Spații culturale nr. 34 (8)

Camelia Manuela SAVA

O scrisoare ca oricare alta

Ea îți spunea calmă:
Îți iubesc fiecare zâmbet
Îți știu pașii, cămășile, pe de rost,
Parfumul lor albastru-violet
Mă cucerea de fiecare dată când
Îți întâlneam linia buzelor aproape de tâmple…
Și tu răspundeai impacient:
Șșș! Taci!
E doar vântul șoptind prin copaci!

Ea îți mărturisea franc:
îți aduc aminte că eu sunt șuieratul copacilor
care te iubește de-atâta timp,
deși tu exiști și te zbați printre oameni și pești,
te iubesc, îți spunea în fugă,
pentru clipele neîntâmplate între amurg și zori,
pentru vocea flexibilă
ce mă violentează cu fiecare zi amânată înspre apusul stelelor…
și tu adăugai
stins:
Șșș! Taci! E numai vântul adiind prin copaci!

Atunci, ea se ambiționa
Sângerându-și iubirea…
Pentru că te iubise așa cum o inimă
își adoră sângele pompându-l în artere
oxigenându-ți culoarea ochilor…
Ea te iubise
Ca un nor ce iubește ploaia împingând mai la vale
Visele…
Și tu nu aveai alt răspuns: cum și unde –
aici, lângă acești maci?!
Șșș, nu e decât șuieratul vântului prin copaci…

Post scriptum:

Ea te va iubi dincolo de legi
până când tăcerea vântului va deveni copac
trăgându-și seva din alt ev…

Viorel SAVIN

CINESUNTA*

– Şi ce a urmat după asta?
– Mişcarea de răsucire spre scara turnului mi-a trimis din nou, în nări, odată cu aerul de sub cămaşă, damful acela dezagreabil: de rânced. M-am gândit pe loc la havuzul din grădină ca la o soluţie. M-am întors în salonul de lângă bucătărie şi m-am urcat în genunchi pe canapeaua de sub fereastra din mijloc, cercetând cu amănuntul aleile parcului. Putea să apară – nu? -, de oriunde, cineva; venit în control sau la furat fructe! Din când în când îmi îngustam nările şi inspiram aerul în reprize scurte, încercând să surprind nuanţe ale mirosului pe care, enervându-mă la culme, mi se părea că trupul meu le împrumuta aerului din jur.
În timp ce scotoceam cu privirile ascunzişurile parcului, mi-am desfăcut nasturii cămăşii şi mi-am dezbrăcat-o. Bustul dezgolit mi-a primit direct răcoarea salonului, înfiorându-mă. Cu cămaşa strânsă mototol în pumn, ţinută cât mai departe de mine, mi-am înfundat nările în pielea braţului.
Oarecum uşurată am constatat că mirosul mlaştinii nu mi se impregnase în trup. Doar îmbrăcămintea îmi mirosea a baltă şi a vegetaţie putredă. Se impunea să mi-o spăl urgent, iar rezervorul havuzului era numai bun.
– Dar castelul de Nadlis, nu era prevăzut cu… minime utilităţi?
– Ba da, dar robinetele din bucătărie nu funcţionau, iar chiuveta din baia de alături nu reuşea să elibereze decât un fir plăpând de apă rece. Aşa că…

*
* *

Se apropie de havuz, ţinându-şi departe de trup cămaşa strânsă în pumn. Pe banca de lângă bazin dormita un motan lung şi slab, cu blană gălbuie. Bucuroasă, întrevăzu posibilitatea înjghebării unei prietenii şi îl chemă cu voce de alint:
– Pis, pis…!
Dar, la auzul glasului ei, pisoiul sări în picioare; se cabră pe vârfurile ghearelor înfipte în scândura băncii şi o scuipă scurt, gutural.
Într-un gest instinctiv de apărare, fata şi aruncă înspre colţii rânjiţi cămaşa, care, spre marea spaimă a animalului ciufut se desfăşură precum o dihanie flămândă năpustită asupră-i, din văzduh. – Miorlăind disperat, motanul se salvă, aruncându-se între pâlcurile de irişi.
– Prostule! îi strigă fata în urmă, apăsându-şi palmele în dreptul inimii.
Îşi desfăcu braţele în lături şi inspiră cu putere aerul încărcat de miresmele grădinii. Închise ochii şi lăsă soarele să-i mângâie bustul gol. Îi simţi căldura adunându-i-se cu precădere în florile maronii ale sânilor şi la marginea centurii cu care îşi susţinea blugii.
Desfăcu cingătoarea şi, încercând să nu piardă nimic din fierbinţeala moleşitoare a razelor fierbinţi se dezbrăcă, păstrându-şi sandalele în picioare. (Aleile erau acoperite cu spărturi de piatră cu margini extrem de ascuţite.) Îşi depărtă picioarele şi, cu pleoapele strânse, îşi întinse din nou braţele către înalt, abandonându-se în simularea unei îmbrăţişări ameţitoare. Era atâta linişte în jur…!
O gâză ameţită de lumină o lovi în obraz şi deschise ochii.
„…eu tot cred că visez…!”
Se apropie de scoica havuzului şi văzu turnul castelului oglindindu-i-se în undă. Scăpă un uşor strigăt de încântare: din pricina cercurilor concentrice răspândite la suprafaţă de firul de apă ce cădea de sus, din trompeta heruvimului de piatră, imaginea reflectată tremura, aflată parcă în adânc, dar în spatele unei perdele străvezii…
Îşi strânse părul şi şi-l încolăci deasupra capului, ţinându-l cu o mână. Cu cealaltă, făcută căuş, adună apă şi şi-o aruncă pe gât şi pe sâni, ca să se obişnuiască cu răcoarea ei înainte de a intra în bazin. Îşi aruncă câţiva stropi, şi pe faţă. Dar, furată de joc nu şi-a mai coordonat suficient de atentă mişcările şi stropii de apă îi intrară cu violenţă în ochi. – În timp ce îşi ţinea părul cu o mână, cu cealaltă îşi freca pleoapele, aplecându-se în acelaşi timp deasupra havuzului, în încercarea de a-şi potoli usturimea.
Încet, încet senzaţia de nisip răspândit peste globii oculari fu îndepărtată şi, clipind des, putu să-şi întredeschidă pleoapele. Însă, odată cu refacerea contactului vizual cu exteriorul, o cotropea senzaţia stranie că… cineva o priveşte intens, cu duşmănie; gata, gata să o atace.
Neliniştită, se răsuci, cu sânul stâng strivit de buza havuzului, ca să vadă cine se afla în spatele ei. – Nu era nimeni.
Nemulţumită de propriile-i închipuiri, îşi întoarse privirea spre interiorul havuzului, dar ceea ce văzu acolo… o înspăimântă de-a binelea: ţinându-şi părul cu o mână în creştetul capului, cu ochii măriţi şi cu gura întredeschisă a uimire, de sub apă o privea… adolescenta din tabloul de pe peretele dormitorului din castel!
– Ce dracu’…?! strigă şi, cu braţele întinse a apărare, lovi suprafaţa apei.
Părul îi căzuse la loc pe lângă obraji şi, cu ochii larg deschişi aştepta încordată să se liniştească suprafaţa lichidului răscolit de palmele ei. (Pândindu-i dedesubtul, revenea în lumea reală.) Când apa încremeni precum o oglindă lichidă, constată că aceea care o privea cu o expresie năucă din adânc, nu era altcineva decât ea însăşi! E adevărat că avea câteva trăsături asemănătoare cu cele ale fetei din tablou, dar…!?
O inundă un hohot de râs interior:
„…doar n-am evadat din vreo secţie de psihiatrie. Mă simt perfect…!”
Îşi descălţă sandalele sub buza bazinului răsfrântă în afară şi, alunecând pe burtă, îşi dădu drumul înăuntru. Apa era deja încălzită de soarele amiezii.
Se întoarse pe spate, cufundându-se până la bărbie, şi făcu pluta.
Se susţinea uşor la suprafaţă, mişcându-şi alene, în sus şi în jos, palmele, inundată de o minunată stare de bine tulburată doar de curiozitatea ei nestăpânită: trebuia neapărat, să vadă cât de sus poate să-şi ridice tălpile peste suprafaţa apei. Încercă de mai multe ori, dar nu reuşi să-şi ridice călcâiele fără să-i intre apa în nas. Fu obligată să renunţe la experiment.
După câteva clipe, îşi propuse să rămână nemişcată, complet. Asta îi reuşi; şi putu să contemple, cu o reconfortantă senzaţie de linişte şi de siguranţă, castelul care, cu contraforturile invadate de muşchi cenuşii, cu ferestrele acoperite cu vitralii şi cu turnul lui de observaţie şi de apărare înălţat parcă până la cer, îi închidea orizontul dincolo de vârfurile degetelor de la picioare.
Brusc, îşi forfecă picioarele, şi le desfăcu şi şi le strânse cu energie, apoi îşi adună genunchii la gură şi şi-i destinse la loc, chemând lichidul cald să o cutreiere. Apoi, liniştindu-şi respiraţia, se ridică în şezut şi începu să-şi spele gâtul şi braţele.
Nemulţumită de rezultat, se opri. Ieşi din bazin şi se întoarse rapid cu chiloţii pe care, după ce îi spălă şi îi clăti îndelung sub firul de apă rece ca gheaţa ce izvora din trompeta îngerului de piatră, îi folosi în loc de burete de baie. Îşi frecă braţele, gâtul, torsul, şoldurile, pulpele şi pielea spatelui, până unde putu, apoi îşi dădu din nou drumul în apă, pe spate.
Îmbrăţişată de lichidul devenit onctuos şi aromitor datorită razelor fierbinţi ale soarelui, îşi lăsă pleoapele în voia lor. Simţindu-se curată acum, pe deplin mulţumită şi destinsă, mai avea foarte puţin şi… adormea.
Deja aţipise, când un zumzet o făcu să-şi întredeschidă pleoapele: de partea cealaltă a havuzului, câteva albine aterizaseră pe marginea umedă şi, mişcându-se repede pe distanţe scurte, dintr-o parte în alta, ca nişte roboţi de jucărie tărcaţi cu galben şi negru, colectau apă. Nu departe de grupul lor veni din cer un fluture delicat, cu aripi albastre, ca să se odihnească. După puţin timp, două vrăbii gălăgioase îl alungară şi se aşezară în locul lui, dar, înainte de a se adăpa, cercetară cu atenţie împrejurimile, însoţindu-şi impresiile ce şi le comunicau una, alteia, cu mişcări sacadate.
Când descoperiră fata nemişcată în apă, încremeniră cu piepturile coborâte, – pentru a se avânta în înalt în caz de nevoie. Dar, neobservând nicio reacţie din partea ei, se liniştiră şi începură să bea, sporovoind. – Fata simţea că face parte, cu adevărat, din grădină. Îşi deschise larg ochii, ca să cuprindă şi cerul cu privirile, dar vrăbiile sesizară mişcările pleoapelor şi sfârâiră spre înalt.
Teama lor o întristă.
Îşi scutură capul, îşi aruncă apă pe faţă şi se ridică în picioare. Încălecă marginea bazinului şi, indispusă dintr-odată, coborî pe alee. Îşi adună de pe prundişul colţuros blugii şi cămaşa şi, şi le aruncă în apa havuzului, lângă chiloţii pe care îi lăsase acolo, plutind ca o meduză.
Aplecată peste scoica de marmură îşi scufundă hainele şi le zoli îndelung, limpezindu-le şi spălându-le de mai multe ori. În final, le stoarse cu îndârjire, aproape să le rupă. Apoi le scutură cu putere, pe rând, şi le întinse la soare pe spătarul băncii.
Transpirase abundent. Se întoarse în havuz şi intră cu umerii înfierbântaţi sub firul de apă ce izvora din trompeta îngerului grăsuliu. Răceala apei îi tăie respiraţia şi, cu un strigăt de surpriză, sări într-o parte. Totuşi, îşi făcu curaj şi intră sub firul de apă, lăsându-l să-i curgă pe faţă, peste sâni şi pe şolduri, apoi, cutreierată de fiori reci, coborî cu mişcări iuţi pe alee.
„…da’ rece-i, Doamne…! Rece…!”
Colţurile pietrelor îi intrară dureros în tălpi şi, cu degete grăbite şi nesigure din pricina tremurului ce o cuprinsese, îşi încălţă sandalele.
Mirată că trupul şi maxilarele îi vibrau independent de voinţa ei se grăbi să se întindă sub hainele răsfirate la uscat, pe bancă. – Îi îmbrăţişă aproape lubric scândura, încercând să-i împrumute cu sânii, cu pulpele şi cu burta îndesată în fierbinţeala ei, căldura. Cu obrazul lipit de lemn căuta parcă, ocrotire.
Se amăgi că o va găsi şi, uşor, uşor, simţi că începe să plutească. Pe deasupra grădinii se încrucişau glasuri cunoscute. Dar… fără chip… O întrebau cu insistenţă ce a făcut… de a ajuns acolo; şi, cum de… oboseala adunată de atâtea zile în trup, o învinge atât de plăcut…?!

…Un şarpe negru şi, după mărime, desul de bătrân, traversă aleea. Se încolăci fără să ezite pe după piciorul băncii, urcă şi se strânse colac la picioarele fetei, – ocupându-şi, probabil, locul în care obişnuia să-şi facă siesta.
Deşi moleşit la rându-i de căldură, îl deranja totuşi că fata îşi mişca involuntar piciorul prin somn şi îşi arătă nemulţumirea lovindu-i cu botul, din când în când, talpa sandalei.
Ca prin vis, fata simţea că cineva îi ciocăneşte în talpă şi îşi forţă deschiderea ochilor.
„…m-au găsit!?…”
Privi peste umăr, dar la picioare nu i se afla niciun poliţist. Însă acolo…!?
Strigătul ei de oroare îngheţă grădina.
Îşi feri tălpile de loviturile anemice ale şarpelui. Căzu lângă bancă. Aproape în aceeaşi clipă sări în picioare şi o zbughi către pridvorul vilei, prin care trecu glonţ, izbind uşa în urma ei. – Realiză că se află la adăpost abia după ce se sprijini cu spatele de uşă şi se auzi zbierând încontinuu; fără să-şi dea seama că, însăşi exteriorizarea isterică a panicii, o scotea din minţi. Îşi astupă gura cu palma şi, tremurând, cercetă prin geamurile uşii, aleea, până la havuz.
Constată cu neîncredere că aleea, flancată de luxurianţa plantelor ornamentale sălbăticite, era goală; iar pe banca de lângă havuz se aflau doar cămaşa, chiloţii şi blugii puşi de ea la uscat.
– Dar… chiar a fost un şarpe, acolo!?… şopti. Doamne, cred că am ajuns la capătul puterilor… Se cinchi lângă pragul uşii, scâncind: Nu mai suport să trăiesc ca un animal…!
Nu înţelegea de ce trebuia să întâmpine totul – oamenii, împrejurările, chiar şi propriile-i gânduri -, doar la nivelul fricii şi al reacţiilor de apărare; numai în acel echilibru precar aflat între frică şi îndrăzneală. – Intuia că între cele două trăiri extreme exista un spaţiu imens, mobilat cu trăiri admirabile… – Dar ei îi era interzis acel spaţiu! De ce? Şi…, de cine?
O înnebunea obligaţia de a se mişca fără amintiri în mijlocul unei lumi în care constata uluită că ştia să facă o mulţime de lucruri despre care… nu înţelegea cum de ştia să le facă!?
Se curăţă de ultima rouă de frică, strigând revoltată:
– Băga-v-aş sârmă-n nas!…
Culoarele castelului răsunară, iar ecoul îi răspunse ironic:
– …as!
Se înveseli şi îşi zvântă ochii cu pumnii strânşi.
– Şi, totuşi: cu ce mă îmbrac?…
Îşi sfârcâi nasul şi se ridică în picioare. Zidurile de piatră conservau o răcoare umedă. O străbătură fiori reci, făcând-o să-şi încolăcească braţele peste sâni.
„…nu, nici nu se pune problema întoarcerii în grădină!”
Se asigură încă o dată că uşa era bine închisă şi întoarse cheia în broască. Aduse din camera cu colivii o bucată de carton cu care înfundă ochiul de geam spart – ca nu cumva să se strecoare şarpele înăuntru -, apoi luă cheia cu dânsa şi plecă să caute ceva de îmbrăcat prin dulapurile castelului.
Goală şi păşind înfăşurată doar în densitatea jilavă a aerului cu miros de piele, lemn, piatră şi stofe răscoapte de timp, nu-i venea să creadă că nu visează.
„…parcă aş fi fantoma castelului…!”
Ajunsă în budoarul cochet de dinaintea dormitorului, constată că lăsase lumina aprinsă. Cu coada ochiului îşi zări silueta reflectată de oglinda mesei de toaletă şi înlătură scaunul din faţa ei, – ca să se poată apropia cât mai mult.
Îşi analiză îndelung imaginea, apoi îşi ridică mâna dreaptă în semn de salut. Imaginea din oglindă îi răspunse timidă, cu acelaşi gest, – făcut însă cu mâna stângă.
Îşi întoarse capul spre stânga, ca să-şi studieze profilul. Imaginea din oglindă, cu un zâmbet în colţul gurii parcă, o imită, făcând aceeaşi mişcare, – dar spre dreapta.
„…adică, vrei să zici că tu… eşti alta!”
Făcu un semn prietenesc, abia sesizabil, cu ochiul stâng, şi primi drept răspuns din oglindă aceeaşi clipire complice, – executată, însă, cu ochiul drept.
Deşi jocul în sine o amuza, nu-l putu desprinde de situaţia în care se afla şi îi vorbi nudului din oglindă:
– Nu ştiu nimic despre tine… Dar, eşti foarte frumoasă!
Imaginea din oglindă încercă să-i răspundă mimând rotunjirea vocalelor şi expulzarea grăbită, printre buze, a consoanelor. Dar în lumea ei de dincolo de sticlă nu reuşi să producă altceva decât… grimase tăcute.
– („…şi tu: nu exişti decât în prezent!”), gândi. Apoi, cu voce tare: Nu am nicio amintire despre tine. Cu excepţia aceleia din baia lui Pierre…!?
O îndoială legată de sfârşitul brutal al lui Pierre încercă să i se insinueze în gând, dar, şi-o reprimă din reflex, răstindu-se la imaginea din oglindă care, dintr-odată, o privea cu ochi măriţi de spaimă:
– A fost un om rău!… Şi, să nu ne amintim despre el.
Răcoarea punea stăpânire pe fată şi, ici, colo, în trup, muşchii i se răzvrăteau, vibrând. Cu încetul, reacţiile lor independente se contopiră într-un tremur general, de nestăpânit:
– Lua-l-ar dracu’!… Uite în ce hal m-a adus!
Nu ştia nici ea dacă îl blestemase pe Pierre, care murise atât de brutal, sau şarpele din grădină, care trebuia ucis.

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Constantin ARCU

Tentativa de omor

Se făcuse noaptea cînd am coborît din tren în Fiumicino. Peste zi am umblat aiurea prin Roma. Mă întîlnisem întîmplător cu un tip din Bucovina, un tînăr plin de voioșie, zvelt, cu păr negru și sîrmos. Omul agățase o italiancă de vreo patruzeci și ceva de ani, care i-ar fi putut fi cu puțină indulgență mamă. Femeia avea figura descompusă de băutură, nasul roșu și o vînătaie la frunte. Arăta jalnic și bodogănea tot timpul pre limba ei. Ionel însă era simpatic și larg la inimă pentru că, dacă doreai neapărat, îți dădea Colosseul sau Arcul lui Titus, după cum îți cerea inimioara. În sfîrșit, am umblat cu ei ore în șir și am băut grappa pînă mi s-a urcat la cap. Ionel era învățat cu votca proastă și grappa i se părea apă chioară. N-am reușit să țin ritmul impus de Ionel. Însă Francesca, slăbătura cu nasul roșu și cu zgîrîituri pe meclă, îl secunda cu mult entuziasm.
Nu știu cum, am ajuns într-o speluncă unde Fran era cunoscută ca un cal breaz. Tipa reuși să prindă o masă într-un colț, ceva mai ferită de priviri indiscrete, și preluă inițiativa petrecerii. Scoase de sub pardesiul jegos sticla de care făcusem rost dintr-un mercato și o asaltă de una singură. Nemulțumit, Ionel îi confiscă butelca și trase cîteva guri cu sete. De îndată l-a prins flama și a început să cînte cît îl ținea gura despre Bucovina mîndră floare și plai cu dor, tot chestii din astea. N-a durat mult pînă cînd a apărut un barman roșcat și cu burta umflată, deși nu părea obez. Individul gesticula furios arătînd ușa. Era evident că nu-și dădea seama de înalta valoare artistică a folclorului românesc și chiuiturile lui Ionel nu-l încîntau. Din cîte am băgat de seamă, chiar îl scoteau din sărite. În plus, individul avea ideea fixă că în spelunca aia clienții trebuie să bea numai spălăturile oferite de el, accesul băuturilor din afară fiind strict interzis. N-a fost chip să-l domolim, deși femeia ascunsese sticla în desuurile ei intime.
Am ajuns iar în burnița de afară și un timp ne-am plimbat, făcînd din cînd în cînd mici escale pentru cîte o dușcă. Nu reușeam să mă despart de ei. Ionel însemna o părticică din sufletul bucovinean. Nu era bețivanul care golea sticle pe stradă, în el stăruia o fărîmă din Bucovina. Acel templu rezonînd de muzici, prin care se aude uneori cîte o fluierătură. O pădure de fagi cu destule uscături. Acolo oamenii muncesc din greu întreaga săptămînă pentru ca sîmbăta seară să se bucure de o beție strașnică. Bucovineanul își înjură nevasta, însă o iubește ca pe ochii din cap și are inima ca pîinea caldă. E aspru numai la suprafață. Un înger parțial decăzut. Gospodar și chibzuit în unele limite, e de o mîndrie ieșită din comun. De ce-i atît de mîndru? Nici el nu știe. Întrebat, se va bate cu pumnul în piept, susținînd că el e bucovinean. E singurul argument. Și nu-i mai mare insultă decît să-i spui că la urma urmei e tot moldovean.
M-am despărțit de ei în Termini, pentru că au ținut morțiș să mă conducă pînă în gară. Ne-am despărțit în lacrimi și îmbrățișări, de parcă aș fi plecat cătană. Adevărat că lacrimi a vărsat pentru toți numai Francesca. Tipa ținea morțiș să vină cu mine în România. Voia să emigreze naibii din cizma aia împuțită, pe motiv că italienii sînt niște indivizi de tot rahatul. Acesta era argumentul forte al femeii în traducerea distinsului domn Ionel. Eu nu țineam morțiș s-o contrazic, dar cum să mă leg la cap fără să mă doară? Ce să facă ea în România? Măcar de atîta lucru îmi dădeam seama, deși Francesca mi se părea acum o damă bine, chiar distinsă. Totuși părea prea mult.
M-am smuls din vîrtejul elucubrațiilor generate de grappa, amintindu-mi că pentru a urca în avion ești nevoit să prezinți un tichet destul de costisitor. O bagatelă pentru cineva cu parale, obținerea unui tichet devenea o piedică de netrecut pentru Fran care cu siguranță n-avea un cent prin buzunare. Iar șmecheriile nu merg aici. Nu s-a pomenit despre naș în avioane, pentru că românii ar fi aflat primii despre această minunată invenție. Postul ăsta n-a fost încă pus în schema de personal. Deocamdată transportul aerian este supus unor proceduri învechite care te obligă să treci prin nu știu cîte filtre și controale pînă să te vezi pe locul tău în avion. Și e greu de întrevăzut viitorul cînd omul va putea să se prezinte cu papornița sau rucsacul la scara avionului și să-i șoptească însoțitorului de zbor că dorește să ajungă la Milano, Roma sau Paris, pasîndu-i dreptul pe sub mînă.
Francesca a trebuit să cedeze în fața argumentului că un bilet de avion costă în euro cît să aibă ea de băut grappa zilnic pînă la sfîrșitul zilelor. Văzîndu-se învinsă de soartă, scoase de dedesubt sticla și dădu peste cap ultimele guri de băutură, neluînd seama la protestele domnului Ionel care începu s-o înjure deschis. I-am lăsat acolo într-o situație destul de încordată. N-a fost chip să mai rămîn în gară, chiar mă grăbeam. N-aveau decît să-și rezolve singuri diferendul.
După ce am urcat în tren mi s-a rupt filmul și m-am trezit aproape de aeroport. Am coborît pe peron intrînd direct într-o ceață deasă. Abia se distingeau cîteva raze de la becuri. Eram amețit, noroc că nu-mi uitasem rucsacul pe undeva.
Și dintr-odată m-am simțit cuprins de neliniște. Mi se părea că niște ochi răi mă urmăresc. M-am întors încercînd să scrutez fețele celor ce veneau, însă nu reușeam mare lucru. Vizibilitatea era redusă. Totuși, am reușit să disting o pată neagră topindu-se printre alte umbre ce abia se conturau prin pîclă. Am avut senzația că individul avea fața acoperită cu o mască sau numai cu un simplu fular. Mi s-a părut că purta un pardesiu larg, un fel de anteriu care fîlfîia în jurul lui ca niște aripi funerare. Ce diavol putea fi?
Eram agitat și începuse să mă pătrundă o teamă teribilă. Speram să ajung în aeroport unde urma să mă întîlnesc cu polițistul Adrian. Pe individul ăsta îl puteam considera o gardă de corp profesionistă. Am intrat printr-un fel de coridor. Mă călăuzeam după direcția săgeților și am ajuns la o balustradă. Jos era o sală imensă, în care se îmbulzeau multe grupuri de oameni. M-am uitat un timp încercînd să-l identific pe Adi, însă nimic.
Am coborît scările, confuz și deziluzionat. Pe unde umbla tipul? Și nu puteam să scap de senzația apăsătoare că sînt urmărit. Sigur, gîndindu-mă puțin, îmi dădeam seama că era o imensă stupiditate. Cine să mă urmărească aici? Levi și Secărică erau probabil la zdup, aveau alte probleme. Iar Dudu stătea întins în vreun frigider de la morgă, hăcuit în stil chinezesc, în așteptarea altor grupe de studenți mediciniști. Simțeam totuși existența unui pericol și speram la ajutorul lui Gabriel. Însă pișicherul meu înger păzitor umbla pe coclauri ca de obicei, de unde să-l iau? Continuam să observ figurile din jur, stăpînit de o teamă nelămurită.
În apropierea punctului în care se predau bagajele pentru București, am auzit și cîteva vorbe în românește. Inima mi-a tresărit de bucurie, numai că din partea acelorași conaționali puteau veni și necazuri. Începusem să fiu precaut cu românii. M-am liniștit, dîndu-mi seama că emițătorul acelor vocabule era o băbuță cu un geamantan și o paporniță alături. Pielea feței îi era încrețită și bărbia proeminentă. Vorbea cu o tînără în blugi decolorați. O tipă super. Totuși, observîndu-le alături, nu puteai să nu deslușești în figura bătrînei, îngropate dincolo de cîteva zeci de ani, trăsăturile fiicei sau nepoatei sale. Fata putea să se vadă ca într-o oglindă cum va arăta peste treizeci și ceva de ani. Numai că nu-și bătea capul cu chestiile astea, termenul i se părea la distanță de mii de ani-lumină. Deocamdată era convinsă că timpul n-o poate atinge. Ca orice tînăr, se simțea nemuritoare.
Deși pare dificil de discutat cu nemuritorii, eu dintotdeauna m-am simțit în largul meu în prezența lor. M-am adresat totuși bătrînei, bună ziua, doamnă. Era o bătrînică simpatică și imediat s-a legat discuția. S-a alăturat de îndată și fiică-sa care o conducea la aeroport. Din păcate, fata nu putea să vină în țară. Era angajată la un hotel și avea program strict. Poate reușea să scape cîteva zile la sărbătorile de Paști. Bătrîna venise în Italia pentru o săptămînă și a stat o lună încheiată. Marina tot nu s-a îndurat să-i dea drumul. Însă femeia avea două oițe, un godac și cîteva găini pe care le-a lăsat în grija unei nurori și cine știe ce s-a întîmplat cu ele. Nora ei e tînără și cam zvăpăiată, nu-i stă capul la animale. Mi-a spus apoi că e de prin părțile Vasluiului. Marina se bucura că maică-sa va avea însoțitor la zbor.
Nu reușeam să mă liniștesc. Îmi tot spuneam că sînt ridicol, cine să aibă grijă mea aici și să mă urmărească? Nici Gabriel nu părea relaxat. Îngerul meu păzitor îmi tot făcea semne pe care nu le înțelegeam. Îmi semnala din luminițele agitate o primejdie de care nu-mi dădeam seama. Deși îmi pusesem necondiționat soarta în puterile sale, uneori îmi spuneam glumind în sinea mea că a luat-o pe arătură sau că s-a pilit la vreun party. Însă acum eu însumi simțeam că primejdia îmi dădea tîrcoale. Uneori mi se năzărește din senin cîte o chestie și greu mi-o scot din cap. Oricîte argumente aduc pentru a-mi dovedi că totul e o nălucire de-a mea, nu se schimbă nimic. Decît numai dacă nu cumva lucrurile se înrăutățesc. Acum încercam să mă calmez în același fel, însă ora plecării se apropia și Adi nu apăruse încă. Toate mergeau aiurea.
Și dintr-odată am simțit nevoia să merg la toaletă. M-am scuzat pentru două minute, lăsînd rucsacul în paza doamnelor. Luîndu-mă după indicatoare, de îndată am ajuns la destinație. În timp ce-mi rezolvam treaba la pișoar, de peretele din stînga mea s-a izbit sec o insectă de vreo trei-patru centimetri. Mă uitam curios la cărăbușul care căzuse pe pardoseală, în timp ce-mi scuturam ștremeleagul. Atunci am auzit un zgomot înfundat și un icnet dinspre intrarea toaletei. Nu distingeam ce se petrece acolo și primul meu gînd a fost că doi indivizi se îmbrățișează. Părea bizar că preferă toaleta, cînd era destul spațiu în sala de alături.
N-aveam de gînd să tulbur momentul de intimitate și mă gîndeam să mă strecor cît mai discret afară. Numai că poziția cuplului devenise între timp nefirească și din nou am auzit un geamăt. Dragostea lor părea din cale afară de înfocată. Oricît am încercat, n-am reușit să nu arunc o scurtă privire spre cei doi. Unul era îngenuncheat, iar celălalt era aplecat deasupra.
Privind din nou spre grupul statuar din budă, mi-am dat seama că individul de deasupra îi răsucise celuilalt mîna la spate. Și atunci l-am recunoscut pe Adrian care părea să aibă lucrurile sub control. Nu reușeam să pricep totuși ce se întîmplă.
– Ei, amice, am spus, apropiindu-mă curios. Avionul trebuie să decoleze și ție îți arde de zbenguială?
– Nu-i ce-ți închipui, îmi replică polițistul. Eu am grijă să-ți întîmpin prietenii cum se cuvine. Trage-te puțin mai încoace, îl cunoști pe acest popă?
Nu înțelegeam ce vrea să spună și m-am apropiat să văd ce și cum. Adi îl lăsă pe celălalt să se ridice, continuînd să-i țină mîna răsucită. Individul era îmbrăcat într-un anteriu negru, asemănător cu haina preoțească. L-am recunoscut de îndată ce și-a întors figura diformă, urîtă. Era unul dintre locotenenții Colonelesei, dar ce să facă el la Roma? Cred că se numea Danilo sau Miodrag, nu știam sigur, dar numele nu spunea mare lucru. De obicei, jegurile își schimbau numele pe cale administrativă sau își luau pseudonime, deci pe filiera asta nu ajungeai la nici un rezultat. Știam despre el că se oploșise prin Bucovina, după ce nevastă-sa începuse să se dea în bărci cu alții. El a considerat trădarea drept pedeapsa divină pentru zilele lui nelegiuite de pînă atunci și a decis să se pocăiască.
Nu pricepeam totuși ce căuta individul la Roma și de ce-l îmbrățișa cu atîta foc Adrian. Danilo se holba la mine cu ochii bulbucați, însă n-am reușit să citesc mare lucru pe figura lui. Stătea puțin aplecat, într-o atitudine caraghioasă, pentru că Adi nu-i slăbea strînsoarea mîinii. Cu stînga și-a scos mobilul și discuta ceva în italiană. După o scurtă conversație, închise telefonul și-l strecură înapoi în buzunarul hanoracului.
În acel moment, în toaletă a intrat un domn în vîrstă, cu fes pe cap, care s-a uitat cu nedumerire spre noi și a pătruns în viteză într-o cabină. Reacția omului îl făcu pe Adrian să zîmbească. Îmi spuse că Danilo mă urmărise prin aeroport. Nu știa despre ce-i vorba, însă și-a dat seama că avea gînduri ticăloase. Iar cînd a văzut că vine după mine și la toaletă, a înțeles că eram în pericol. Și, într-adevăr, în timp ce eu făceam pipi, falsul popă a încercat să mă lovească, îmi explică el. Arma pare primitivă, însă e mortală. Micuța săgeată otrăvită poate fi trimisă în gîtul unui om printr-o simplă țeavă. E ca și cum te-ar înțepa o viespe, numai că otrava își produce imediat efectul. Am avut noroc pentru că a reușit să-l lovească peste mînă în momentul în care urma să trimită săgeata. Altminteri e greu să ratezi ținta.
Nu pricepeam din ce pricină Danilo îmi dorea răul. Se spune că e absolut necesar să ai dușmani și se cade să ne rugăm la Dumnezeu pentru binele și sănătatea lor. Cred că nimeni nu te ajută mai mult decît un dușman serios. Vei descoperi că din răul pe care ți-l face rezultă mai tîrziu un aranjament extraordinar al lucrurilor, imposibil de imaginat în lipsa răului incipient. Dar ce te faci dacă ai dușmani atît de violenți? Asemenea dușmani nu te mai obligă să zidești, ci vor să-ți ia viața. Sînt vătămători, nu utili și necesari. Ăștia nu sînt de dorit.
În toaletă au pătruns în acel moment doi carabinieri care, după o scurtă discuție cu Adi, l-au înșfăcat pe Danilo. Unul dintre carabinieri și-a pus o mănușă chirurgicală și a ridicat săgeata miniaturală pe care i-o arătase polițistul român. O introduse într-o pungă de plastic pe care o sigilă și dispărură cu toții.
Adi îmi strigă din mers că va veni la avion, deocamdată avea treabă. Eu nu știam ce să cred. Rămas singur, un moment am crezut că am avut o halucinație și că totul s-a petrecut numai în mintea mea. Însă atunci s-a ivit în ușa cabinei individul cu fes care intrase adineaori. Avea mutră de rozător. A privit cu precauție în jur ca să se asigure probabil că individul violent care rupea mîinile oamenilor nu mai era pe acolo. Înainte de a ieși din cabină, m-a cîntărit din priviri cu atenție. Și-a dat seama pesemne că nu-i nimic de capul meu și a trecut țanțoș spre ieșire. Numai nu mi-a arătat degetul.
Mi-am recuperat rucsacul de la cele două românce și tînăra m-a anunțat că avionul nostru avea o întîrziere de vreo jumătate de oră. Nu știa cauza întîrzierii, se pare că din pricina ceții. Mie motivarea mi se părea absurdă. Ce se întîmpla într-o jumătate de oră, împrăștiau macaronarii ceața? Sau o aspirau, cum se procedează cu praful din încăpere? Devenisem nervos, simțeam că nu mai am răbdare. N-aș fi suportat alte amînări. Nu mai puteam rămîne în Italia nici o zi. Abia așteptam să calc pe pămînt românesc. Mă precipitam, deși asta nu ajuta la nimic. Eram la cheremul firmei aviatice și, la rîndul său, firma depindea de fenomene ale naturii, de mofturile zeilor și nu mai știam ce.
Deși fierb de nerăbdare să plec, iau loc pe o bancă lîngă cele două doamne. Florica, femeia tînără, îmi spune cu voce scăzută că în țară situația e periculoasă, ferească Dumnezeu! Îi telefonase o bună prietenă, dar nu-i venea să creadă. Și, nu-i vorbă, Doinița cam umflă lucrurile. Cică președintele a dispărut de cîteva zile pe un vapor. Oamenii președintelui țipă că e o scorneală de-a opoziției, însă nimeni nu știe unde se află și mulți se întreabă dacă n-a adormit cumva într-o șatră de țigani, doborît de whisky. Poate că din cînd în cînd se trezește din beție și dansează cu pirandele, bătînd pămîntul cu palma. Fiica sa apare pe unele posturi de televiziune, cerînd restabilirea liniștii și încetarea hărțuielilor interne. „Avem decît un președinte legal”, susține ea, acuzînd interimatul preluat de președintele Senatului.
Am rămas perplex. Asta era o lovitură de teatru. Sau o aiureală cumplită. Părea cusută cu ață albă. I-am spus că nu cred, însă Florica m-a asigurat că așa este. Era căutat de serviciile secrete (de ochii lumii, susțineau cîrcotașii), deși se știa că a reușit să-și piardă urma cu ajutorul lor. Lumea se întreba unde este, armata se mobilizase și prin orașe erau pregătite tanchete. Se făceau liste cu oamenii puterii pentru a fi trași la răspundere de un tribunal.
Dar nu putea fi adevărat, chestiile astea erau aiureli. Poate n-a înțeles Florica despre ce-i vorba. Sau prietena care i-a transmis noutățile era o idioată sau o tipă care se ține de farse. Cine știe ce s-a întîmplat pe traseu pînă la mine. Se poate ca într-un singur punct o știre să se altereze și să circule în continuare cu sens diferit. Bunăoară din țară i s-a telefonat ceva de felul: „Să nu uit, Florico, președintele n-a fugit, cum se zvonește, și eu sînt întotdeauna alături de președintele meu.” Florica a înțeles că președintele e pregătit s-o șteargă. Nimic nu-i poate sta în cale, serviciile secrete se mobilizează să-l scoată pe șest din țară. Florica își face socoteala simplă că, pînă să transmită și ea vestea mai departe, președintele a șters-o deja. În mintea ei acesta este adevărul, Florica nu minte. Ea comunică adevărul ei, făcîndu-l fugit pe șeful statului, cu toate consecințele care decurg din acest gest. Nu puteam pune preț pe spusele țărăncuței.

(Fragment din romanul Legiunea română, în căutarea unui editor)

Distribuie: