Spații culturale nr. 34 (9)
Mircea BOSTAN
cu trup ca un vârtej de apă curgătoare
iubita mea cu părul zulufat
s-a vestejit mirosul tău în pat
revin-o din coclaurii iubirilor promise
aprinde-te din nou
în labirinturile sufletului meu
barbaric stinse
rostogoleşte-ti trupul tău
ca un vârtej de apă curgătoare
în braţele-mi
ce-au devenit rotunde de ticul mângâierii
căci nu mai clocoteşte
sângele în ele
de teama neiubirilor rebele
iubita mea cu ochii de amantă
întoarce-te înşelătoare
ori
după voia-ţi
francă
c-am devenit sărat ca marea moartă
iubita mea cu ochi de iarbă crudă
iubita mea incandescentă
au adormit şi pernele în pat
şi scârţâie din balamale noaptea
la ceas de suferinţă necurmat
iubita mea cu gura ce-ţi miroase a floare
loveşte-ţi buzele cu gust de chiparos
în sărutare
deşiră-te ca anotimpuri
în necondiţionata mea întâmpinare
iubita mea
în arta răsucirii minţii
vinovată
aruncă-mă în mlaştina iubirii
încă-o dată
aruncă-mi cu potcoave purtătoare de noroc în faţă
şi-ngroapă-mă la mal de viaţă
nu mi te-nstrăina
şi pune frâu urechilor la şoapte
nelegiuite şi necoapte
iubita mea cu văzul răstignit
şi cu întoarcerea cusută fir cu fir
mai răvăşeşte-mă o dată în iubire
şi parcelează-mă în necuprinse hectare cu delir
iubita mea cu inima-ncâlcită
mi-ai stafidit şi ultimul ciorchine
al îndoielilor pornite
precum un mare artizan
al ultimei speranţe regăsite
şi-n sângele-mi zemos
cu limfocite zăpăcite
a năvălit făptura-ţi conturată
din tuşe şerpuite
iubita mea cu bune şi cu rele
mi-ai încrustat pe iris stele
m-ai aruncat în râpa
fericirii efemere
iubita mea cu părul zulufat
s-a vestejit mirosul tău în pat
iubita mea
de-nvolburata ta pasiune
pentru clipă
nu am fost iertat.
umbrelă ruptă
când viu în moarte
când mort în viaţă
urât frumos şi acru tandru
şi îndoindu-mă în drept
inconştient şi amplu
pe gâfâitele denivelări
ale colinei extrasistolate
numită fără de prenume
viaţă-n moarte
şi depravat onest şi onorat de bârfe
gomos nepretenţios
curat imund
angelic şi malefic
brăzdat de râpe
nevizonar profetic
fardat cu nesulemeneli
mă desenez diform
beteag nevătămat ca o umbrelă ruptă
exuberant flegmatic
umil neorator
cu-asurzitoare dialoguri surde
crâncen milos
şi graţios în gârbovire
duplicitar şi inundat de maniere frustre
ciuntit şi inestetic
de farmec frânt
precum furtuna
îi dă aspect grotesc umbrelei rupte
spurcat la vorbă
cu lexicul configurat din alge mute
spahiu fără de cal
şi troglodit zbanghiu
vehiculez prin moarte viu
spectaculos ridicol
şi bucuros împleticit între regrete
strălucitor până la mat
plângând cu râs fatidic
nefericit când am descoperit
soluţia corectă
ciufut astenic zâmbitor
mă flenduresc fudul în adunări mofluze
când proştii sunt deştepţi ca alba noapte
şi se anchilozează viaţa-n moarte.
cu picioarele din gât
cu picioarele din gât
pe culmile misterului
de piedestalul vremii înălţată
toamna nudă şi-angulară
replantată-ntre mesteceni
într-un stil flamboaiant
cu trupul miruit de ploaie
răvăşită de ruşine
despletită şi rujată
de rugină devastată
toamna fiartă
resemnată
bosumflată şi ciudată
se frânge dureros
în braţele capcană ale iernii
sculptate-n ţurţurii ciclopi
de gheaţă.
proprietarul de fericire
luat la mişto
de doamna asta barocă
ce îşi spune viaţă
şi care se legitimează
ca inventatoare a muncii
m-am cocoţat
pe mamelonul propriului orgoliu
şi de acolo
am început
să dau cu praf de sictir
până într-o zi
când
aia hapsână de sânge şi carne
mi s-a înfăţişat
în toată splendoarea
recomandându-se ca soră a vieţii:
eu sunt sfârşenia
moartea… prostule
şi m-am născut înaintea soră-mi
ca un fel de habitat odihnitor
pentru vânzoleală!
hai la achiziţionat de coase
de pelerine alb-negre-stacojii-sângerate
hai la vânătoare de inert
hai la tocmit de tăceri
hai…mai dă-te dracului…
cu rugăciunea ta
cu tot…
hai în mers legănat
la cules fructe de lehamite
hai să decretăm mobilizarea
glandelor lacrimale
din cazarma ochilor
hai să fim
existenţi în neexistenţialitate
vino…
la mine…
imparţiala şi neconsionara
prietenă a întunericului
din regatul neîntoarcerii
căci ţi-am meşteşugit
un discurs inimaginabil
nu te va înjura
niciun netrebnic
căci slujitorii-mi
vorbesc numai de bine
şi uite aşa
o singură dată
îţi vor fi reconfigurate
defectele în calităţi
pentru nemişcători
numai elogii
ce te holbezi aşa
la mine nu merge cu evaziunea
te îndoieşti de sinceritatea-mi?
crezi că moartea are viaţă uşoară?
păi… nu!
muncă de teren
în eter
pe pământ
şi sub pământ
precum un miner
guvernator al productivităţii muncii
în şut energic
plan…
plan ca la poliţişti
ei…
amenzi pentru…
trei pietoni năuci
fără zebră între picioare…
patru biciclişti
cu ghidonul orientat invers
şi cu manşeta de la pantalon
prinsă în lanţ…
cinci conducători auto
bolnavi de alzheimer
când proptesc piciorul
în pedala de acceleraţie…
aşa şi eu…
cruce pe huzureală…
trei milioane de paralizaţi…
patru milioane accidentaţi
vascular cerebral…
cinci milioane
selecţionaţi şi admişi
pentru cursuri de eternitate
nu vezi cum arăt?
de mai mare mila!
cu ţesutul conjunctiv subcutanat
îndepărtat…
adică… descărnată…
cu ochi fantomatici…
cu zâmbetul rindeluit
de pe faţă…
doamne!
şi… peste toate
şi fără de ajutoare…
eh… acolo…
de cele mai multe ori
nişte angajaţi nehotărâţi…
terorismul
foamea
boala
accidentul
războiul
inundaţia
incendiul
înecul
cutremurul
epidemia
suicidul
beţia
neatenţia
ura
intriga
asasinatul
neştiinţa…
ştii?
mă bate gândul să reinventez
ghilotina
precisă tăietoare fără remuşcări
nu cred că s-ar supăra
prea tare
purtătorii ăştia
de trupuri
crezi că uşor îmi este?
tot timpul pe fugă
nu mai am vreme să fiu meticuloasă
să mă ocup cu respect
de fiecare individ
livrez servicii la pachet
dar…
ce-l mai dificil îmi este
să-l conving pe proprietarul de fericire
să mă urmeze…
el… nu… că să mai facă
un rond
pe întinsul vacarmului omenesc…
să-şi sărute urmaşii…
să-şi dezmierde consoarta…
râsul lumii…
cine a mai văzut
moarte… iertătoare?
neatentă…da!
dar… iertătoare
sub nicio formă
eu
trebuie să sosesc
că mă mai dau întârziată
probleme de protocol
sunt reţinută
mai
la o negociere cu graba
mai
la o pace cu boala
şi… altele…
de ale morţii
dar de sosit
sosesc
dată în mă-sa
moartea asta… nu?
exactă şi neechivocă…
inclusiv cu proprietarul de fericire
centrat pe nimicuri
esenţiale…
care s-ar stafidi de plictiseală
în lipsa-mi.
veşmântul judecăţii de apoi
s-a dichisit văpaia
cu fuste largi de gheaţă
iar ziua îşi replănuieşte luminarea
strecurându-şi trupul
în veşmântul beznei hoaţă
mondene flori de toamnă
îşi scutură tristeţea
în peisajul brumărit
precum măria sa minciuna
se-ncolăceşte pe adevărul travestit
mor stelele de boala
fugii printre galaxii
precum se-avântă-n dans sfârşelnic cărăbuşii
exaltaţi de lira lui Orfeu
din dragoste pentru lumină
dând aripii eternitatea morţii
drept trofeu
şi frigul
ieşit la promenadă rigid
apatic şi greoi
dă ordine de luptă
ca într-un veritabil şi cumplit război
mobilizate-n mare grabă
se-aştern zăpezile
cu grija albului peste gunoi
e vremea minţii înturnate
din exil
şi sus la judecata de apoi
vorbesc în limbi nedesluşite
păcatele ce îşi făcură cuib în noi.
Nicolae MIHAI
Braconier
Poemul în negru pune în pericol
visul de o noapte şi nimicul
umanizat
de farse şi instincte
în zornăit de chei şi în bâlbâiala
unor bucurii trucate bântuie lumina
pângărită a cuvântului
condamnat la lungă solitudine
am fost propus braconier
al celor plecaţi să ajungă din urmă
sângele ticsit cu răzvrătiri
şi convingeri de contrabandă
Copiii întunericului
Cad umbre ofilite sub frunzare,
cu grămada,
iar droaia lor de ţipete stârneşte
în somn coşmare şi tornade.
Albă fruntea, născătoare
de presimţiri buimace, adună
părinteşte, de pe drumuri, copii
întunericului furaţi de ursitoare.
Ca o sentinţă rece, amanetată
de a nopţii generos preaplin,
depărtarea nu dă nimănui
socoteală, poate păsărilor
desfrunzite de frig.
Despre moarte, numai de bine
Ţi-a căzut cu tronc amărâtul,
bietul de suflet, prins în pioneze,
de multe ori fugărit prin spitale,
racolat de mâinile negre,
îndârjite ale neputinţei
care îmbărbătează şi aplaudă.
Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.
Cu privirea lehuză, îmbătată de sensuri,
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice să ducă mai departe sufletul,
spre Saturn, în bejenie.
Durere pentru urechi surde
Învinuită de paşnică şi înfometată
trăire poartă izul tristeţii
peste ruinele sângelui
în agonie
la capăt de drum sugrumă
orice urmă gravată pe respiraţia
înfăşurată în roşu
devine amară înghiţitură
într-un piept
îndemnat să nu priceapă nimic
din tot ce se întâmplă
Fantezii de o clipă
Sânii tăi aiurează când mâinile
grăbite dosesc naufragii
întorc sângele împiedecându-l
să se mişte singur
îndeamnă să furi ţipete
cu tandră neglijenţă în bezna
care o ia razna împletind nebunii
de o clipă cu bâlbâieli ale inimii
Hoţul perfect
Poate să fure în căuşul palmelor
mireasma trandafirului
fără să nesocotească picătura
de rouă
ivită ca o lacrimă pe obrazul catifelat
vrea să fie hoţul perfect pregătit
să deschidă ascunzătoare unui soare
stors de anotimpuri
obişnuit să obţină bucurii efemere
denunţând o inimă care imploră
asurzitoare
Nefirescul, în poziţii ciudate
Graba cu care aduni timpul în căuşul
palmelor goale stârneşte pe ascuns
mânia fluturilor cu chip de mireasă
dar şi nefirescul tâlcul dimineţilor oprit
fără întrebări în faţa
împărăteştilor porţi de aprilie
la ce bun anotimpul venind de departe
apucăturile unor Vântură-Lume bântuiţi
de nemărginire aşteptând cu sufletul la gură
pe Dumnezeu să iasă la vânătoare
de gorgane şi iele zărghite
martor nedorit şi umbră a pasului grăbit
te uiţi în toate părţile şi ceri ploii
să nu mai cânte pe portative îmbătrânite
zarva închipuirilor bizare
desenată pe ecranul unei după-amiezi
de vară care trebuie neapărat luată în seamă
Răzvrătiri
Trăiesc pentru ca florile
să nu mai fie certate de nimeni,
ţipătul inimii să nu piară
îngropat undeva, iar tu, nefericită
guralivă dreptate trebuie să ştii
că fără oameni nu poţi exista
&
Privesc şi ascult murmurul
mulţimii cum urcă până aproape
de pumnul strâns înălţat să poată
denunţa limba mincinoasă
a nepăsării înarmată până în dinţi
cu o furie aproape toxică
Sub domnia frigului
Arată
ca murmurul lunii
fără vizuină
când îl înfurii
îşi târâie umbra
în veşnică ofilire
despre care
doar păsările obosite
mai pot să spună
câte ceva
din neglijenţa edilului
atârnă pe ramuri
lângă corbii îngheţaţi
ştie să aştepte
eclipsa de tandreţe
când poate să-şi plângă
de unul singur
profetica osândă
Înserarea, martoră uimirii noastre
Pornită să mă caute ea întărâtă
depărtarea drumul stingher
brodat din loc în loc cu dangăte
de clopot
din fărâme de umbră înalţă
adăpost fără ascunzişuri
soarelui care apune
în şoaptă auzite privirile
nu mai împart o vorbă cu nimeni
tânjesc după sărutul pescăruşilor
Absurd
Părere a nevăzutului
irită spiritul
îl murdăreşte de sânge
duce cu vorba
bucuria prafului de puşcă
în căutare de noi senzaţii
împarte vise ca pe nişte pâini
ale săracului
şi vorbe neînţelese celor care
vor să atingă făptura dorului
pornit în lume să dea piept
cu săgeata lui Paris
