Spații culturale nr. 33 (3)

Mihaela MALEA STROE

Poem pe o margine de peron

Mi-e sete de tine, iubite,
De tine mi-e sete, mi-e foame și somn.
Pentru tine port culorile toamnei solare,
Preablândul meu domn.
Am fost, în amiaz’, iar, la gară,
Te-am așteptat până ieri, până mâine…
Păsări călătoare, trenuri, anotimpuri,
Au venit, șuierând, au plecat…

Se făcea că m-am întors, fără-ntristare, acasă
Ca și cum
Nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mi-am văzut de treburi, cântând, surâzând,
– dincolo de perdeaua de fum –
Am spălat vase, am frământat pâine,
Am pregătit clătite cu dulceață, am măturat.

Mi-am căutat inima pe sub pat, pe sub masă,
Prin bibliotecă, prin dulap, prin cămară,
În lumina luceafărului de ziuă,
În lumina luceafărului de seară…
Într-un târziu, m-am dumirit că
– de bună voie și nesilită de nimeni –
Inima mea a rămas, iubite, fără mine,
La marginea peronului pustiu.

Inima – când umbră, când lumină,
Când chip de floare neștiută, străină,
Un fel de stâncă, un fel de izvor,
Un fel de frunză în zbor dinspre asfințit
Înspre soare-răsare,
Inima – iarbă colilie, inima-colind
Așteaptă să te întâmpine undeva, cândva,
Cu toate roadele bune ale toamnei
Pe frumoasă tipsie de-argint.

Poemul întâlnirii mâinilor

Iubite, sunt în lumea asta două lumi:
Una cu trenuri care vin și pleacă,
O lume grăbită, pătimașă, buimacă
Și alta,-n care se petrec minuni.

Neîncetat simt strângerea de mână
De pe-un peron de pământean fiord,
În gara zgomotoasă, murdară, străină,
Banchiză stearpă, din înnoptatul Nord.

Lumina mâinii tale – cum ploaia-n miez de vară –
Și setea mâinii mele – frunză de-arin pe ram,
În lumea nevăzută, fragil crepusculară,
Pe care nu o merit. De care… parte am.

Doina CERNICA

Călătoria monahiei Elena Simionovici la nord de sine însăşi

,,Vestea primită la Madrid că cea de-a XXXI-a Întâlnire Internaţională şi Interconfesională a Călugărilor va avea loc în Finlanda, la Mănăstirea New-Valamo, m-a bucurat foarte. Mai întâi pentru că urma să ne găzduiască o Mănăstire Ortodoxă într-o ţară preponderent luterană şi apoi dintr-un motiv personal, pentru că întotdeauna mi-au plăcut călătoriile în ţările nordice, deoarece mi-am dorit să fiu mai la nord de mine însămi”.
Mărturisirea este definitorie pentru viaţa monahiei Elena Simionovici. Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi, a urcat spre nord, în Ţara de Sus, întâi pentru 22 de ani la catedră în Vatra Moldoviţei, apoi pentru 22 de ani, până acum, în obştea Mănăstirii Voroneţ, căreia profesoara i-a fost prima ucenică. Lucrarea de licenţă de la terminarea Facultăţii de Teologie i-a devenit prima carte, ,,Sfânta Mănăstire Voroneţ. Vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă”, Ed. Thausib, Sibiu, 2001. I-au urmat alte două, despre icoanele vestitei ctitorii a lui Ştefan cel Mare, una închinată amintirii Mamei, un volum cu impresii de pelerin şi o carte despre oamenii care vin aici, fie ca să se roage, fie ca să-i admire splendoarea frescelor exterioare ocrotite de UNESCO, fie ascultând o chemare care le îngemănează. Traduse în multe limbi, cărţile monahiei Elena Simionovici colindă pământul, povestind despre cea mai faimoasă biserică a României. Ele reprezintă însă şi un urcuş aparte, de la nota pe teză, de la lucrările cerute de susţinerea gradelor didactice, la carte, mai mult, la cartea premiată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, la cărţile care ajung să te invite în juriul şi te aleg în conducerea Societăţii înfiinţate la Cernăuţi în anul 1938. Şi care îţi deschid filele dicţionarului teologilor ortodocşi români şi străini al părintelui profesor Gheorghe I. Drăgulin, înscriindu-te între cei 150 cei mai reprezentativi ai secolelor XIX-XXI, din care doar cinci femei. În acelaşi timp, pentru firea puternică a scriitoarei, şi smerenia se desluşeşte ca un nord, ca o ascensiune: niciodată cu numele pe copertă, numai pe pagina de titlu, şi abia la a şaptea carte cu o lansare în afara zidurilor mănăstirii, în lume, la Biblioteca Bucovinei ,,I.G. Sbiera” Suceava, pe 1 martie 2014, în ajunul lăsatului de sec pentru postul Paştelui.

Este vorba de volumul ,,Mănunchi de gânduri”, Editura Geea, Botoşani, 2014, prefaţat de universitara suceveană Carmen Cornelia Balan. Alcătuit din trei secţiuni, Oameni…, Cărţi… şi Locuri…, am să mă mulţumesc doar să menţionez că între cei asupra cărora stăruie gândurile monahiei Elena Simionovici se află ,,Omul care vede cu ochii minţii”, academicianul, istoricul basarabean Andrei Eşanu, iar între cărţile la care a continuat să mediteze şi după încheierea lecturii lor se numără şi ,,Cerurile Oltului” a lui Valeriu Bartolomeu Anania, şi ,,Între uitare şi memorie” de Micaela Ghiţescu, pentru a mă opri la cea mai cuprinzătoare dintre ele, ,,Locuri…”. Secţiunea continuă, reluând câteva pagini, ,,Pelerin în căutarea luminii” (2004). Totodată, marchează pasul în plus spre nordul ecumenismului, important într-o mănăstire cu rânduielile aspre impuse de somnul de veci de aici al unuia din marii sfinţi români, Cuviosul Daniil Sihastrul, primul egumen al locaşului, dar nu surprinzător cu o stareţă, stravofora Irina Pântescu, înzestrată nu doar cu spirit gospodăresc, ci şi cu o înaltă înţelegere a lumii, care şi-a trimis toate fiicele la şcoala studiilor superioare şi la aceea a pelerinajelor, a cunoaşterii şi a înţelegerii diversităţii oamenilor, credinţelor, geografiilor. Uneori acest pas este cadenţat de întâlnirile la care a fost invitată: Colocviul Internaţional Limbajele Albastrului în Europa, ,,Albastru, Azul, Bleu, Blu…” de la Saint-Germain en Laye – Franţa, alături de profesori şi cercetători din Portugalia, Franţa şi Italia, la Conferinţa ,,Viaţa în Iisus Hristos – dificultăţi şi speranţă” de la Mănăstirea Rila – Bulgaria, a XXXII-a ediţie a Întâlnirilor Internaţionale şi Interconfesionale ale Călugărilor şi Călugăriţelor, găzduită de Mănăstirea Sobrado – Spania, în Italia, pentru o frăţească întâlnire cu maici şi călugări catolici ş.a. Alteori, pasul este făcut posibil de locaşurile din aşezările parcurse de traseul pelerinajelor. Cu fineţe, în subtextul relatării, monahia Elena Simionovici pledează pentru un ecumenism de calitate şi de demnitate: ,,Viaţa în Iisus Hristos, cu dificultăţile vremii în care trăim, dar şi cu speranţa în Mântuire preocupă în egală măsură pe monahii din toată lumea, indiferent de culoarea uniformei pe care o poartă şi de regulile specifice după care îşi desfăşoară viaţa monahală”. În Franţa, palate, muzee – ,,Totul era frumos, dar sufletul meu căuta o altă frumuseţe. Aveam să o găsesc a doua zi în marea Catedrală Notre-Dame de Chartres”. O altă frumuseţe intuieşte şi înconjurând pe ape Muntele Athos, şi gândindu-se la ,,viaţa sfântă a nevoitorilor” din acele locuri, cărora ,,asceza şi smerenia le dădeau acea întristare bucuroasă pe care nicio avuţie şi mărire a acestei lumi nu o poate egala”.

Pelerinajul monahiei Elena Simionovici fiind al unei călugăriţe este, deopotrivă, şi al unei scriitoare. Al unei persoane citite, cultivate: coridoarele întortocheate şi bolţile impresionante de la vechea Abaţie Sobrado, ,,ne duceau cu gândul la Numele trandafirului”, iar în Egipt: ,,Neavând evlavie la mumiile faraonilor, nu am intrat în încăperea unde se înghesuiau mulţi entuziaşti, dar am rămas multă vreme fascinată în faţa unui papirus ce face parte din Cartea morţilor, găsind similitudini cu imagini ale Judecăţii de Apoi, de la Voroneţ”. De altminteri, raportarea la Voroneţ, la Ţară, nu lipseşte din nicio călătorie: ,,Numai la noi acasă, povesteşte poposind în cimitirul unei mănăstiri din Belgia, mai văzusem târziu, spre aprilie, poieni înverzite cu pâlcuri dese de ghiocei înfruntând brumele reci de timidă primăvară”.
Tonul este grav, deoarece autoarea este o natură gravă, reflexivă: ,,…când într-o pustie ca cea a Iudeii sau a Carantaniei întâlneşti un arbore încărcat de flori albastre, îţi vine să zici că pe locul unde au călcat picioarele Mântuitorului se fac şi astăzi minuni”. Şi onestă: ,,Sunt nevoită să recunosc – notează la Paris, după ce vizitează La Sainte-Chapelle – că am socotit-o cea mai frumoasă capelă catolică pe care am văzut-o”. Acesta însă nu exclude surâsul uşor, zâmbetul subţire: în ,,Israel, ţara cu munţi sfinţiţi”, consemnează ,,Soare dogorâtor, sete, haine negre şi mare asceză, serpentine mai largi sau mai aspre şi piatră maronie pe care nu se zărea niciun firicel de iarbă uscată. Pe deasupra noastră treceau telecabinele pentru turişti. Noi eram închinători ortodocşi şi bucuria noastră era să urcăm cu pasul chiar şi nesigur”. ,,Sofia, povesteşte apoi, ne-a reprimit cu un soare torid, cu străzi aglomerate, cu moschei unde eram datori a ne descălţa şi sinagogi închise, pentru că era Şabat”. Uneori, e drept, mai rar, dar vorbind despre un condei capabil să surprindă un larg evantai de trăiri umane, monahia zugrăveşte şi câte un moment însufleţit de veselie, precum cel de la cantina unui seminar teologic din Spania, unde participanţii la întâlnirea de la Mănăstirea Sobrado au fost ,,poftiţi la masă”: ,,Împreună cu noi au intrat în marea trapeză şi câteva grupuri de tineri. Unii aveau cimpoaie şi ni s-a explicat că fuseseră aduse de celţi şi sunt socotite un fel de blazon spiritual al Galiciei. (…) Cum la un pahar de vin îi stă bine şi unui cântec, atât a mai trebuit ca atmosfera să devină incendiară. Am mai văzut şi în alte locuri şi cu alte prilejuri tineri veselindu-se. Dar niciodată atât de voioşi în ritmul muzicii, atât de frumoşi şi de cuviincioşi în veselia lor. Era o revărsare de entuziasm, de tinereţe şi de mândrie că-şi pot cânta cântecele şi juca jocurile străvechi. În câteva clipe au făcut puţin loc între mese şi cei mai vrednici jucători au oferit un spectacol de cea mai înaltă clasă. Noi, călugării străini, doar urmăream, dar cei din Spania, cu toate uniformele lor, băteau ritmul cu foc. Într-o clipă, maica Marieta, ce slujise, din porunca mai marilor de la Vatican, 32 de ani în Africa de Sud, a ieşit de la masă şi a intrat în cercul jucătorilor tineri. Părul ei alb şi distincţia chipului nu contrastau cu tinereţea fetelor şi băieţilor. Era, parcă, un ritual sacru, în care senectutea şi tinereţea se completau armonios. A cules maica şi un buchet uriaş de aplauze, dar şi-a pregătit şi paharul amar de a doua zi. Cu acelaşi entuziasm ecumenic s-a repezit să se împărtăşească cu protestanţii, iar padre Aiutor, veghetorul Vaticanului a înşfăcat-o, precum uliul puiul rătăcit, aducând-o la calea ei – Biserica catolică. Cu toată tristeţea a înţeles că împărtăşania nu face parte din activitatea ecumenică şi că pentru această mare taină fiecare rămâne la Biserica lui”.
Spiritul gospodăresc, ofensiv, constructiv, care face din mica obşte de la Mănăstirea Voroneţ (re)înfiinţată în 1991 cea mai inspirată dovadă de grijă din partea Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pentru preţioasa ctitorie a lui Ştefan cel Mare, coexistă perfect cu evlavia şi intelectualitatea monahiei Elena. Fiica Mamei (care ,,Patruzeci de ani a dus crucea văduviei. Dar oricine trecea pe la poarta noastră nu ar fi zis că acolo nu este şi un gospodar”), şi după aceea fiica Măicuţei (care ,,conducea ARO cu remorca încărcată cu boabe când nori negrii se prăpăstuiau spre ţarină” luptând să nu piardă ceva din recolta de grâu a mănăstirii şi care atunci când e la greu şi în chestiuni practice cere sfatul Sfântului Daniil), ea observă unde merge şi starea câmpului, şi preţul pâinii, şi faptul că, de pildă, ,,se cunoştea că (Spania, n.n.) era o ţară în care nu a construit fiecare cum l-a dus capul, nici n-a defrişat nimeni o pădure după propria lui plăcere”. Sau: ,,am pornit-o de-a lungul litoralului luând aminte şi la nava gigant ce se construia în şantierul Mangalia, bucurându-ne că se mai găseşte de lucru şi pentru meşterii noştri”.

Convingerea, trăită şi educată statornic în rândul călugăriţelor din obştea sa de stareţa Mănăstirii Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu, şi reafirmată la lansarea cărţii, că întâi suntem români şi după aceea devenim creştini prin taina botezului, se regăseşte, ca şi în precedentele, şi în această carte a monahiei Elena Simionovici. Carte în care sufletul naţional reflectat în călătorie de care vorbea Pompiliu Constantinescu, referindu-se la Gala Galaction, este viu în fiecare pagină: ,,În Biserică (biserica Mănăstirii Scărişoara nouă, n.n.) Tricolorul străjuieşte iconostasul, bogat încrustat şi cu icoane de o frumuseţe cutremurătoare. Era pentru prima dată când vedeam o asemenea îngemănare între românism şi ortodoxie. Până am ajuns acolo am tot văzut biserici greco-catolice, romano-catolice, reformate, protestante, case de rugăciuni ale baptiştilor. Şi deodată, ca să tresară inima de bucurie a frumuseţii locului sfânt – catapeteasma cu Tricolor!” Nordul spre care tânjeşte monahia Elena se află în sine însăşi. În drumul propriei vieţi, în pelerinajele şi în cărţile în care îl caută şi-l redescoperă permanent, purificat şi înnobilat de toate încercările lor.
Antologia prozei româneşti de călătorie din biblioteca mea, antologie coordonată de Ştefan Cazimir, nu reţine între cei 36 de călători (primul fiind Dinicu Golescu) decât o singură femeie, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, înainte, cu ani buni, de a deveni Maica Benedicta. Într-o ediţie reînnoită şi îmbogăţită a acestei antologii, monahia Elena Simionovici, oricum şi-ar avea un loc meritat. Cu atât mai mult ca prima călugăriţă româncă, scriitoare şi călătoare.

Adrian BOTEZ

FOAMEA ŞI SETEA

întru in-versul lui Eugen Ionescu

ţi-a fost vreodată sete şi foame de
lumea asta? – da – sigur că mi-a
fost: incredibilă sete şi teribilă
foame de lumea asta – dar
lumea asta – tocmai atunci când mi-era mai cumplită
sete – nu mi-a dat să beau – tocmai atunci când
mi-era mai crâncenă foame – nu mi-a dat să
mănânc

numai după ce adormeam istovit – umilit
încovrigat de durerea nesaţiului – de
durerea neîmplinirii întru
saţietate – îmi punea la
cap talere pline – îmi lăsa la
picioare – ulcioare de vară – dând
pe dinafară…

…iar eu – în acest timp – în
al meu somn – tocmai navigam sângerând
incredibil torenţial – în oceane de
extaze şi vise – printre lumi în care
nu mai era nimic care să mă
cheme cu foame – pentru că
nici de sete nu mai era nevoie – ca să le
cunoşti şi pătrunzi – pe toate – precum stâlpnicul
Noe

FILOSOFIA KILLER-ULUI

e bine să simţi sângele
lui – cât mai aproape de
pumnul tău – când îl
ucizi

doar aşa poţi lua – direct în arterele
tale lacome – puterea
râvnită – de la cel ucis
de tine

Ionel NECULA

Radu Cârneci – o bibliotecă a sentimentelor

Fiecare lucru îşi are măsura lui. Vinul se măsoară cu vadra, dorinţele în împliniri, distanţele cosmice în ani lumină, iar curentul electric în amperi. Dar sentimentele? Există o unitate de măsură pentru cântărirea sentimentelor?
Chiar mai multe. De regulă, treaba aceasta este lăsată în seama artiştilor, care nu le evaluează, dar le vlăguiesc de emoţie, de sens, de candoare şi de semnificaţie empatică. Mai cu seamă poeţii ştiu să le aşeze într-o partitură privilegiată, cel mai adesea prin apelul la vraja clarului de lună şi la feeria nopţilor de cleştar. Nu trebuie să ne surprindă că fiecare poet îşi are măsura lui. Li Tai Pe le evalua după cum, reuşea să cuprindă luna în braţe aplecându-se peste marginile bărcii, aceeaşi lună pe care Esenin îşi îndemna caii s-o soarbă din luciul lacului din pădure.
Cu Radu Cârneci este altceva, poetul foloseşte altă grilă din care decontează sentimentele. Nu mai este vremea Romei imperiale ca să-l concureze pe Ovidiu în poetica iubirii şi nici cele medievale când domniţele ventilau epoca în crinoline somptuoase, iar el ar fi putut să-şi exprime simţămintele năvalnice în serenade mandolinizate sub balcon.
Radu Cârneci este contemporanul nostru, aparţine lumii moderne – ce zic? – postmoderne, cu tot ansamblul de metehne, şi de beteşuguri, care vulnerabilizează sentimentul, îl aduc în condiţie ipseistică şi-l impregnează de precaritate. De asta apreciez reîntoarcerea autorului la fundamente, la forma prototipală a sentimentului, care nu mai reclamă prezenţa clarului de lună sau eleganţa crinolinelor medievale. Se întoarce la sentimentul prieteniei şi-l repune în active neumbrite de circumstanţe şi disconforturi episodice. A cochetat atât de zelos şi constant cu această ipostază a sentimentului că poate umple cu el, cu răsfăţurile lui lirice, o întreagă bibliotecă. Biblioteca de sentimente (Editura Anamarol, Bucureşti, 2012) reconstituie întrupările acestui simţământ şi frumuseţea pe care-o degajă în ansamblul biografiei sale. Este, am putea spune, o carte cu prieteni, o carte în care biografia se converteşte în bibliografie şi invers, iar rezultatul burduşeşte câteva rafturi, de nu cumva chiar o bibliotecă întreagă. Vine o vreme când trebuie să tragem linie, să adună şi să scădem de câte ori ni s-au împlinit dorinţele şi de câte ori am eşuat.
Radu Cârneci nu are ce să scadă. Toată viaţa a adunat, a strâns şi a cumulat atâtea prietenii, atâtea candori şi atâtea bonităţi cordiale, că trebuia să dea seama de ele, trebuia să le rostuiască într-o bibliotecă.
Dar risipirile? Risipirile nu se pun la socoteală. Prietenia este ca o flacără. Poţi dărui din ea oricât fără riscul de a se împuţina. Cândva, am avut privilegiul să privesc de sus precesiunea unui ritual de înviere. Toate luminile erau stinse, se făcuse o noapte de catran şi preotul a ieşit din catedrală cu o lumânare aprinsă, chemând enoriaşii să ia lumină. Au aprins de la el mulţi credincioşi din apropiere, dar lumânarea de la care se împrumuta a rămas intactă, nu s-a împuţinat şi nu s-a consumat.
Radu Cârneci a ştiut acest lucru. Niciodată nu s-a îngrijorat de mulţimea risipirilor sale. Generozitatea cu care i-a gratulat pe cei ce aveau nevoie de ea nu i-a diminuat cu nimic bogăţia harurilor sale, ba chiar l-a făcut mai iubit, mai apropiat, mai căutat de confraţi. Bogăţia imaginilor din carte reconstituie, printre altele, şi traseul acestei exemplare dăruiri.
Bineînţeles că s-a grăbit cu această operaţie bilanţieră. Prea ne-am obişnuit cu prezenţa sa catalitică prin apropiere ca să ne împăcăm cu ideea de bilanţ. O reuniune fără Radu Cârneci, fără verbul său mătăsos şi fără reflecţiile sale rezolubile este din capul locului eşuată.
Îţi mulţumesc, Radu Cârneci. Îţi mulţumesc pentru carte şi pentru că mi-ai împlinit, prin aceasta, o dorinţă ce m-a încercat multă vreme. Aceea de a te avea prin apropiere.

Radu CÂRNECI

Primăvara, anotimpul fraged
poezii create în deceniul al optulea al secolului trecut, revăzute acum pentru revista Spații culturale.

INVOCAȚIE LA PĂSĂRI

Bineveniți păsări, bineveniți!
Vă aștept cu ploile verzi, cu pădurile
– despletite femei de dragoste –
după ele ochi de soare, după ele sân de lună
pentru obosiții de frumos.

Vino sud, vino soare
și inundă-mă cu ape de păsări:
în brațe rândunici în frunte ciocârlii în păr cucii
și tu privighetoare, regina mea,
și purificați-mi cu dragoste auzul și lumina
înfrunziți-mi coapsele și umerii, veniți
și adolescenților dați-le inima mea.

(…E un amurg, ultimul, care mă doare
un amurg de femei puține, de zăpezi subțiri un
amurg și fuge din mine – lup negru – fuge
sub pământ din inimă, sub pași, lup, fuge
fără păsări albe, fără ploi verzi
fără mine, din mine, dincolo, fără înalt fără
mine, amurg, fără dragoste, fuge…)
Păsări, vă aștept, bineveniți!
E timpul pământului, de păsări, sărac –
bineveniți păsări–femei, păsări–bărbați
e nevoie de dragoste, sete de dragoste, secetă –
aștept la marginea mea, bineveniți
am un zbor pentru voi…

ÎNDATORIRE DE PRIMĂVARĂ

…Acolo între două stele la timp scăzut
erau păsări fără cuvinte arbori fără suflet
nedescântată sămânța de iarbă
încremenită hora de fete bărbații pustii
răstignite patimile
neperechi sălbăticiunile triste – și
peste toate duhul meu ca o corabie.

Tot timpul cât m-am născut am fost de rugă:
chin eram, teamă spre sunet
gând de culoare, miez de pământ dulce
pentru toți mă nășteam: domn din Domn
lumină din Lumină, durere din Durere
miresme la tâmple iveam, țipăt în genunchii
de fugă – o tristețe eram împrejur cu imn.

(Și-am auzit: „… De ce atâta scrâșnet și lacrimi
și sfâșiere pentru un zâmbet, de ce?“
Și erau lângă mine toți, umbre și nu-i vedeam
toți așteptând să le dau ochiul de soare
sânul de lună, clopot de aer și apă
erau așteptarea ca o otravă
în mine adânc rădăcină de dragoste…)

Așa începură sevele să mă cuprindă:
pulpe și piept și fruntea – abur de cer –
limpede răsuflare de duhuri –
din mine apoi am crescut fiece mugure
firul de iarbă l-am tors, fiece fluture
l-am aurit: femeilor trup de dor
le-am dat bărbaților neliniște-n sânge…

Înfloream! Înfrunzeam! Mă-ndumnezeiam!
În zori lumea era gata de nuntă:
plecau din mine perechi de culori perechi de sunete
de miresme de patimi superb legănându-se
din mine, intrau în marea ființă, perechi
ca un sărut între cer și pământ
clopote dulce-aiurind, clopote, clopote, clopote…

Dimineața eram vârstă înaltă, domn
din Domn lumină din lumină din durere
în jurul soarelui: aură, în jurul lunii: cearcăn
îmi clătinam obosit duhul spre somn
și toți de mine uitaseră, toți mă uitaseră și
perechi, perechi făceau dragoste, nuntă nebună
jur împrejur miresme de dragoste…

DUPĂ DRAGOSTE*

După dragoste soarele este mai luminos
după dragoste luna are cearcăn frumos
după nunta cerului cu pământul
pietrelor le crește rotundul.

Totul după dragoste: mireasmă de dor
urma sărutului, pasăre-n zbor
în sâni, sub sâni spaimă subțire
în lemnul verde vlagă de mire
în nori și sub nori liniște, după
dragoste gura-i duruta mea cupă.

(Apoi păsările fac pui de cântece
stelele coboară-n descântece
arborii așteaptă fete din fete
fructe lunecând să le desfete
semințele nasc părinți iar casele
cu încă o dungă își înseamnă oasele)

După dragoste soarele e Domn preafrumos
luna și tu cu cearcăn luminos
după nunta cerului cu pământul
sânii tăi tac pârguindu-și rotundul…

* Mic poem după dragoste

ULTIMUL RISIPITOR*

Risipitor sunt și după mine stelele după
mine zorii, după mine soarele risipitor,
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii pe cer, risipitorii
după mine ploaia și spicele făcând dragoste
pământul și mările mereu după dragoste.

(Vai, risipitor sunt și am fost, fetelor
v-am făcut frumoase, amintiți-vă!
Unde-s gândurile voastre acum, dar ochii
de uimiri, pașii de aer, dar gura
de așteptare, brațele de dragoste, unde?
Iată, mângâi vântul și urma părului vostru –
o, cum v-ați dus,
zveltele mele poeme!

Unde sunteți, bărbați cu sufletul meu?
Toamnă e-n fruntea voastră sau rămâneți
cu durerea de-atunci dulce și tânără, unde
vă sunt armele și furiile și aurul?

Și vinul e-același? Dar fărădenopțile noastre?
Unde statuile – abur de munte –
și vorbele-n șuier aducând primăvara?
O, risipitorilor, prieteni ai mei…)

Iată, mă dărui mereu, după mine stelele
mă dărui, după mine soarele
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi, Risipitorul
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii și vântul făcând dragoste
după mine pământul și mările mereu în dragoste
după mine, mereu după mine, Risipitorul.

Vai, talantul se cheltuie, se topește
și curge-n văzduh – fluviu de aur –
aud pași după mine, pașii furilor:
sunt zvelți și tineri furii și cu gânduri
năvălind din multă lumină –
da, talantul meu se cheltuie, e
ultimul sunt ultimul risipitor!… Poate că mama se roagă
acum pentru întoarcerea mea…

* Fiul risipitor

JOC ÎN DAFINUL ÎNFLORIT

Frumoasa cea-mai-frumoasă, ca dimineața
Ceamaifrumoasă frumoasă a venit la mine
la somnul meu a venit Ceamaifrumoasă
adunându-mă din visuri, zicându-mi
Ceamaifrumoasă:
„Iată-mă pentru tine, numai pentru tine
ziua pentru tine, seara pentru tine, noaptea pentru tine
tu m-ai înălțat din pământ cu ierburile tale
fă-mă acum flacără…“.

Era cea-mai-frumoasă Frumoasă
și de fapt mi-era flacără,
eram dor și sete și poftă de albastru acum sosise
în somnul meu urcase
și somnul meu se făcu pom, înfrunzi și înflori
era în mine, eram înalt și-n vârful meu
se legăna Ceamaifrumoasă.

Mi-a clătinat sângele cuprinzându-mă și mi-a zis:
„Spune-mi până când voi fi Frumoasa cea mai frumoasă?
Nu voi muri, nu vei muri, nu ne vom face țărână și vânt?
Până când cea mai frumoasă frumoasă voi fi până când?“
Și pomul meu se legăna de frumusețe
mă legănam frumos
și i-am răspuns Celei mai frumoase frumoase:
„O, țărâna nu te va atinge, ierburile nu-ți vor fura ochii
iar vântul nu te va împrăștia ca pe o părere
cât timp vei sta în pomul acesta de dor
în pomul acesta nemuritor“.

Și ea: „Dar până când voi fi Ceamaifrumoasă frumoasă?“
„O, Doamne, vei fi Frumoasa cea mai frumoasă
cât timp vei rămâne Cea-mai-frumoasă-frumoasă!“

Și-n pomul meu de zori, în pomul de zi, și-n cel înnoptat
se rotește întruna frumos otrăvindu-mi sângele
și aerul și apa
Frumoasa cea mai frumoasă, Ceamaifrumoasă frumoasă…

DESCÂNTEC LA PASĂREA ALBĂ

Pasăre albă, soră a pasării negre
coboară din cer, de lângă cer
coboară din soare, de lângă soare
coboară din lună, de lângă lună
pasăre bună.

Pasăre albă, vino la ceas de noapte
vino la ceas de suflet vânăt
vino la ceas de stele puține
vino când tâmpla se-nclină
pasăre lină.

Așează-te peste pasărea neagră
peste ochii ei negri, peste negrele-i aripi
peste pliscul negru cântecul tău
peste ghearele-i negre zborul tău cheie
pasăre-zee.

De nouă ori în jurul frunții mele
de nouă ori în jurul gurii mele
de nouă ori în jurul inimii mele
de nouă ori nouăzeci și nouă de ori
în mine să zbori.

Și fă-mă de soare și fă-mă de zi
și fă-mă de zi și fă-mă de soare
și fă-mă de-amiază și fă-mă de-nalt
și fă-mă vârf de copac, vârf de stâncă
pasăre adâncă.

Iată, pasărea neagră e umbra ta
pasărea neagră să fie umbra ta
pasărea neagră va fi umbra ta
tu, pasăre albă peste pasărea neagră
peste pasărea neagră…

FIUL LUI ZAMOLXE

… Superb, în vârf, cădelnițam arome
vale de aer legănând sonor
și explodau în mine, policrome
zăpezile din timpul trecător

Înalt de ceruri cobora în creștet
prin frunte veșnicii efluviind
purificându-mi clipele de veșted
și tâmplele de tâmple de argint

Cremene-n tălpi și fulgere în palme
întregul respira în mine: miez
cu munții demni, în imnurile calme
desfășuram și-nfășuram un crez

Frumos de duh sta sângele-n amiază
un arc era în nervi, iar peste nervi
psalmodia stăpână buna piază:
târziul cor al dușilor mei servi

Oh, și simțeam în mine nemurirea
Cu Soarele dansând pe Kogheon
în patru zări eram nemărginirea
de la Zamolxe strălucind și domn

Fertilizam fecioarele și glia
iar apele le-mbogățeam cu vieți
și izbucnea de stâncă poezia
când coapsele-mi nășteau pe îndrăzneți.

Era o vreme fără de prihană
din mine ondulând și-n mine stând
iar noaptea se topea-n săgeți, strihană
pierzându-se în văile de gând…

Sublim, în pisc, oficiam de soare
nemărginirea legănând cu dor
în sus, în jos, minune domnitoare
eu, veșnicul de viață dătător…