Propoziții pretențioase – Ajurată
Încă trei zile și împlineam luna.
De stat pe case, pe la nunți și party-uri, numai la scris nu. De plimbat drumurile. De…. Demult fuseră balcoanele lui Matei, demult și sutele de ahtieri după lucrări și implicit după bani. Că și munca, și banii se trec cât ai clipi, cât trece de seara până a doua zi dimineață, cât ai lua un pui rebegit, descăpățânat, ambalat și ,,rumenit” la gheață, cât ai lua două pâini, un pate câteva roșii…. Cât ai… avea răgaz să dai ahtului glas tânguitor. Și-apoi, cum ajunară în tinerețe bieții tăi părinți naivi, încredințați că la 15 și 16 ani, puși împreună, se poate răzbi în viață, că piere orice obstacol, faci foamea ,,original”. Fituiți banii pe nimicuri, zero perspective de lucru. Așa că Matei a fost o gură de oxigen. Întâi cașcarabeta pentru papuc, apoi balcoanele. Mult mai târziu celelalte, chioșcul și acoperirea cu tablă a cârciumii. Ahtiind, munceam pe brânci, iar la sudură nu se încumeta niciunul, nici tata, cu atât mai puțin Cristi și Nae. Puneam mâna pe clește, introduceam electrodul și ține-te, nenică! Trebuia doar să reziste întâi instalația electrică de acasă și apoi a clientului. Aiestui mod barbar, intempestiv i s-a potrivit și urmarea sudării ,,excesive”. Deh, timpul presează, mai multe operațiuni într-o zi înseamnă definitivarea lucrării mai repede, deci mai mulți bani. Cocoțat pe un scaun, cu șapca albastră pe cap, cu frisoane ce străbat corpul după ce biluțe de zgură și metal se încăpățânează să ajungă pe piele, oriunde – să vedeți bătute moldovenești când nimeresc în încălțăminte, să mimați ,,Auraș, păcuraș, scoate brocul din urechi…” când ,,alacele” se furișează în pavilioane și să dansați salsa cu sudorul când moleculele incandescente se perpelesc prin tricou; palme, degete, pleoape, ochi, păr… -, m-am trezit luat la stins. Unul dintre cracii pantalonului luase foc la gambă și ardea cu flacără din ce în ce mai mare, întinzându-se de la calcaneus până aproape de jumătatea gambei. Mă ajutoră Cristi, sărind cu cârpe să stingă incendiul. Daune textile, pielea intactă, nu roșie ca alaitul, după cum mă așteptam. Ajustai gaura introducând cracul în ciorap și continuai lucrul ca și cum nimic nu se întâmplase. ,,Mersi, bă, că mă ajutași! Ce mă făceam fără tine?” ,,Luai foc, ce să te faci. Ardeai ca mătușa lu’ tata, ca Mioara! Dacă sudezi ca nebunul!” Și-a mai venit și Matei: ,,Fulgerică, îmi dai foc la casă. Las-o, vere, mai ușor, că tot banii ăia îi iei.”. Era să-i spun vreo două, de-alde ,,ție îți convine…”, dar mi-erau buzele sigilate pe subiect, fiecare dormea după cum își așternuse sau i se așternuse….
Vremea balcoanelor a mai durat un an sau doi. Începuseră să apară și alte materiale și alți meșteri. Dar și clienți cu dare de mână neașteptată. Costică Sifonaru venise de prin străinătate pe cai mari, își cumpărase apartament spre capătul Zonei Pod, la etajul unu și-l renova după alte standarde, construia o fabrică de pâine pe Crângul Meiului, ceea ce pentru un oraș încă patriarhal ca al nostru nu era deloc puțin, încă prea mult și prea îndrăzneț. Puțini se încumetau la investiții mari, iar ei erau parte din clasa foștilor apropiați ai partidului, membri de partid, odraslele lor și câțiva golănași de succes. Nefiind nici râmnicean după naștere, nefiind nici vreun bogătan…. Balconul…. Ridicat cu sfori de jos, prins pe poziții, cu același tip de ,,ajurare” practicat la Matei – un rând de geamuri mari și alternative încă două mici sus -, agreat, lăudat și plătit pe măsură.
