Spații culturale nr. 34 (10)

CĂRŢI PREZENTATE DE:

Petre ISACHI

​
Nu sunt Eu, Acela sau (i)relevanţa mitemelor personale* (1)

Aşa cum îl cunosc eu, pe autorul romanului Impostorul (37 de volume, la data când scriu aceste rânduri), nu frica de „neantul uitării”, nici „frica de moarte”, nici tendinţa de a fi clasicizat în viaţă sau voinţa de a-şi negocia singur imaginea /receptarea etc. îl va fi determinat să scoată la Editura Valman, Viorel Savin Comentat de …. (632 pagini, peste 140 de Interpretări dacă adăugăm albumul, Indexul de coperte, de titluri etc.), ci mai curând orgoliul homeric (în afara orgoliului, un scriitor nu există) şi convingerea intimă că un scriitor/ artist nu poate fi cunoscut/ înţeles niciodată… Dacă el nu se înţelege, cum ar putea să-l înţeleagă/ cunoască altcineva?! Cu atât mai puţin, cum ar putea să-i fie înţeleasă Opera protejată de un enigmatic duh inanalizabil, de cuvintele-iudă care mai curând ascund decât comunică, de sublima ignoranţă a fratelui nostru, cititorul, care este permanent convins că nu el este eroul/ antieroul cărţii. Nu eu sunt Acela, îşi spune lectorul în timp ce „traduce” Textul. Nu sunt Eu, Acela pe care-l comentaţi, judecaţi, interpretaţi, căutaţi… ne repetă persuasiv în subtext, Viorel Savin. Totuşi, despre cine citim, dacă ceea ce tu eşti nu poate fi descris altfel decât ca negaţie totală? Nu poţi să spui niciodată fără să greşeşti: iată ce sunt eu…!
​Eu sunt Eu, plus personajele, ideile, angoasele, interogaţiile, frustrările, mirările şi revoltele etc. mele, pare să ne spună cel Comentat de el însuşi (pp. 539-614), Comentat în Dosarul de Urmărire Informativă Nr. 1349, nume conspirativ Sorel (pp. 511-538), Comentat în volume, de Constantin Ciopraga, Vlad Sorianu, Daniel Corbu, Ioan Enache, Petre Isachi, Ion Rotaru, M. Ghiţulescu, Valeria Manta Tăicuţu, Eugen Negrici, Grigore Codrescu, Gruia Novac, Elena Ciobanu, Nic. Turtureanu, Adrian Voica (pp. 355-510), Comentat în periodice de Carol Isac, Petru Cimpoeşu, Dinu Kivu, Vasile Sporici, Carmen Mihalache, Cristian Livescu, Laurenţiu Ulici, Victor Munteanu, Mircea Ghiţulescu, Stelian Vasilescu, Cornel Galben, Ludmila Patlanjoglu, Valentin Silvestru, Constantin Radu-Maria, Vasile Pruteanu, Ileana Berlogea, Al. I. Friduş, Paul Tutungiu, Val Condurache, C-tin Călin, Carmen Tudora, Constantin Paiu, Simona Nicoleta Lazăr, Ioan Enea Moldovan, Ion Roşioru, Petre Isachi, A. Lăpuşan, G. Balint, S. Cristea, Floria Faifer, Ionel Savitescu, Ştefan Oprea, Gina Modoran, Ovidiu Dunăreanu, Ioan Holban, Georges Astabs, Constantin Cubleşan, Bogdan Ulmu, Paul Cornel Chitic, Mariana Criş, Mihai Dascălu, Adrian Ţion, Alina Şandra, Viorel Şerban, Mircea M. Ionescu, Ion Fercu, Mircea Dinutz, Adrian Jicu, Constantin Dram, Adrian Botez, Petrache Plopeanu, Rodica Lăzărescu, Ionel Necula, Anca Măgurean, Maria Pilchin, G. Codrescu, N. Turtureanu (pp. 25-354).
​Cui prodest o asemenea carte? Se întreabă şi ne întreabă Adrian Jicu, prefaţatorul ediţiei, critic tânăr, paradoxal contaminat de pragmatismul şi didacticismul universitarului (probabil?), care uită de noile concepte de gratuitate şi eforturile mondiale ce se fac pentru crearea unei gândiri de marketing în jurul gratuităţii şi al costului zero. Wikipedia, Facebook-ul etc. confirmă tocmai paradoxul gratuităţii, al costului zero. Interogaţia din prefaţa acestei Istorii a literaturii lui Viorel Savin de la origini până în … îi confirmă lui Adrian Jicu, concluzia că citim „o veritabilă ars vicenti” şi ni se oferă un model (primul de acest fel, după ştiinţa noastră!?) „despre cum îşi poate cineva gestiona posteritatea literară” (p. 16). Posteritatea, ars vicenti, singurătatea de care se plânge V.S. în Explicaţie” (p.5) – un scriitor nu este niciodată singur – sunt motive pretext folosite de cel „comentat”, spre a-şi demonstra incognoscibilitatea Operei de către o „critică tabuizată” şi a-i impune cititorului rătăcit şi învins deja, după lectura romanului Evanghelia eretică, măştile inefabile ale scriitorului. Valeria Manta Tăicuţu are dreptate când susţine că acest volum atipic nu trădează un „semn de slăbiciune”. Dimpotrivă. Cu luciditate camil-petresciană şi orgoliu flaubertian, autorul tragediei Poarta (pe nedrept uitată de marii regizori ai României …, dar mai există ei oare?!) ne oferă „cu revoltă, cu milă şi cu gheaţă în suflet” (nu pot să explic pe moment de ce l-am citat pe Daniel Corbu), spre lectură Romanul Operei savinene, în care Autorul joacă cu dezinvoltura şi firescul comediantului şi tragedianului din Roma antică, rolul personajului principal, personaj – actant, proteic, cameleonic, când înger, când demon, întotdeauna OM. Viorel Savin nu este o excepţie. Orice scriitor este personajul principal al Textelor sale, fie ele referenţiale, pseudo-transreferenţiale, autoreferenţiale. Autorul comediei Bustul (politică şi mahala) – recent, V.S. mi se plângea, acuzându-mă indirect, că interpreţii nu-i comentează subtitlurile – ştie, asemenea creatorului celebrelor parabole Cartea de nisip, Memoria lui Shakespeare, Istoria universală a infamiei etc., că scriitorul nu poate să fie „doar unul şi eu însumi”, ci, ca şi Dumnezeu, se vrea, se visează, este „mulţi şi nimeni”. Desigur, doar poporul de cititori ar putea să-i configureze cameleonismul măştilor auctoriale şi perplexitatea shakespeareană a scriitorului etern, ce-şi (re)descoperă condiţia demiurgică, asemenea lui Borges: „ – Eu, care în van am fost atâţia oameni, voiesc să fiu doar unul şi eu însumi”…
​Identitatea scriitorului, asemenea Soldatului cu o mie de feţe (v. C.I.P., Repetiţie generală cu Apocalipsa) se află codificată în sintagma „mulţi şi nimeni”. Autorul unui text transreferenţial, precum Funia sau Comedia supunerii – un alt rezumat al secolului XX, intuieşte că Romanul Operei savinere (citeşte Viorel Savin Comentat de… Valman, 2014) este o Nouă Carte scrisă de un autor colectiv (poporul de critici), în care mulţimea de personaje îl metamorfozează pe Autor, într-un personaj ubicuu al propriei Opere, Povestitor omniscient, demiurgic, proteic. Mai precis, Povestea Cretinozaurei, admirabil narată şi dramatizată în cele 37 de volume, pare o infinită carte pe care toţi cititorii o scriu, o citesc ( = lectura este prima interpretare a Textului), încearcă să o înţeleagă, dar unde, simultan, „se află şi ei înşişi”. Cum să te înţelegi pe tine însuţi, configurat simultan victimă şi călău, liber în închisoare, închis în libertate etc.? Ce nu ştie niciodată, fratele meu, cititorul?
​Unde se află principala instanţă a comunicării: Autorul? În marginea (unde „valurile” ating amplitudinea maximă), în centrul Operei (care este pretutindeni) sau în spiritul/ substanţa Textului? Ubicuitatea, omniscienţa, omnipotenţa şi proteismul Autorului derutează. Este imposibil să-l identifici pe V.S. în Lumea personajelor sale (aproximativ patru sute de ficţiuni/ fiinţe de hârtie, spectatori şi actanţi ai lumii în care supravieţuiesc), configurată în coloratura comico-tragică şi triumfător absurdă a unor semne aflate în război cu toată lumea. „Biografiile” personajelor (caracter, erou/ antierou, voce, funcţie, agent, martor, simbol, idee, semn etc.), cu rădăcini invizibile în viaţa scriitorului, transfigurează permanent un alter ego al unui autor ce nu poate fi conceput ca Unul, ci ca Mulţi şi Nimeni.
​Biografia autentică (condiţionată de ideal, trasată de ideal, creată de visul fiinţei) a lui V.S. este Opera, „transcrisă cu mare spaimă”, de scribul Luncanilor. Incluzându-se în conceptul de autor colectiv, (citeşte în poporul de comentatori) scriitorul Comentat de el însuşi (concret: răspunde unor întrebări fireşti, dar (in)comode, puse de Vasile Ciobanu, Virgil Panait, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Pop, Cornel Galben, Petre Isachi, Ion Fercu, Daniel Corbu, Rodica Lăzărescu, revista „Conta”, Adrian Jicu, Gheorghe Bălţătescu, Nicolae Turtureanu) descoperă capcanele „libertăţii totale”, tocmai acum când poate scrie „despre orice vrea, când vrea şi cum vrea” (p. 541). Oare chiar aşa să fie? Personal împărtăşesc opinia lui Flaubert: „Nu scrii ceea ce vrei”, niciodată. Mai cred că dictatura nu dispare în veci, ea îşi schimbă doar formele/ sensurile, măştile, asemenea interdicţiilor. Dar să-l vedem cum se configurează şi se estompează în oglinzile întrebărilor, autorul vol. Tragedii în fond.
​Desigur, face parte dintre „cei aleşi”, plânge condiţia dramaturgului, dezaprobă orice tip de dictatură (mai ales pe cea a Eului), repudiază pe cei ce scriu Texte la comandă, pe cei ce pleacă să „fericească alte seminţii”, spune ostentativ adevărul (care adevăr?!), minte (augusta minciună a literaturii?), dispreţuieşte (din prietenie!?), fuge de „laşitatea comună”, fuge de el însuşi, pentru a se regăsi în Lume, crede în textele „cu poveste şi scop”, îşi construieşte duşmani în spiritul teoretizat de Umberto Eco (v. U.E., Cum ne construim duşmanul, Polirom, 2011), crede în orizontul de aşteptare al publicului (ce ne facem? Scriitorul trebuie să creeze orizontul de aşteptare?!), rămâne enigmatic în (co)relaţia cu „prietenii mei turnători” (p. 564), convins că „fiecare se ascultă pe sine” (p. 547), nedumerit de ce nu-i mai apare „data naşterii” în calendarul scriitorilor (ca şi cum nu ar conta data morţii?!), supravieţuitor „cu semeaţă ipocrizie în vremuri potrivnice” (etern, vremurile sunt potrivnice), „mizantrop, egoist incurabil, frustrat pe măsura talentului, oportunist lamentabil…” ( aşa sunt marii scriitori, cred !?), lucid, nu se lasă fascinat de mirajul puterii (v. Puterea scriitorului, pp. 549-551), „altruist prin sacrificiu asumat” (orice scriitor autentic repetă mitul Meşterului Manole), apt de a relativiza categoriile morale, estetice, filosofice, religioase, politice etc., absolut onest („nici un român nu crede că un alt român poate crea o capodoperă” – V.S. este încă român), se consideră un „pom cu roade” lovit cu intenţie de „aceleaşi persoane de sus”, deşi este „cetăţeanul din viitorul apropiat” necesar societăţii, „cade” în ziua de 4 aprilie (cum nu ştiţi ce se întâmplă în această zi?) într-o „trecătoare stare de prostaţie”, îi iartă pe cei care i-au făcut rău (dar nu-i uită!), simulează că scrie pe înţelesul oamenilor cetăţii (toţi aşteaptă precum în tragedia Poarta să-i citească scrierile!), întreţine prin inconsecvenţă şi „vanitate devastatoare” o stare de disconfort în rândul „hermeneuţilor de ocazie” (mă consider… „de ocazie”), repetă, urmându-l pe autorul Istoriei literaturii române. Dramaturgia, că nici măcar o singură piesă „nu seamănă cu alta”?! (din fericire „seamănă” prin retorică, problematică – există un simfonism al temelor şi al motivelor –, viziune în „acorduri pentru urechi surde”, categorii estetice, morale, filosofice etc.), pretinde că scrie „cu premeditare altruistă şi cu milă” (Nici măcar Biblia nu a fost scrisă „cu milă”… Ce-o fi însemnând să scrii „cu milă”?!), nu „genializează” non-stop (cum insinuează cu pioasă ironie călugărul scriitor C.G. de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Casianu”), dar lasă urme în Republica Literelor, are nevoie de certitudini (o posibilă explicaţie pentru includerea în structura compoziţională a cap. IV – Comentat în D.U.I. – selectiv), se vrea un exilat (să fie un moft?), vede peste tot „turnători” şi „ipocriţi înregimentaţi”, urăşte turma „fiindcă nivelează individualităţile”, deşi nu ne obligă nimeni să intrăm în gloată, urăşte politicienii ce manipulează permanent prostimea (care, se ştie, nu ar putea fi nici condusă, nici guvernată altfel), trăieşte cu himera că a „girat Revoluţia de la Bacău” (nu-şi imaginează o secundă că ar fi putut fi manipulat?), nu a descoperit încă, de ce turma „îşi venerează leprele, escrocii, indivizi vulgari, descurcăreţii, viclenii, linguşitorii folositori, oamenii fără patrie şi fără Dumnezeu”, cum aşa-zişii aleşi pot fi de folos „masei de anonimi”, de ce „sub masca altruismului, ataşamentul necondiţionat converteşte orice în tragedie”, de ce Teatrul moştenit de la I. L. Caragiale s-a transformat „cu precădere în spectacol”, de ce impostura pare o fatalitate (desigur, chiar este?) etc., visează la o istorie literară infailibilă în care Scrierile lui „iau forma potrivită promovării adevărului pe care îl conţin” (promovarea adevărului nu este sinonimă cu adevărul?), încă luptă cu cei ce l-au acuzat de plagiat, exilându-se „în strigăt” şi considerându-se „o victimă” a imbecilităţii şi a „democratizării actului artistic” (deşi susţine, când îi place, că „publicul este suveran”), caută „duşmani cinstiţi” necesari când nu există „o scară obiectivă a valorilor”, iluzionează lumea că „omul este un bun conducător de durere” (ce bine ar fi dacă ar fi…!, dar durerea este o stare ce nu poate fi retransmisă), viaţa e o închisoare, moartea, un exil… , încât… rămâne în final, un om normal, „măritat la Luncani” ,obligat de soartă, să fie fericit, să accepte ceea ce este, să înţeleagă (oare?) „Săptămâna Marii Rafistolări” din Decembrie 1989… Bine că şi-a dat seama, în sfârşit, „că fusesem straşnic manipulat” şi a constatat – paradox aparent – că, „răul prezent izvorăşte… tocmai din faptele bune din trecut”. Trăim doar în Cretinozauria şi aşteptăm resemnaţi, binele ce „izvorăşte” din răul prezent… Tema aşteptării din tragedia Poarta. Iniţierea. (Continuarea în numărul viitor.)

​* Viorel Savin Comentat de …, Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2014.

Mitu SĂLCIANU

Loc de mas şi de visare a vieţii

L-am cunoscut în casă la Tică Ghiniţă, la Mărăşeşti, în vara anului 1985, ca figură distinctă dintr-un anturaj poematic temporal format din Mitică Pricop, Ion Panait, Gheorghiţă Istrate şi Paul Spirescu. L-am cunoscut pe el, pe omul Panaitache (la început am crezut că aşa îl dezmiardă Ghiniţă pe Panait!) Vultureanu, poezia lui, mult mai târziu, arar şi puţin în revistele literare din Vrancea, chiar dacă, în 1974, debutase în revista Luceafărul. Abia în 2013, la Adjud, la Festivalul Naţional de Poezie „Emil Botta”, l-am reîntâlnit şi am intrat, cu adevărat, în contact cu poezia lui. Şi am citit-o ca fiind poezia unui prieten, ca fiind ceva apropiat şi cunoscut. Pentru că le cunosc poezia celor mai sus menţionaţi şi, în mare parte, ne-am încadrat în acelaşi areal al devenirii.
O seamă de confraţi şi critici literari, la apariţia cărţilor lui, au remarcat: Apostu Panaitache Vultureanu este o personalitate culturală importantă, care a avut în mişcarea literară vrânceană (…) o prezenţă activă, fascinantă, imposibil de neglijat. (Ioan Dumitru Denciu), Poezia lui se revarsă parcă din versete, abil strunite, curgătoare prin lacrimi de lumânări niciodată stinse. (Gheorghe Istrate), … Panaitache Vultureanu (…) se lasă trăit în cea mai mare parte a timpului de Poezie, destul de des chiar devorat de ea…. (Janine Vadislav), iar despre volumul Ospăţul pietrei (2010) Mircea Dinutz spune: În linii mari, cartea se situează între meditaţie şi elegie, pe teme dintre cele mai diverse: viaţa ca trecere, creaţia ca suferinţă, moartea ca risipire, aspiraţia ca divinitate, în totul, o pledoarie temperat politică pentru dragoste şi credinţă, iar Victor Sterom apreciază astfel cartea: …O forţă confesiv-reflexivă impune prin modernitatea spunerii lirice, prin simboluri, metafore şi paradigme de tip revelator, o poezie modernă, de cunoaştere şi pilduitoare.
Am făcut această scurtă digresiune pentru a(-mi) dovedi că noul volum al lui Apostu Panaitache Vultureanu nu este singular, ci, curgător ca un râu, vine adaos, cantitativ şi valoric, la creaţia sa poetică. Rătăcitor într-o călătorie fără sfârşit (doar intuit) Panaitache se adună în poezie, ca aceasta fiind loc de mas şi de visare a vieţii. Este rod al unor vizite necesare, pe care le-a făcut autorul, iar impresiile de călătorie, retrăite, l-au indus într-o stare poetică propice stilului său de creaţie.
Cartea este structurată în cinci grupaje de poezie, între grupajele al patrulea şi al cincilea fiind prinsă printr-un liant poematic al întregirii. Fiecare grupaj este precedat de un motto. Astfel, primul grupaj are drept motto o exprimare aforistică a shogunului Yagyu Munenori. Are o construcţie aparent ludică, o pesimistă inducere în eroare, de fapt, o dulce-amară ademenire a cititorului, cu expunere de motive, în starea de graţie lecturii. E inutilă această încăpere/ O cameră ascunsă pe o stea/ În care locuiesc ca o părere/ La fel de simplă ca şi viaţa mea este catrenul care încheie acest primul grupaj al cărţii intitulat Camera inutilă. Apoi, începe călătoria…
Un singur poem, cel care dă şi titlul cărţii, constituie partea a doua, cu motto din Novalis, dând o interpretare romantică a vieţii: Visarea vieţii/ vis al nemărginirii…
…poemele lui Perse au păstrat caracterul de ritual savant, amploarea cosmică a gestului poetic spunea cândva Aurel Dragoş Munteanu despre cel ales de Apostu Panaitache Vultureanu pentru a da motto-ul celui de-al treilea grupaj (Chemarea), Saint John Perse. Această solemnitate se găseşte şi în poemele lui A.P.V.: Ca nişte fulgere prelungi/ Egreţii străbat/ Cerul sau Balenele-n cântecul lor/ Îmi înalţă ode şi osanale…
​De la baladierul Radu Stanca, odată cu motto-ul celui de-al patrulea grupaj (Rugul), preia şi dramaticul eroic, aici în motivul purificării prin ardere. În poemul de deschidere spune: Am început o lucrare frumoasă/ Aşa cum sunt şi lemnele/ Aşezate/ Într-o anumită ordine/ Bine gândită/ Şi socotită/ Pentru ca echilibrul/ Să fie perfect/ Şi gravitaţia bine cântărită.
​În fine, ultimul grupaj, Călătoria, poartă motto un rubaiat de Omar Khayyam. În ceea ce urmează la A.P.V., deşi sunt poeme scurte, constatăm că motivaţia scrierii lor atinge fin-tangenţial catrenele lui Omar Khayyam. De ce să nu recunoaştem: o poezie bună transmite poetului-cititor un impuls în a crea la rându-i. Puterea impulsului depinde de calitatea receptorului.
​Şi, cum spuneam ceva mai sus, între popasuri A.P.V. a continuat să scrie impresii de călătorie. Una dintre aceasta, remarcată şi de editorul acestei cărţi, Gheorghe A. Stroia, este Pălăria de pai, pe care o redau în întregime: Eu am o pălărie de pai/ Împletită frumos/ Eu am o pălărie de pai/ Împletită duios/ Eu am o pălărie de pai/ Împletită cuvios/ Ca şi cum/ O pălărie de pai/ Împletită oricum/ M-ar apăra/ De neliniştile/ Mele
​Ei, da, Visarea visării de Apostu Panaitache Vultureanu, o carte de citit şi de bucurat. A.P.V. Cândva, când îmi satisfăceam stagiul militar, îi numeam (consideram), în sens peiorativ, pe ofiţeri şi subofiţeri, apevişti, de la Armată Pe Viaţă. După citirea acestei cărţi, parcă îmi vine să cred că A.(postu) P.(anaitache) V.(ultureanu) este tot un apevist, dar de la Artă Pe Viaţă.

Ion CRISTOFOR

Mircea Popa – cinci decenii de activitate

Debutând cu un articol de istorie literară în revista „Steaua” (1963), Mircea Popa se va impune, în cele peste cinci decenii de activitate, ca unul din cei mai prestigioşi istorici literari. Recent, profesorul clujean a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani. Născut la 29 ianuarie 1939, în Lazuri de Beiuş, judeţul Bihor, ca fiu al unui preot ortodox, criticul se va bucura de o existenţă deloc plictisitoare, cu mutări prin diverse localităţi de provincie. Abia din 1963, Mircea Popa devine cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române, din 1980 conducând colectivul de istorie literară al Institutului. În 1995, adică foarte târziu, devine profesor la Universitatea „1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia. Cine parcurge recentele sale confesiuni cu Marin Iancu sau numeroasele cărţi ale profesorului va înţelege de ce traiectoria sa intelectuală a întâmpinat atâtea obstacole. Mircea Popa este un om de o francheţe cuceritoare, un critic ce a stat mereu în slujba adevărului. Numele său aparţine unei conştiinţe ce a refuzat mereu compromisurile şi spiritul tranzacţionist. Nu e întâmplător că debutul său editorial e un studiu monografic dedicat lui Ilarie Chendi (Bucureşti, 1973), un spirit afin, de polemist şi luptător.
​Încă de la acest volum avea să fie remarcat de regretatul Laurenţiu Ulici, dintre tinerii debutanţi ade atunci, ca fiind cel mai apropiat de prototipul istoricului literar „ca metodă critică şi, totodată, cel mai dotat”. După o serie întreagă de lucrări monografice dedicate unor autori ca Ioan Molnar Piuariu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Timotei Cipariu şi alţii, Mircea Popa s-a instalat în galeria istoricilor literari ca figura cea mai reprezentativă a istoriei literare clujene. Constatăm că toţi aceşti autori monografiaţi de Mircea Popa sunt ardeleni. E limpede că genul monografic îi oferă criticului un vast câmp de manevră, în care cercetătorul, documentaristul, criticul şi istoricul literar îşi poate desfăşura în voie forţele, dar şi subtilitatea de analist. Toate aceste volume sunt un elogiu adus spiritului transilvan, caracterizat prin cultul pentru ordine, disciplină, tenacitate, dar şi rigoare şi netranzacţionism. Sunt trăsături morale pe care le găsim, cu asupră de măsură, şi în constituţia intelectuală a profesorului Mircea Popa, un istoric literar dublat de un critic exigent, erudit, cu un gust literar sigur.
E ceea ce se poate constata parcurgând cea mai recentă cartea a istoricului. Cartea de faţă, Prezenţe literare. Oameni şi cărţi, vol. II (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2016), adună o serie de cronici literare şi medalioane apărute în diverse reviste literare, cum ar fi „Caligraf”, „Tabor”, „Steaua” şi „Tribuna”. Masivul volum intenţionează, aşa cum mărturiseşte criticul însuşi, să pună într-o nouă lumină valori recunoscute în câmpul literar, cărora încearcă să le asigure „o nouă vizibilitate”, printr-o interpretare mai adecvată sau printr-o mai bună aşezare în context. Selecţia textelor mărturiseşte, în subsidiar, şi o opţiune pentru un fel de “carte cu prieteni”. Este o carte născută din plăcerea lecturii, o avancronică la o alta ce va urma, menită să reţină participarea criticului la viaţa de fiecare zi a literaturii, pe parcursul „unei perioade de aproape cincizeci de ani de viaţă literară neîntreruptă”.
În opinia exigentului critic, câmpul literar trebuie să fie unul democratic, în care valorile literare se impun după un proces îndelung de “filtrare” şi “decantare”. Mircea Popa respinge cu fermitate ideea unei opinii critice „singulare”, opinând că e nevoie de o „instanţă critică plurivocă”. Dar să nu ne imaginăm că în această această carte cu prieteni, exigentul critic îşi uită acasă scalpelurile, bisturiele, săgeţile sau sticlele cu oţet ale ironiei. Chiar dacă e o „carte cu prieteni”, în care, e adevărat, criticul renunţă la utilizarea ghilotinelor pe care le foloseşte pentru tratamentul veleitarilor agresivi ce s-au înmulţit peste măsură în ultima vreme, Mircea Popa nu-şi părăseşte vigilenţa de cerber, atent ca neaveniţii să nu pătrundă în spaţiul grădinii sale. Spiritul polemic este prezent în subsidiar, ţâşneşte brusc, pe neaşteptate, dintre interstiţiile textului. Mai calm şi mai relaxat în această galerie de prieteni, Mircea Popa nu ezită totuşi să trimită săgeţi în toate direcţiile în care foieşte mediocritatea, spiritul gregar sau adversarii ideologici. E suficient să exemplificăm cu portretul dedicat unui istoric literar precum Ioan Adam, căruia îi citeşte cu un ochi atent volumul intitulat Afinităţi selective. Acestuia i se subliniază simţul nuanţei, dar şi cel al valorizării unor scriitori precum Mihai Beniuc, Platon Pardău sau Titus Popovici, pe „care critica din ultimii ani i-a pus la zid cu deosebire”. Criticul literar nu renunţă la armele sale predilecte în nicio ocazie. O cronică literară dedicată cercetărilor Ioanei Diaconescu asupra dosarelor scriitorilor de la Securitate, se remarcă prin vituperările asupra unei epoci în care „Aproape nu a fost scriitor român care să nu posede un dosar de urmărire informativă, iar în situaţii mai deosebite, acesta să nu fi suferit numeroase tentative de atragere a lui ca informator, să nu fi suferit percheziţii sau presiuni de tot felul….”
Criticul adună în paginile acestei superbe cărţi portrete dedicate colegilor săi din domeniul istoriei literare, dintre care îi amintim pe Constantin Călin, Zenovie Cârlugea, Paul Cornea, Constantin Cubleşan (acesta în postura de istoric al romanului românesc), Iordan Datcu, Niculae Gheran, Marin Iancu, Ilie Rad (elogiat ca un cercetător ce reabilitează genul monografiei literare), Al. Săndulescu (în postura de fin analist al memorialisticii), Alexandru Ruja, Ion Simuţ (văzut ca un „istoric literar cu program”) etc. Dar criticul nu evită nici domeniile poeziei comentând lirismul surprinzător al lui Marcel Mureşeanu, sonetele lui Paşcu Balaci, faţetele poeziei lui George Vulturescu (văzut şi în ipostaza de eseist şi cronicar) sau Olimpiu Nuşfelean. Portrete pline de observaţii pătrunzătoare sunt dedicate şi unor poeţi care părăsesc lirica, aventurându-se, cu rezultate remarcabile, în domeniul prozei (Horia Bădescu, Doina Cetea, Vasile Igna, Hanna Bota). Acestor portrete li se adaugă cele ale unor prozatori de profesie, cum ar fi Nicolae Breban, Viorel Cacoveanu, Eugen Cojocaru, Mihail Diaconescu, Adrian Grănescu, Radu Mareş (acest maestru al „prozei de analiză”), Adrian Ţion.
Portrete convingătoare sunt dedicate unor personalităţi precum Mircea Muthu (văzut ca un prestigios cercetător al sud-estului european), Titu Popescu (surprins ca un tânăr şi viguros estetician). E de reţinut şi delicata efigie pe care o consacră Irinei Petraş, în linii ce creionează, cu o concizie elocventă, mai degrabă un portret moral decât unul strict literar. Fără să fi epuizat prezentarea acestei splendide cărţi de maturitate a admirabilului critic literar Mircea Popa, trebuie să concluzionăm că autorul Prezenţelor literare este el însuşi o prezenţă literară de primă mărime a Clujului şi a culturii naţionale, pe care a slujit-o, cu talent şi devoţiune, vreme de peste cinci decenii.

Ionel POPA

RĂSTIGNIRE PE CRUCEA POEZIEI

Volumul lui Ionuţ Caragea, 33 bis, Ed. Fides, Iaşi, 2012, se deschide cu Iisus poet de tranziţie. Citite cu atenţie titlul şi versurile îşi dezvăluie înţelesul: “nu există decât un singur poet” care se revelează sub diferite chipuri, unul dintrea acestea primind numele caragea ionuţ: “în biblioteca cerului/ sunt doar biblii şi nici o carte scrisă de caragea ionuţ/ asta pentru că-n biblioteca cerului/ nu există decât un singur poet/ şi acesta se numeşte iisus/ cuvintelor sale pilde le-am spus/ dacă vreţi să aflaţi onul din spatele lor/ să spuneţi tatăl nostru de trei ori în gând/ şi să lăsaţi magdalenele-n pace// iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist/ şi numai douămiist nu vrea să fie/sau nu ştiu ce poet de-mprumut/ de la un curent la altul/ de la o muză la alta// iisus este poet de tranziţie/ de la pământ la cer/ şi de la cer la pământ”. Poetul va scrie despre patimile şi pildele lui Iisus; el e menit să sporească “averea Domnului pe pământ” şi să se împotrivească la tot ceea ce se opune acestei meniri. ”Autoportretul” poate fi citit şi ca o artă poetică, dar nu despre meşteşugul versurilor care poate fi variat şi schimbător, ci despre fapta poeziei ca stare şi ca act existenţial. Poezia are şi un ton uşor polemic.
Poemul 33 bis (ce dă titlul volumului) este la fel de emblematic pentru poezia lui Ionuţ Caragea. Iisus a fost crucificat la 33 de ani. Poetul e un bis al cifrei divine, este un răstignit pe crucea vieţii şi a poeziei: “pe foaia numărată / identic şi cu bis/ se săvârşeşte-o crimă/ şi cine m-a ucis?// ajuns după milenii/ tot la aceeaşi treaptă/ îmi regăsesc Golgota/ în vorba înţeleaptă//şi vezi tu, frate geamăn/ din pântecul de mamă/ tu eşti cel mai bătrân/ şi nu vom fi de-o seamă” (33 bis, poezia se află la pagina 33 a volumului!) În viziunea semnatarului versurilor din 33 bis , poetul este un Iisus printre noi. Asumarea acestei identităţi nu este un gest de trufie, ci unul de pietate şi de arătare că prin Poezie săvârşeşti o Euharistie, e semn de asumare a crucificării în mumele poezie. Nici nu vrea să fie altceva; poetul se “spovedeşte pe hârtie”. Fiecare poezie scrisă este testamentul unei zile din existenţa sa. Poezia – îngerul poetului: “ce fericit sunt când vine o poezie/ aşa ca un înger ce-şi caută aripile/ printre cuvintele mele”. Actul poetic e salvare. El îi dă putere să înfrunte toate relele pe care, zice poetul “viaţa-mi injectează doze de singurătate” (Natură moartă) Despre actul poetic, act existenţial, este vorba şi în Ca şi când, ORGASM cu litere mari, Fabrica de poezie (de remarcat tonul ironic postmodernist).
Despre relaţia Eu-Poezie-Realitate, în stil postmodernist, este vorba în Poezie bilingvă: “eu sunt dumnezeul cuvintelor mele/ eu sunt crucea mormântului meu/ eu sunt politica inimii mele/ eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele/ şi şi şi/ şi aşa mai departe” ; poezia aşteaptă să curgă “prin venele poetului”. El, poetul, e legat de lume prin două cordoane ombilicale: “unul la fiere şi altul la cap”. Prin simţire şi raţiune, poetul se hrăneşte “cu toate durerile/ cu toată otrava şi înjurăturile lumii” (Întru marea împărăţie a cuvântului)
În spatele versurilor necanonice se află un poet în aceeaşi măsură “poetic şi filosofic”, frământat de nelinişti şi întrebări. Referitoare la ce?
Universul poetic al lui Ionuţ Caragea, stăpânit de febra căutărilor, se coagulează în jurul unui complex tematic: eu-singurătatea; eu-poezia; eu-timpul-moartea; eu-iubirea. În trena mărturisirilor se aliniază o “cohortă de nelinişti”, o “nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond”. Mai că am putea spune că este un Bacovia adus în postmodernism.
Autorul lui 33 bis este un poet existenţialist. În Închisoare pe viaţă poetul se mărturiseşte: “îmi petrec zilele/ într-un război de insurecţie/ în care toate cuvintele se aliniază/ ca nişte armate tăcute/ şi luptă împotriva destinului”. Toate temele şi motivele pot fi aduse la acelaşi numitor comun: înfrigurarea tragică a alienării: “toţi suntem capabili să-i punem/ nimicului măşti”. Poetul se delimitează de acei “toţi”: “privesc pe omul din oglindă/ rugându-l să se dea/ la o parte” (Insomnie în lumea de apoi).
Primul simptom al alienării este singurătatea care, ca tiranic stăpâneşte pe “toţi” şi în timp, şi în spaţiu: “privesc oamenii zâmbind oftând/ vorbind de unii singuri pe străzi în metrou/ tăcuţi cu ochii pierduţi în nu ştiu ce gând/ în nu ştiu ce timp în nu ştiu ce spaţii” (Insomnie în lumea de apoi). Angoasa singurătăţii a făcut din Dumnezeu “o jucărie stricată, iar pe om neputincios de a “reinventa pe Dumnezeu” (Durerea ultimul strigăt). Se pare că şi “mesajul din sticlă” naufragiază în neant, iar “speranţele noastre atârnă în ştreang” (Semn de carte). Marea boală a vremurilor de azi, în pofida zeului suprem – netul, este singurătatea; netul nu este decât un văl.
Frământat de întrebări, poetul meditează la curgerea timpului, la relaţia viaţă-moarte (Crucificare sfumat; Trup de ţigară, Rrepedeînce, Autopsia luminii, Copii de rumeguş, Moartea-şi spune o dorinţă, Yeah sure). În poet “bat două ceasuri/ unul înainte şi unul înapoi/ şi inima mea le fixează/ numai la aceeaşi/ moarte exactă” (Crucificare sfumato). Ultima casă este moartea (titlul unei poezii), dar până a ajunge la ea, poetul ascultă Eroica. Asaltat de angoase, poetul nu se lasă învins, el mai crede în “sfinţenia lumii” (Yeah sure). Poezia lui Ionuţ Caragea este străbătută discret de o undă de religiozitate creştină.
Copil al postmodernismului, “născut pe Google”, Ionuţ Caragea nu se dezice de marii săi înaintaşi, spre exemplu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, ci, dimpotrivă, îi metabolizează prin postmodernism, ducând mai departe unda ludică în ton grav (Tatăl meu, Dumnezeu, Vacanţa mare, Mireasma lui Dumnezeu, Picnic la marginea drumului, Singurătatea la extreme).
Volumul se închide cu o autoposfaţă: Analfabetism literar (veni, vidi, vici), poem pe cât de ludic, pe atât de profund şi subtil. Poetul “se joacă” cu limba, cu alfabetul, cu ritmul şi rima. O mostră de mare virtuozitate. Merită citit şi recitit.
Dincolo de varietatea motivică, volumul este unitar. Unitatea lui interioară este dată de unitatea stilistică, dar mai ales de arderea interioară a poetului, care ca un nou Ulise, s-a legat de catargul corăbiei sale pentru a asculta chemarea poeziei.
Versurile – frazarea poetică, au o tăietură clară, au o concentrare de zicere, au forţă dramatică. Versul său nu este nici discursiv, nici metaforic-baroc, dar nici sec. Cuvântul şi versul sunt pentru el “cărămida” de construcţie a unei stări lirice sau în sintagma lui Nichita Stănescu, “o viziune a sentimentelor”. Aceste caracteristici nu trebuie să ne surprindă deoarece poetul e vizitat şi de muza cugetării, dovadă calupurile de astfel de propoziţii prezente mereu sub semnătura sa în mai multe reviste literare.
Născut pe google, copil al postmodernismului, Ionuţ Caragea a rămas atipic, nu s-a înscris în nicio gaşcă postmodernistă, şi, reciproc, nici una din ele nu l-au revendicat. Volumul 33 bis confirmă că “noul venit întru marea împărăţie a cuvântului” a depăşit mersul “de-a buşilea”. Acum stă “drept” “ca o cruce răstignită pe poezie”. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe tragică.

PS: Editorul ar trebui să fie mai sever cu tipografia: după prima citire foile volumului au căpătat aripi – nu de îngeri. Nu este un caz unic şi particular!

Distribuie: