Spații culturale nr. 34 (6)

Maria Cristina ŞTEFAN

Cerurile

Stă la masa de la geam. E masa lui obișnuită. Vine aici de ani de zile, de pe vremea când era doar un copil. Și toată lumea știe că masa de la geam e masa lui. Oamenii au venit și au plecat, s-au întors uneori din nostalgie, curiozitate ori, poate, doar din plictiseală. El a venit și a rămas aici la masa lui. Toată lumea îl știe, și cei de de mult, și cei de azi. Nimeni nu-l cunoaște, dar toată lumea îl știe. Nimeni nu-l salută, nimeni nu vorbește cu el. Sunt cu toții așa de obișnuiți, că prezența lui e aceeași, e totuna cu a barului, meselor, scaunelor, draperiilor groase, fumului, muzicii, chiar a luminii sau a norilor care pătrund în intimitatea localului, ca să-i dea gust, să-l completeze cumva.
Masa e cu vedere spre stradă, dar oamenii nu se văd trecând. Se văd doar blocurile, coroanele copacilor și bucăți de cer. De asta îi place masa de la geam. Oamenii nu se văd în stradă, iar cei din bar stau cu spatele. Oamenii nu se văd niciunde. Asta îi permite luxul singurătății printre oameni. Le aude uneori murmurul vocilor și i se pare straniu sunetul ăsta constant, continuu, care îl liniștește, care îi creează sentimentul de siguranță. Iluzia mocnită a siguranței.
Uneori, mai la început, obișnuia să se întrebe cum ar fi sunat vocea lui în tot acest susur. Apoi s-a întrebat din ce în ce mai rar, după care nu s-a mai întrebat deloc. Într-o zi, s-a oprit pur și simplu, convins fiind că n-ar fi sunat inteligibil și că, mai mult ca sigur, s-ar fi făcut de râs. Ura să se întâmple asta. Și în plus, tăcerea i s-a părut mai mereu cea mai înțeleaptă opțiune, cea mai onestă, cea mai autentică. Un om care tace nu poate fi vulnerabil în fața mulțimii, nici măcar în fața sa. Un om care tace își recunoaște și își acceptă limitele, neputințele. Știe că nu știe nimic și că vorbele cizelate, cuvintele, au valoare doar aici pe hârtie, scrise și nu rostite.
Cu privirea îndreptată spre cer, fumează. Cu cealaltă mână scrie uneori cuvintele de nerostit, aici, pe foaia albă care așteaptă însetată. Se irosește toată tandrețea lumii în cuvintele astea. Nu se gândește la nimic. Mintea îi e complet golită, pregătită pentru imprevizibilul sufletului său. Cine l-ar vedea, ar zice zice că, din contră, parcă ar gândi la ceva grav, teribil, care îl consumă, încercând să găsească răspunsuri la întrebări care îl macină. De mic putea să îi păcălească pe ceilalți astfel. Un mare dar, o mare binecuvântare care l-a apărat mereu de intruziunea vulgară a oamenilor. ,,Ești supărat?” ”Ori poate ești bolnav și ți-e teamă să ne spui?” – așa îl întrebau. Iar el, cu cea mai neutră și calmă privire, răspundea invariabil ,,Nu.” Dar nu… Nu se gândea la nimic. Privea cerul fumând, uneori scriind, lăsându-se să se scrie, de fapt. Pentru că nu era niciodată conștient de ceea ce-și nota. Târziu, seara, când ajungea acasă și recitea, rămânea uimit. Nu ținea minte să fi scris vreun rând. Și tot așa în fiecare zi, de când era copil. Dacă viața lui fusese și altfel, se prea poate. Nu mai știa. Uitase. Oricum ar fi fost, nu-și putea imagina o alta mai bună. Aici își găsise locul. Era locul lui, casa lui. Cine și-a găsit locul în lumea asta înțelege, știe despre ce vorbesc. E indescriptibilă toată această tihnă, toată această certitudine a găsirii propriului sens, al acceptării propriului destin.
Eu îl vedeam rar, pentru că mergeam rar; făceam parte din categoria celor plictisiți. Dar, ori de câte ori am ajuns în barul ăsta, l-am găsit acolo, tot la masa lui, privind cerul, fumând și uneori scriind. La început nu mi-a atras atenția. Apoi, încetul cu încetul, am început să-i realizez prezența. Parcă m-aș fi uitat la o fotografie sau la un tablou. Și, cum am obsesia detaliilor, am început să-l analizez, fără grabă, ca și cum aș fi avut ”tot timpul din lume”. Era un bărbat frumos, cu adevărat frumos; de o frumusețe pe care doar sclipirea inteligenței și a unei hipersensibilități o poate reproduce. Îi intuiam intensitatea privirii, de parcă toate suferințele lumii și-ar fi găsit adăpost acolo. Cu toate astea, deși fără nici o noimă, inconștient, îi eram recunoscătoare că încă mă cruța, că încă nu se întorsese spre mine ca să mă conving de adevărul propriei intuiții. Mi-am dat seama mai apoi, mult mai târziu, că-mi doream foarte mult să mă privească, să se întoarcă spre mine. Îmi doream asta mai mult ca să mă conving că existam cu adevărat în prezența lui.
Avea o poziție mereu relaxată, cu picioarele lungi odihnindu-se într-o naturalețe obsedantă pe podeaua veche, uzată, cu capul întors spre cer, cu țigara care se fuma aproape singură, cu mâna dreaptă rezemată timid peste foaia albă de pe masă. Aparent preocupat, absent și prezent în același timp, bărbatul ăsta mă atrăgea așa cum te atrag ciudățeniile sau străinii prea străini.
Am realizat destul de târziu că, de fapt, la un moment dat nu mai veneam din plictiseală, ci pentru el. Și faptul că era mereu acolo mă liniștea. În timp, începusem să dezvolt o dependență de liniște și de oamenii care mi-o puteau oferi. Mi-a fost greu s-o numesc, s-o accept, pentru că mi-era greu să-mi recunosc slăbiciunea. În afara faptului că cei din jurul meu nu facilitau cu nimic treaba asta, din contră. Până la urmă, nu e vina lor. Nu e vina nimănui. Dar asta nu rezolvă situația, o face mai tolerabilă, poate. Așa suntem, în fond, învățați de mici: dependența de orice fel e o slăbiciune, o boală, ceva defect și nelalocul lui. Astfel, viața devine o negare constantă. Oamenii luptă contra lor. Ce poate ieși bun, valoros din așa ceva? Dar… ce știu eu? Știu că știu atât de puțin și că înțeleg încă și mai puțin din tot, din orice. Așa că,… nu știu. Cel mai onest este să recunosc. Așa cum recunosc și dependența mea de liniște. Drogul meu. Vina mea. Păcatul meu. Da, iubesc pătimaș și obsedant liniștea și iubesc pe oricine îmi dă liniștea mea. Îl iubesc de la început, total, penibil, patetic, dureros. Nu pot și nu vreau fără el. Știu, îi sperii pe oameni. Eu rostesc și trăiesc adevărul de care ei fug, de care se tem. Îi înțeleg că e prea mult. Știu. Știu că lumea fuge de întuneric. Omul potrivit este cel care nu fuge, căruia nu îi este teamă de întunericul tău. Așa mi-a spus cândva o prietenă și mi-au rămas în suflet cuvintele ei.
Bărbatul de la masa de la geam îmi oferea liniștea de care aveam nevoie. De-asta veneam. De-asta îl priveam. Nu-i vedeam încă bine chipul, dar îl ghiceam. Dacă omul ăsta avusese o viață, viața lui interioară trebuie să fi fost o greșeală, un calvar, așa cum este pentru orice contemplativ. Viața lui reală se desfășoară în interior și e mai intensă decât orice se poate întâmpla în exterior. Nici un contemplativ nu poate fi mulțumit în afară. ,,Afară” îl obosește și-l perimează. ,,Afară” îl irosește.
Îl priveam cum privea cerul. La început, n-am înțeles. N-am înțeles, pentru că păstram distanța. Apoi m-am mutat în spatele lui, ca o umbră. Am privit și eu în direcția în care privea el. N-am văzut nimic, n-am înțeles nimic. Am început apoi să nu mai vin din când în când, ci zilnic. Mă așezam în spatele lui, privind același cer. Mult timp n-am văzut nimic, n-am înțeles nimic. Am așteptat cu răbdare, uitându-mă în sus, ca și cum m-aș fi rugat, și am rămas așa, neclintită, înr-o tihnă sufletească deplină, fiind sigură că voi vedea, că voi înțelege. Mi-am adus hârtie și creioane. Mi-am adus țigări. Am adoptat aceeași poziție, aceleași gesturi, aceleași mișcări, într-o naturalețe dezarmantă.
Am început să scriu. Să scriu în neștire, fără mine. Să mă las scrisă, de fapt. Seara, când ajungeam acasă și reciteam, mă simțeam ciudat. Nu-mi aminteam să fi scris vreun rând.
A doua zi o luam de la capăt. Dacă am fi avut o altă viață înainte, se prea poate. Nu știu. Am uitat. Sau poate că nu găseam rostul în a-mi mai aminti. Trebuie oricum să fi fost un surogat chinuitor, din moment ce l-am lăsat în urmă cu atâta ușurință.
Într-o zi am văzut ce vedea pe cer și, în aceeași zi, s-a întors spre mine. Mi-am luat scaunul, hârtia, creioanele și țigările și m-am mutat la locul meu, mai aproape de cer.
Norii formau desenul schițat a doi oameni: un bărbat și o femeie, aflați unul lângă altul la o masă, fumând și scriind din când în când. Se uitau și ei, la rândul lor, spre un alt cer, mai vast probabil, mai potrivit măsurii lor. Noi eram cei mai mici. Eram începutul. Și cerul nostru era cel mai mic. Priveam cu bucurie spre ei, știind că cerul lor era din ce în ce mai vast, pierzându-se până la urmă într-un infinit apropiat și pentru noi, tocmai pentru că îi intuiam existența. Eram legați cu toții de fire invizibile care ne țineau în viață. Iar ei, toți ceilalți, se hrăneau din noi. Pentru că noi eram cei dintâi, mici, mici de tot, deasupra noastră cu un cer la fel de mic.
Mi-am aruncat pentru câteva secunde privirea pe foaia lui. Era goală. Nu scrisese nimic. Când m-am uitat pe foile mele, am văzu același lucru. Erau albe, goale. Ne-am privit și am rămas pentru câteva clipe așa în privirea aceea în care vedeam celălalt cer infinit. Era tare întunecat cerul acela infinit. Mult negru, multă suferință, neputințe, întrebări fără răspuns. Dar nu ne-am ridicat să plecăm. Am rămas acolo, zâmbind cerului infinit de întunecat din noi. Am rămas acolo. Atât. Doar am rămas. Și ceilalți noi ne priveau zâmbindu-ne din alte ceruri mai vaste.
Aud zgomot în casă. Pași pe podeaua care scârțâie. Voci șoptite. Simt mirosul de cafea. Apoi aud alte glasuri, alți pași mai pronunțați, pași mai siguri de copil.
Stau pe fotoliu. În fața mea e lacul, e pădurea. Mă uit spre cer. Ușa se deschide. Ușor. Nu știe dacă bunica s-a trezit. O iubește mult pe bunica. Bunica știe să povestească în așa fel încât să înțeleagă și ea. Ea e mică, mică de tot. Bunica e foarte bătrână. Bunica a fost aici de la început. Ea știe tot. Nu vrea s-o trezească. De-asta intră ușor. Dar când o vede în fotoliu, prinde curaj. Știe acum că nu doarme. Oare la ce se uită bunica? Și cerul trebuie să aibă televizor, ca orice casă. Mai mult ca sigur că se uită la televizor. Știe că nu e frumos s-o deranjeze. Dar ieri, pe când se juca în pod, a găsit o poză veche de tot, prăfuită, mâncată de vreme. Trebuie să i-o arate și să întrebe de bunicul. Pentru că bunica știe tot. Ea a fost aici de la început și nu va pleca niciodată. Nu l-a cunoscut pe bunicul decât din poveștile bunicii. Ar fi vrut să-l cunoască. Simțea că ea e ca bunicul.
S-a apropiat timid și i-a arătat poza: ,,Buni, aici ești tu cu bunicul?” Pentru câteva clipe, bunica și-a întors privirea de la cer. A privit poza, apoi pe fetiță, și i-a răspuns simplu: ,,Da”. ,,Îmi spui povestea din poză?” Bunica o apropie pe fetiță într-o îmbrățișare de început de lume, o privește cu intensitatea și iubirea din privirea bărbatului ei: ,,Da, iubita mea… sigur. Stă la masa de la geam. E masa lui obișnuită. Vine aici de ani de zile, de pe vremea când era doar un copil…”

Simona-Grazia DIMA

LIMITA CUVÂNTULUI

Există, oare, un punct dincolo de care cuvântul nu poate trece? Este întrebarea pe care mi-o pun constant, îndeosebi de Sărbători, când se instaurează o linişte supraumană, prilej de înălţare şi de meditaţie asupra destinului. Mă gândesc atunci că la faptul că suferinţa are puterea de a ne întoarce asupra noastră, rostul ei este acela de a ne determina să cercetăm spaţiul gol din centrul unde stăm, ca într-un copac de aer înfipt în tumultul carnal din jur, al realităţii în zbatere. Când porţile spre lumea exterioară sunt închise, ca în închisoare ori în marile încercări ale vieţii, se deschid, în schimb, posibilităţi nelimitate pentru explorarea în adâncime.
Da, dincolo de cuvânt se întinde pragul revelatoriu, starea existenţială lipsită de repere sau referinţe, zona misterului ultim, a Absolutului, tangibilă însă pentru cei ajunşi acolo. Din acel moment, ei pot doar face aluzii la cele descifrate sau trăite, pot deschide o poartă şi atât. Până unde, aşadar, ajunge Cuvântul? Până acolo de unde poate transmite o realitate, fie ea şi de ordinul intelectului sau al revelaţiei. Să-l cităm pe esteticianul grec Vasilis Vitsaxis, el însuşi poet, care, într-o frumoasă carte, Poetica. Douăsprezece eseuri de abordare estetică a poeziei (traducere din limba greacă de Elena Lazăr, Bucureşti, Ed. Omonia, 2000, p. 164), este de părere că poezia întruchipează, în cele din urmă, un eşec, deoarece, în pofida încercărilor ei de a transmite revelaţia, nu e capabilă decât, cel mult, de o aluzie la ea: „Este limpede că, până la un punct şi la un anumit nivel, viziunea mistică merge împreună cu experienţa poetică. Acest nivel este doar pragul. Dincolo de acesta se întinde spaţiul nocturn, infinit, al cunoaşterii transcendentale, acolo unde «lumina tace», un spaţiu spre care poezia nu poate arunca decât o privire timidă şi fugitivă, în timp ce se grăbeşte să se întoarcă înapoi şi să «vorbească»”; „La revelaţia extra-noetică a sufletului şi la cunoaşterea directă pe care el o deţine s-au referit nenumăraţi iniţiatori şi călăuze religioase, filosofi şi poeţi, de-a lungul mileniilor care s-au scurs (…). Lista lor e într-adevăr lungă şi zadarnic orice efort de enumerare a celor care au trăit această revelaţie şi care n-au putut să ne-o «spună»” (p. 180, respectiv 164). Esteticianul exprimă acest adevăr dramatic şi printr-o formulă jucăuşă, glumeaţă: „Poetul şi misticul, dacă ar încerca să explice aceste momente ale revelaţiei transcosmice, s-ar afla în aceeaşi situaţie cu un delfin imaginar căruia i s-ar cere să ia parte la o discuţie importantă a constructorilor de nave despre mecanismele mişcării în mare!” (ibidem, p. 164). Deşi poezia descoperă adesea o reţea unificatoare a lumii, ceea ce o deosebeşte de mistică este caracterul ei de artefact, ce presupune acţiunea, exercitată asupra unui material care este limba. „Această dispoziţie de a face este Principiul fundamental care îi orientează şi unifică forţele” (M. Raymond, De Baudelaire au Surréalisme, citat apud V. Vitsaxis, op. cit., p. 179).
Dacă vom căuta, vom afla nenumărate pilde inspiratoare, în toate tradiţiile. Marele sfânt Shankara, de exemplu, a fost sfânt şi poet, un scriitor prolific. Fiindcă era un iluminat, putem căuta în mărturiile sale tatonarea acestei enigmatice limite. În legătură cu el, expresia „sfântul cu simţul individuaţiei pierdut” este cuvântul-cheie. Cred că sintagma merită o dezvoltare pe măsura dramatismului şi a realităţii sale. Într-adevăr, ea nu este o metaforă, ci desemnează, pur şi simplu, nimicirea simţului individuaţiei, moartea minţii în Inima spirituală, realitate ce-l caracterizează pe un „iluminat în viaţă” (jnani), din spaţiul indian, după cum o spun la unison cei ce au trăit experienţa, stabilindu-se pentru totdeauna în Existenţa Supremă. Această demonstraţie este ţelul unic al Upanişadelor, de pildă, esenţa Vedantei (care e nu un sistem filosofic, ci un ghid spiritual, un compendiu de experienţe revelate), dar şi a creştinismului, fondat pe experienţă, la rându-i, chiar dacă nu se exprimă cu aceleaşi cuvinte – dar ce este, în fond, supunerea totală în faţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus, ascultarea deplină, „tăierea voii”, decât o moarte a voinţei individului, spre a lăsa în existenţă doar Sinele glorios? Şi ce am fi fost noi, în fond, fără Cuvânt, fără Evangheliile care descriu un eveniment spiritual fondator? Mai mult, ce am fi devenit fără toate cele patru, căci fiecare adaugă ceva fără de care întregul nu ar fi complet?
Dar, chiar şi aşa, este oare acest ansamblu complet? Întreb, deoarece însăşi Evanghelia după Ioan, după ce ne-a săturat sufleteşte, ne lasă cu un nesaţ de neîmplinit vreodată, chiar în finalul finalului, când scrie (citez din ediţia 1975 a Sfintei Scripturi, 21, 25): „Sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin”. Sunt, în adâncul sufletului meu, foarte legată de această scriptură a lui Ioan, care, pe lângă poezia şi sensibilitatea ei cu totul speciale, face afirmaţii definitorii, absente din celelalte Evanghelii, ajutându-ne, astfel, să-l înţelegem pe Iisus în dimensiunea sa divină. Ioan este, cu adevărat, cel ce-l înfăţişează pe Hristos în calitatea sa de Cuvânt creator. Sunt prezente în scrierea sa spusele tipic hristice, valabile atât timp cât va dura universul, reproduse în toată forţa lor simultan transcendentă şi dinamică, de pildă: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun viaţa Mea ca iarăşi să o iau. Nimeni n-o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o pun. Putere am ca să o pun şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Cap. 10, 17–18).
Dar neînţelegerea contemporanilor lui Iisus era deplină, pornită de la considerarea acestor vorbe ca simple blasfemii: „Deci iarăşi s-a făcut dezbinare între iudei, pentru cuvintele acestea. Şi mulţi dintre ei ziceau: Are demon şi este nebun. De ce-l ascultaţi? Alţii ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor?”, Ioan, 10, 19–21). Dar suprema bunătate a lui Iisus este de găsit în câteva spuse, prezente numai la Ioan, vădite în discuţiile cu iudeii care au luat pietre „ca să arunce asupra Lui” (10, 31). Să vedem, citind tot în Capitolul 10 din aceeaşi Evanghelie: „Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am arătat de la tatăl Meu. Pentru care din aceste lucruri aruncaţi cu pietre asupra Mea? Iudeii i-au răspuns: Pentru lucru bun nu aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea voastră: «Eu am zis: Sunteţi dumnezei?» Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată – despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, pentru că am zis: Fiul lui Dumnezeu sunt?” (32–36). Sintagma citată de Iisus (cunoscător desăvârşit al tradiţiei) se află într-adevăr în Psalmul 81, 6, într-un context care sună astfel (5–7): „Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; strica-se-vor toate rânduielile pământului. Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt». Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.”
Iată cum îl descrie pe Iisus Sri Mathu Sarada, o jnani (precizez, din nou, că este un termen ce desemnează un iluminat-în-viaţă, cu totul altceva decât un yoghin), contemporană nouă (n. 1959), trăitoare în sudul Indiei, la poalele Muntelui Arunachala (traducerea din limba engleză ne aparţine): „Iisus a fost, neîndoielnic, un jnani care avea experienţa Sinelui non-dual. A trăit însă într-o cultură şi într-o vreme când nu putea admite în mod deschis că se afla în aceeaşi stare cu Dumnezeu, nefiind de fapt diferit de acesta, astfel încât a fost nevoit să-şi modereze învăţăturile, spre a le face acceptabile în faţa autorităţilor religioase ale epocii. Chiar şi aşa, a fost executat din pricina unor afirmaţii făcute. Dacă le-ar fi spus oamenilor adevărul întreg despre Sine ar fi fost crucificat probabil chiar mai curând” (David Godman, No Mind, I Am the Self, Sri Lakshmana Ashram, Nellore Dist., A. P. India, reprint 2005, p. 218). Sri Sarada are dreptate să afirme că oamenii din timpul lui Iisus nu erau, în genere, pregătiţi. Totuşi, Evangheliile stau mărturie că Iisus a fost destul de explicit în legătură cu Esenţa omului, Sinele, chiar dacă nu a denumit-o astfel, precum şi cu adevărata sa identitate. Să nu fim însă mânioşi atunci când spirite aparţinând altor culturi se referă la credinţele noastre. Termenul de păgâni, cu care aceştia sunt gratulaţi în bloc, nu face decât să dovedească îngustimea de spirit a enunţiatorilor. Este un termen nedrept şi primitiv, fiindcă nu se întemeiază pe un studiu atent al realizărilor spirituale dovedite, în vreme ce descoperirile valoroase ale oricărui om sunt patrimoniul tuturor. Aşadar, toţi cei ce-l caută pe Dumnezeu o fac pentru toţi ceilalţi. În lumea dualităţii, în care trăim, există diferenţe. În lumea unităţii însă, care ne aşteaptă, într-o altă dimensiune, consubstanţială nouă, există doar spirit pur: „această vastă întindere” (Sri Ramana Maharshi); o unitate nu de tip numeric, ci de ordinul unei esenţe resimţite de o manieră voluptuos substanţială şi totuşi imaterială; deşi scapă definiţiei, aşa s-ar putea exprima, vag, diferenţa). Faptul că ne-a fost dat să vieţuim într-o epocă disolută şi confuză din punct de vedere spiritual este, privit dintr-o anume perspectivă, şi un noroc: ne poate înlesni căutările, astfel încât să nu ne simţim constrânşi. Nu vom fi prinşi şi executaţi de Inchiziţie, dimpotrivă, orice dram de credinţă ne va fi preţuit, într-un climat de preponderenţă a negaţiei cu privire la cele spirituale, dar şi de dialog, măcar incipient.
Astfel, Iisus a enunţat legi cu valabilitate universală, adevărate pentru oricine, indiferent de diferenţele de neam ori de religie. Este evident că nu a fost înţeles şi, în consecinţă, a fost crucificat. Ar fi trebuit să fie înţeles, sugerează chiar el cu un anumit reproş, deoarece venise să reînnoade şi să desăvârşească tradiţia care cunoscuse oameni sfinţi şi mari profeţi. S-a lăsat crucificat pentru a trasa o cale. Din păcate, a fost înhăţat (recte, obiectualizat) de diverşi învăţaţi, apoi fetişizat, poate cu cea mai bună intenţie, dar nu întotdeauna cu egală eficienţă, căci numeroase au fost tratatele edificate pe temelia pe care o reprezintă El: frumoase, dar prea speculative, plasându-L, în consecinţă, într-o depărtare tristă, păstrându-I, totodată, amintirea, ceea ce este totuşi mult. Să ne bucurăm deci! Numai despre o ipostază exterioară a divinităţii a putut afirma Nietzsche, bunăoară, că Dumnezeu a murit, iar incredibil de mulţi intelectuali i-au luat de bună declaraţia, în litera ei, în deplină ignoranţă, asemeni arhiereilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului. Cum să moară fie Dumnezeul inefabil, fie acela care ştia că a depăşit trăirea în timp, comună experienţei omeneşti uzuale? „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a se fi născut Avraam” (Ioan, 56–58).
De fapt, Dumnezeu nu ne poate părăsi, nu poate muri, pentru că sălăşluieşte în noi, în esenţa noastră cea mai intimă, spre care drumul viu se mai poate întrezări şi este perpetuu deschis oricui. Atunci când spune, în Ioan, 12, 24: „Adevărat, adevărat, zic vouă: Bobul de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, roadă multă aduce”, oare nu se referă la moartea simţului individuaţiei, a eu-lui? Dincolo de metafora pildei, aceasta este lectura ce mi se impune cu stringenţă. Eul separat se simte întotdeauna singur, pe când Sinele este Totul. Fiindcă, atunci când explică, în Ioan, 12, 44–45, „Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel Care M-a trimis pe Mine. Şi cel Care Mă vede pe Mine vede pe Cel care M-a trimis pe Mine”, oare aici nu vorbeşte cineva care, prin nimicirea fiinţei sale individuale, este Dumnezeu, dar într-un chip de o modestie inexprimabilă, dincolo de orice fetişizare, de orice dorinţă de a fi idolatrizat, obiectualizat? Ba chiar întăreşte mereu şi mereu, ca să se facă înţeles: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl – care locuieşte în Mine – face lucrurile Lui” (Ioan, 14, 10). Şi ce poate fi mai emoţionant decât: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 14, 20)? De aceea, avea tot dreptul să spună: „Eu sunt uşa” (Ioan, 10, 9). Cuvintele sale aveau realitate, iar enunţul său „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” are validitatea unui program, nu a unei îndepărtate formule intelectuale, ce trebuie însuşită sub ameninţare sau constrângere; ele nu denumesc un deziderat, un obiectiv de atins prin efort uman, ci o realitate dată dintotdeauna, firească (fiind înscrisă în firea lucrurilor).
La cele din urmă cuvinte: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6), în acest spirit, al lucrării asumate, s-ar cuveni să medităm mai mult, nu mecanic, ci din lăuntrul nostru, nu cu durerea separării, ci cu bucuria unităţii: cine vorbeşte, cine emite această sintagmă? Dacă ne închipuim că un om, atunci, instantaneu, se naşte dezbinarea, căci numai unul are dreptul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, iar interdicţia înfurie. Dacă admitem însă că vocea este a lui Dumnezeu însuşi, a spiritului unic, atunci numărul nu mai contează, căci acesta este devoalat ca aparţinând numai lumii dualităţii. Dumnezeu nu este numai o persoană, vorbind din depărtări incomensurabile, cum credem, ci şi o persoană, de fapt fundamentul spiritual al acelei persoane, precum şi spiritul unic, suportul universului. Dar, fiindcă nu suntem în acea realizare, nu avem dreptul să judecăm. În chip semnificativ descrie Vladimir Lossky apofatismul programatic al părinţilor tradiţiei răsăritene, care, „credincioşi principiului apofatic al teologiei, au ştiut să-şi oprească gândirea pe pragul misterului şi nu l-au înlocuit pe Dumnezeu prin idoli despre Dumnezeu” (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, f. a., p. 70).
Aceasta este, într-adevăr, numită foarte exact, primejdia cea mare: să înlocuim transcendenţa cu un discurs despre ea, făcând o mare confuzie. Un alt jnani avertizează şi el asupra aceleiaşi primejdii: „Nu eşti cu nimic mai bun decât vegetaţia. La fel cum creşte iarba, cresc şi fiinţele umane. Va accepta cineva asta? Naşterea este un aspect material. Dacă eşti doar tu singur (neidentificat), acea stare nu va fi simţită; dar, dacă există un singur element străin, atunci începe suferinţa. Asupra ta, originalul, este impus acest element străin, de aceea există suferinţă. Voi nu veţi cerceta (pentru a afla) ce sunteţi. Fiindcă sunteţi intelectuali, veţi prepara delicatese din intelectul vostru şi veţi continua să le mâncaţi. Chiar şi în spiritualitate vă folosiţi intelectul, preparaţi delicatese din concepte şi apoi le savuraţi” (Sri Nisargadatta Maharaj, Realitatea ultimă. Dialoguri despre Conştiinţă şi Absolut, traducere de Liliana Condrea, Ed. Herald, 2005, p. 73). Trebuie să recunosc că m-am simţit uşor vinovată, fiindcă are perfectă dreptate. Lăcomia noastră este inclusiv conceptuală. Avem oare o asemenea smerenie încât să ne considerăm egalii (prin puterea forţei de viaţă) ierbii? Şi ce s-ar putea face pentru a transcende lăcomia conceptuală? Cred că ne putem transmite satisfacţia spre Sursă, care va absorbi atât trufandalele, cât şi omagiul nostru, iar astfel nu vom acumula niciun păcat.
Când vom reuşi să trăim în starea de dinaintea creaţiei, cea care nu este din lume, cum spune Iisus? „Ghicitoarea spiritualităţii nu poate fi dezlegată de intelectul tău. Cel mult, intelectul tău îţi poate furniza cele necesare traiului. Orice încerci să devii nu eşti tu. Înainte să iasă cuvintele, înainte să spui «Eu sunt» – aceea eşti tu. Trebuie să te preocupi doar de tine. Nu te îngrijora de nimeni altcineva. Ce eşti tu?” (Ibidem, p. 69). La acelaşi spaţiu al abisalului, al inomabilului se referea Iisus: „Încă puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc la Cel Care M-a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci au zis iudeii, între ei: Unde are să Se ducă Acesta, ca noi să nu-l găsim?” (Ioan, 7, 33–35). Acolo unde mergea Iisus, cu adevărat, nu se putea ajunge uşor.
Iată cum descrie, cu maximă claritate, pierderea eului individual, faptă de uriaşă anvergură, ultima din destinul uman şi cea mai curajoasă, un alt jnani contemporan (n. 1925, încă trăitor, şi el, în India de Sud, la poalele Muntelui Arunachala), pe numele său Sri Lakshmana: „Ce este religia? Nu cunosc răspunsul la această întrebare. Nu ştiu nimic despre toate aceste religii. Atât de multe, proclamând insistent, toate, că deţin adevărul. Hinduşii afirmă că Bhagavad Gita îl conţine, creştinii că poate fi aflat doar în Biblie, în vreme ce musulmanii spun că adevărul există numai în Coran. Credincioşii diferitelor religii se luptă şi se ceartă în permanenţă pe tema întrebării care religie este corectă. Uneori, fiindcă nu cad de acord asupra a ce anume este, cu exactitate, adevărul, ei ajung până la război. Nimeni nu doreşte să-şi dea viaţa în căutarea adevărului, singurul lucru necesar în vederea realizării Sinelui (subl. ns., S.-G. D.). În schimb, numeroşi sunt aceia gata să ucidă pe oricine doar din dorinţa de a-şi demonstra astfel validitatea propriilor concepţii şi credinţe. La capătul tuturor drumurilor deschise de fiecare religie se află investigaţia deschisă de întrebarea «Cine sunt eu?». Până ce nu dobândeşte un răspuns satisfăcător la această întrebare, nimeni nu are dreptul să afirme că ştie ce este adevărul ori Dumnezeu. Din acest motiv, toate religiile ar trebui să aibă drept precept final dictonul «Cunoaşte-te pe tine însuţi». Atunci când cineva caută sursa eului, prin intermediul întrebării «Cine sunt eu?», eul, adică mintea, se cufundă în Inima spirituală şi experimentează fericirea beatifică a Sinelui. Atunci când eul individual moare, în finalul investigaţiei, doar Sinele rămâne. Acest Sine nu este hindus, nici creştin ori budist, deoarece nu are niciun nume, nicio formă şi nicio religie. (…) Metoda expusă aici nu este una nouă. Înţeleptul Vasishta i-a predat-o lui Rama însuşi (…), dar majoritatea oamenilor au uitat de ea. (…) În ceea ce mă priveşte, cum aş putea fi hindus ori creştin? Este oare acest trup unul hindus? Trupul, entitate inertă, este compus din cele cinci elemente, încât nu are niciun fel de credinţă religioasă. Atunci mintea să fie hindusă? După realizarea Sinelui, se constată indeniabil că nu există minte ori sine individual, aşa încât cum ar putea ceva ce nu există să fie hindus? Iar în cele din urmă, nici Sinele nu are cum să fie hindus, deoarece nu are nume, nici formă. Credincioşii diverselor religii se ceartă cu privire la adevăr deoarece nu l-au experimentat niciodată. Majoritatea nici nu încearcă s-o facă; sunt mult mai fericiţi certându-se, luptându-se şi ucigându-se reciproc. Adevărul este, în realitate, extrem de simplu: atunci când sinele individual moare în Inimă, ceea ce se întâmplă atunci când se urmează cu succes investigaţia «Cine sunt eu?», doar Sinele rămâne, unicul, cel fără de-al doilea. Acest Sine este adevăr, acest Sine este Dumnezeu. Ce poate fi mai simplu? Dar oamenii nu doresc simplitate, ei vor ceva complicat, astfel încât să se poate certa şi încăiera pe marginea lui” (David Godman, op. cit., p. 91–92).
Am ales ca temă de meditaţie pentru eseul de faţă acest citat copleşitor, pentru câteva afirmaţii axiomatice: cea cu privire la necesitatea morţii individului, cea a sacralităţii fiecărei creaturi şi cea a prefacerii revelaţiei în simplă cunoaştere, prin cuvânt. Sunt axiome subiacente oricăror demonstraţii cu putinţă (deşi demonstraţia ca atare s-a făcut deja în alt plan şi sălăşluieşte cu adevărat doar în spirit; în text putem afla doar urmele ei conceptuale, un şir de semne, ce, teoretic, ar putea fi combătute sau supuse discuţiei). Un citat necruţător: „Ceea ce se transmite de la persoană la persoană este cunoaşterea, nu experienţa. Experienţa transmisă celuilalt îngheaţă şi decade în cunoaştere. Ceea ce înseamnă că, de fapt, cunoaşterea este o formă decăzută a iluminării personale” (H. Malevitsis, Dimensiunea interioară, Atena, 1970, apud V. Vitsaxis, op. cit. p. 182). Cu maliţiozitatea-i caracteristică, Sri Nisargadatta Maharaj comentează această stare de lucruri: „Fiecare trăieşte în lume potrivit unor idei preconcepute. Oricare ar fi cunoaşterea spirituală pe care crede că a dobândit-o, fiecare continuă să trăiască potrivit acelor concepţii. Interlocutor: Cum este să trăieşti fără gânduri, fără concepte? M.: Orice răspuns ţi-aş da, ar fi un concept. I.: Cum poate cineva să ştie că se află dincolo de concepte? M.: Pur şi simplu, să înţeleagă – dincolo de orice îndoială, cu o mare convingere – că există o stare anterioară apariţiei acestei conştiinţe. Este suficient” (op. cit, p. 100).
Toate acţiunile omeneşti, arată Upanişadele, se fac doar în aparenţă pentru ele însele: în realitate se fac pentru Sinele ascuns, care, fiind însăşi natura noastră adevărată, esenţială, se caută necontenit, cu ardoare, prin toate actele şi simţămintele omului, inclusiv iubirea de soţie, de copii, de artă, de ţară, de avere, de simţuri etc. Chiar şi beţivii, împreună cu cei mai vicioşi oameni, caută, în felul lor denaturat, acelaşi lucru, crezând că-l găsesc în lumea exterioară. Pentru noi înşine căutăm, aşadar. Aceste afirmaţii „reci” ascundeau, de fapt, realizări „calde”, incandescente chiar.
Sri Nisargadatta Maharaj punctează: „Întrebi: «Cine sunt eu?» şi nu vei primi răspuns, pentru că acela care va primi răspunsul este fals. Poţi avea o idee, un concept şi vei crede că te-ai găsit, dar este numai o idee, un concept; nu poţi niciodată să-ţi vezi Sinele. (…) Adevărata ta stare este non-manifestată; manifestarea venind, sosesc şi cuvintele” (op. cit., p. 43). Lumea văzută este ireală, este „umbră şi vis”, cum aparent poetic psalmodiază tradiţia, sintagma fiind, din păcate, cumplit de reală, iar sensul ei unul strict literal. O mărturisesc toţi jnani: „Există un singur adevăr pe lume – anume, că totul este ireal. Eu sunt Nemanifestatul vorbind prin Manifestat. Când trupul, mintea şi respiraţia dispar, nu se întâmplă nimic; doar eu, Absolutul, triumf mereu. Nu este nevoie de cunoaştere pentru a înţelege acest adevăr, deoarece acea cunoaştere este înnăscută” (Idem, ibidem, p. 98); „Astăzi atâţia oameni au un noian de îndoieli. Maestrul le răspundea tuturor ca o oglindă, fiecare răspuns de-al său reflectând starea de spirit a celui ce întreba. În timp ce ascultam, ştiam că întrebările nu au nicio valoare, iar răspunsurile nu conţineau adevăruri, pentru că adevărul nu poate fi cuprins în cuvinte. Ascultam toate acele cuvinte ştiind că niciunul dintre ele nu era adevărat, nici măcar cele ale Maestrului. Cuvintele nu sunt reale, niciunul dintre voi, cei prezenţi aici, nu sunteţi reali, lumea nu este reală. Nimic nu este real, cu excepţia Sinelui” (Sri Mathru Sarada, în David Godman, op. cit., p. 186).
După iluminare, dispar persoanele gramaticale ca persoane ontologice: jnani îi văd pe toţi una cu Sinele, fiinţare, etern „Eu Sunt”, invariabil situat la persoana întâi (de unde injuncţia hristică de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi: în ultimă instanţă, el este totuna cu tine însuţi). Oricât ar părea de scandalos, acesta este adevărul, iar unii l-au experimentat. Cum stau atunci lucrurile cu realitatea tangibilă? Ea este perceptibilă, desigur, dar atât; de fapt, tranzitorie şi nereală, în sensul că nu este autonomă, nu există în sine şi pentru sine, ci prin lumină indirectă, împrumutată de la Sine. Nu este deci reală, în sensul tare, deplin, total, al termenului, ci aparţine unei lumi similare celei a visului. Dar am putea fi convinşi de aceste enunţuri doar dacă ne-am trezi (Sfântul Apostol Pavel se referea exact la aceasta în faimoasele-i cuvinte: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură [in aenigmate] iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” – Sf. Pavel, I Corinteni, 13, 12). Atunci, ni se spune, vom şti că necesităţile pe care le satisfacem în starea de veghe, în viaţa noastră cu dimensiuni diurne, sunt la fel cu nevoile din visele noastre, pe care ne grăbim să le ostoim cu posibilităţile visului, ele însă încetând cu totul după trezire. Coranul spune, la fel de frumos, acelaşi lucru: „Dumnezeu este lumina cerurilor şi a pământului! Lumina sa este asemenea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac binecuvântat: măslinul, care nu este nici de la Răsărit şi nici de la Asfinţit şi al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzeşte către lumina sa pe cine voieşte. Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este Atotcunoscător” (Sura XXIV, v. 35).
Ce ne rămâne atunci, în calitate de mânuitori (plat spus) şi însufleţitori ai cuvintelor? Totul, fiindcă nu ni se ia nimic. Nu trebuie să facem nimic special, nimic altceva decât tot ceea ce am făcut până acum, căci nu ne putem pierde esenţa, iar câteva lucruri, fie şi în această lume a visului, sunt totuşi reale, fire de lumină, raze şi spiţe ce duc spre adevăr: iubirea şi bucuria curată, în primul rând. „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (Ibidem, 13, 13). Toate acestea, în jurul cărora am glosat în eseul de faţă, mi s-au părut esenţiale pentru ceea ce Goethe numea „ocupaţia zilnică”: doar buna-aşezare, fundamentul cuvintelor le dă preţ acestora: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (Ibid., 4, 20).

Distribuie: