genelor tale, sumbru şi sărac, –
eu cu zvâcniri de fulgere am umbrit
chipul tău mort, străin,
pentru ultima oară:
blestemată fii nemuritoarea mea dragoste.
Amin.

(II-IV.1921)
__________
1. În original: „Sorok sorokov” – frazeologism arhaic ce însemna: foarte mult, nemăsurat.
2. Félicien Rops (1833 – 1898) – pictor belgian.
3. Otto Weininger (1880 – 1903) – filosof austriac care s-a sinucis, în mod demonstrativ, în camera de hotel în care a murit Ludwig van Beethoven.

Traducere şi prezentare Leo BUTNARU


POEZIE FRANCOFONĂ

Jean Moreas
(1856-1910)

#

Nu spuneți: viața este un bucuros festin
Sau că-i nevolnicie de speța cea mai joasă.
Nu spuneți niciodată: e nesfârșitul chin
Ori că-i curaj ce-n voia destinului se lasă.

Surâdeți totdeauna ca ramurile-n floare
Ori plângeți cum sub crivăț doar valul pe nisip.
Nu ocoliți plăcerea nici vorba care doare
Și savurați lumina și umbra unui chip.


Și crengile boltite…

Și crengile boltite când primăvara vine
Și rugii de pe ziduri și ierburile moi
Și căile pe care catârii le știu bine
Și omul ce-și îndeamnă perechea lui de boi

Și noaptea jos pe diguri și farul ce se-aprinde
Și zarea ce pe valuri se conturează-n zori
N-au nicio importanță. Orașul mă cuprinde
În ceață și-s și munte și țărm și câmp cu flori.


Edmond Haraucourt

(1856-1941)

Rondelul marii despărțiri

Plecând ai și murit puțin
Punându-ți dijmă pe iubire
Ca și pe propria ta fire
Ce-n cronotop e în declin.

Versul de doliu pe destin
Își țese ultimile fire:
Plecând ai și murit puțin.
Orice plecare-i joc calin
Până la marea despărțire
Și sufletul întru rodire
Îl semeni însă în neștire:
Plecând ai și murit puțin.


Calul de fiacru

Peste tot, zi și noapte, pe gheață și zloată,
Transpirând pe caniculă, cu apa pe el șiroind,
Cu vântul în față, de-atâta corvoadă icnind:
Imens sacrficiu i-a fost și-i va fi viața toată.

Cu franjurile-i aspre și nicicând țesălată
Îi bate coama gâtul cu vene ce se-ntind;
Pielea-i s-a ros sub hamuri pe trupul suferind
În clinchetul zăbalei din gura-nsângerată.

Rotunzi și blânzi i-s ochii ca gândurile sale
Pe care-n capul-rană le deapănă agale
Spre a-și uita durerea și răul suportat.

Mulțimi nepăsătoare de oameni trec pe lângă
Acest erou ce moare sublim înhămurat
Și pildă de martiriu ce n-a purces să plângă.


George Sabiron

(1882-1918)

#

Încă un haïkai –
Glia înghite trupuri
Neaua ruine

#

Ea a rostit: „Nu”,
Dar cum totu-a fost rapid
Am întrebat: „Cât?”


Kris Altair

Sarea pământului

Poetu-a vrut să fie cu sărăcia frate:
Tot luxul lumii bune indiferent îl lasă
Și doar de timpul care îl leagănă-i mai pasă
În insulele sale de clandestinitate.

Acestea-s pentru dânsul de-o mare voluptate,
Însă adesea viața este zavistioasă,
Îndeosebi când soarta devine dușmănoasă
Și când brutalitatea-i e altfel decât toate.

Înfometatu-i suflet ca vrejul se sucește:
El suferă și urlă și inima-i hrănește
Prea scumpa libertate: i-e foame ne-ncetat!

De absolut i-e foame, de-amor și de mistere.
De bani el niciodată n-a fost express tentat,
Neprididind în sarea pământului să spere!


Scara

(vilanelă)

Aș urca voios pe scară
De-ar fi asta soarta mea
Cântând vilanela clară.

Bucuria mă-mpresoară!
Sănătate de-aș avea
Aș urca voios pe scară.

Candela să ardă iară
Sufletul curat ți-l vrea
Cântând vilanela clară.

Dacă o iubire rară
Mi-ar aprinde-n ochi o stea
Aș urca voios pe scară.

Compania necesară
O invoc cât voi putea
Cântând vilanela clară.

Bat aceeași ulicioară…
Firea mi-o doresc mai rea;
Cântând vilanela clară
Aș urca voios pe scară….


Marcel Achard

(1899-1974)

Femeia și sărutul

La cântece ai glas plăcut
Și ne-mblânzită ți-i făptura.
De ce ții larg deschisă gura
Când galeș ochii ți-i sărut?

Nutrești un dor de absolut
Si cele mai febrile vise.
De ce ții pleoapele închise
Când buzele ți le sărut?


Claude Braillard

Călătorul imobil

Ar fi mai vrut să rătăcească
Întreaga lume s-o cunoască
Frumosul Dinozaur, dar
Cu urmele-i pe stâncă doar
Unde temeinic a călcat
Cândva destul de apăsat
Parcă dorind să se mai știe
De el și când n-o să mai fie.

Traduceri de Ion Roșioru

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share