Spații culturale nr. 34 (4)

Daniel CORBU

EVANGHELIA DUPĂ CORBU

Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta
bătrân şi virgin
aceste versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa întrebările din inima celui singur
până se topeşte încet
şi pe când borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămân cu strigătul întreg şi neauzit
Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfânt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele templelor tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în
paraclise!

Cu mâinile întinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntâlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sâmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cântec pentru
desăvârşirea fiinţei, puah!

Nu pot să nu le spun:
Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se înaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un înfricoşător
aşteptând menuetul?
Acum pot să întreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvârşirii
ce să fac Doamne?

Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gâfâie până la orgasm
iar paradisurile scâşnesc iluzorii
în timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pâinea-i pe masă
şi o karma visează la tine
(toţi cei care conservă istorii o sfârşesc prost)
lasă-te scufundat în heleşteul uitării
decât foaia plină de litere
mai bine o plajă goală legată strâns
de ombilicul mării
undeva în Dobrogea sau California
la Miami sau Taramira

***

Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.

Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în carcasa de pământ dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.

***

Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?
Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu
nu le auzi respiraţia nu vezi decât
cerul orb agitându-se
faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La început a fost marele Cuvânt
care s-a fărâmiţat în mii şi mii
de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
cine gustă azi din azima cerului
îşi are privirea surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din
învechitele cărţi:
Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu:
pulvis et umbra sumus
cinis et umbra…
nihil homini certum est!
O. lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea
şi pământeasca singurătate acum e linişte
în pântecul tău
iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève pentru fericirea părului personal
sfânta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau în aşteptare până înfloresc
porţile împărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul în contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decât
a o înţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
în gură
şi pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.

Puruşa

Când am scris Poema sfârşitului
era o seară smolită de gânduri
când orice disperare îşi crea dreptul la desăvârşire
iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea apocrif.
Ca un înger trecea deasupra noastră
Puruşa în rochia-i de nenufar
canonizând absenţa.
Dar nu aceasta-i consolarea noastră
clipă neagră şi lacomă clipă
despre munţii ascunşi prin ceruri
am vorbit cu clavăzătorul Von Dogen
până când domestica absenţă da-n muguri
doar el ştia că începusem să scriu erezii
că nu mă interesează urmele zeilor
că nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!

Întoarcerea magilor

Ce să facă ei magii cu atâta moarte
s-au întors răscolind neantul
peste Egipt şi Mesopotamia
Etiopia şi Marea Caraibilor
peste creştetul vânătorilor de tigri
peste muzeele din memorie şi fragilele tratate de pace
peste ploile care nu spală niciodată nimic
şi peste tot unde umblă uimire omenească
s-au întors magii.
Şi mă întreb ce zi era şi care
ceas de crepuscul prin spaţii
la orizontul ca o cămilă rătăcind prin deşert
oamenii îşi erau propria măsură
iar cimitirele
acelaşi întuneric pe care creşte iarba.

Hamlet, zadarnicul Hamlet

Motto: Orgoliile ca şi mitologiile totdeauna deasupra

Aşa te strecori prin nopţile strâmte ca un sicriu
cu mâinile ruguri în buzunare
scuipi pe încheieturile serii
sfântă coherenţă a gestului
prin care-ţi îngropi plânsul în genunchi!

Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale!
Era o vreme când îţi priveam fotografiile
pe ascuns
iar tu ocoleai copacul cu hieroglife
cu toate rădăcinile în inimă
mai scumpe decât firimiturile pâinii
în patria săracilor.
Stă scris: speranţa-i în spiritul spiritului
dar bunule Hamlet pragurile-s tocite mereu
şi aceiaşi actori încolţesc secunda
rând pe rând vin saltimbancii
veselii arlechini
arătându-şi degetele arse de glorie
precum aripile păsării călătoare de soarele deşertului.
Astfel frunzele adevărului cad galvanizate în râu
astfel poţi construi un teatru cu păcate egale
în care memoria îşi îngroapă morţii pe rând
astfel acrobaţia e doar o problemă estetică
iar lumea-i o catacombă cu şobolani hămesiţi
în care tronează Marele Eu.
Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale.
Ce mari proteze poartă Dumnezeu!

Ţărmul cu focuri bengale

Ani şi ani am lucrat la aceste lucarne
prin care sufletul se strecoară afară
şi-acum când încerc să le-nchid
mâna îmi tremură.
Pare senin
dar ninge-n memoria anilor 80
ninge pe creierul pluriform şi ambiguu
unde cuarcii leptonii şi gluonii exultă
şi toate războaiele sfârşesc în baletul haotic
pe un ţărm cu focuri bengale. Acolo
în dulci poliedrice confortabile vorbe
acolo voi strecura celesta otravă.

Lecţia de abis

Prea târziu ai venit fericire
prea târziu ai cântat întomnata mea carne!
Aici unde se-amestecă minciuna cu plânsul amar
şi în orice om un Petru se leapădă
am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei
am putea decripta istorii sigilate
sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei
şi se recondiţionează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.
Poţi privi mâna care scrie şi mâna care cerşeşte lumina
şi aripile de ceară topindu-se-ncet
şi mâna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la doi paşi mai încolo.
Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?
După draperii acelaşi teatru cu păcate egale
aceeaşi lună subţiată de plopi.
Iar de va apărea celălalt
se va-mpiedica de ferestre.

Erosoledada

Moto: „In hoc signo vinces!”
(Prin acest semn vei învinge!)

De-ai fi rămas acasă
fără curajul cavalerului rătăcitor
printre ruine
de-ai fi rămas acasă fără să-l cunoşti pe Homer
pe Euridice pe tânărul Alcibiade sau pe Sapho din Lesbos
aşa îngemănat cu infrastructura indiferenţei
n-ai fi ştiut de elegiile lui Caullus
de batista Desdemondei, de Hamlet citind din Juvenal
în actul al treilea
de Jacques Fatalistul sau dragostea lui Werther
n-ai fi cunoscut abisul
kamicazele arpentorul destinului
n-ai fi găsit coroana asta de laur
după stâncile negre.

O mie de biberoane în flăcări

Dimineaţă.
Şi o mie de biberoane în flăcări
plutind pe râu ca-ntr-un tablou de Felix Aftene
şi o apă neagră neagră ca-n poemele
lui Daniel Corbu
şi cerşetorul aristocrat bătătorind cărăruia spre Dumnezeu
pe când din gură îi ies balonaşe multicolore
mici înjurături de forma plămânului stâng de forma
plămânului drept:
T’ v’ n buburuzele voastre de clopotari
ai nimicului
dă cuburi fericite
dă obsedaţi textuali!
Bă fericiri spulberate bă
cutremure de fleonc
bă adoratori de femei abstracte
şi bucolice dorinţi!

Poftiţi, Domnule Kafka!

S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Şi pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie
metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi împart Paradisul
nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează în sine
şi totul e salvator
până şi această peticită speranţă
până şi acest vis amputat
şi chiar această dimineaţă în care
stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
O trompetă rezemată de zid.
Mâna clipocind uşor înspre inimă.

Adrian SUCIU

Fotografii de la sfârşitul lumii

Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plânge se va bucura de plânsul lui
şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care
râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămâne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărână. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

N-am scris nimic

N-am scris nimic. Am aşezat pe hîrtie o mie
de generaţii de fum de ţigară şi căruţele copilăriei.
Am mîzgălit oameni îngenuncheaţi din vreo pricină.
Am lăsat urme adînci pe hîrtie cărînd cadavre
de la un cimitir la altul.

Pîinea mea se teme de mine şi fuge.

Înger, îngeraşul meu, dă-mi mie cuvîntul care ucide
şi învie! Îl voi scrijeli cu unghiile pe ziduri
şi nu-l va vedea nimeni. Îl voi aşeza în pîntecele
femeilor mele şi ele nu vor şti. Îl voi lăsa
în intersecţii aglomerate şi va zîmbi prafului.

N-am scris nimic. Am fotografiat porţi pe care
n-am intrat niciodată şi războaie care n-au fost.
Rareori, o scînteie scapără-n beznă,
dar numai ca s-o facă mai neagră.

N-am scris nimic. Numai Dumnezeu ştie să scrie
şi a scris o singură dată.

Beţie

Cînd bem noi, inima se opreşte şi tremură.
Privirea Marelui Dement Alb
se pogoară asupra noastră ca o culoare necunoscută
care nu schimbă nimic şi nu tulbură vinul.

Cînd bem noi, inima e un cimitir de copii. Se merge greu
de la o masă la alta. Nu răzbim să străbatem
podeaua dintre mese. Fiecare
e un dumnezeu sinucigaş, singur la masă.

Inimile noastre se muşcă una pe alta
şi ne simţim în ele ca într-o casă în flăcări!
Sîngele fierbe pe buze şi cere răgaz.
Nu i-l dăm. Nu-l merită. Nu iertăm
şi nu cerem iertare. Sărutăm moartea pe dinţi. Ea
ne primeşte la sîn şi ne cîntă un cîntec de leagăn
pentru orbi.

Cînd bem noi, rîdem ca o haită de lupi înaintea
prăzii. Ca o haită de lupi rîdem noi,
ca o haită de îngeri,

ca o haită care va prinde şi ziua de mîine.

Amnezia

Mă mut în amneziile tale. Acolo e cald ca
la mama acasă şi se ţin cursuri de balet. E o
planetă întreagă acolo şi sînt tribune pustii
pe care îţi poţi rupe genunchii cerşind lapte
şi milă. Înăuntru se vinde sîngele meu
la tutungerii, îl fumează femei purtînd
cordeluţe roşii în păr şi vor să se lase. Intru
trîntind uşile în amneziile tale unde furia
spală podelele şi n-are nimic de zis.
E posibil să mănînci un covrig
păstrîndu-i gaura intactă. În
amneziile tale, orice femeie lepădată şi neiubită
îl poartă în pîntece pe Mesia.
În amneziile tale, se ţin
petreceri la care mesenii scuipă în lumînări.

Mă mut în amneziile tale. Acolo,
gramatica limbii române are statui peste tot
şi oamenii atît se iubesc încît e plină
ţara de ţuică.

Patria de lavandă

Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii.
Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mînă.
Privesc în ochii fiilor mei prin care văd roţi
rostogolindu-se prin cîmpuri de lavandă pe care
ei le numesc „patrie” şi le desenează la şcoală.

Moartea merge rar la şcoală. Cînd merge
la şcoală, e stingheră şi ea ca o fetiţă orfană de ziua mamei….

Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit.
Dumnezeu rîde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii
o să-ţi facă ficaţii praf!” O fetiţă orfană,
cu rochiţă roşie, prin patria de lavandă,
inventează tot felul de roţi. „Stai cu mine”, spune ea,
întinzîndu-mi o roată de la carul Arhanghelului Gabriel.
„Primăvara se nasc mulţi pui”, îi spun.

Şi moartea umblă
nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf.
O năclăiesc ierburile crude şi laptele fierbinte
din miriade de ţîţe.

Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e milă de ea.

Prin depozitele de hamei şi de hamuri

Cuvîntul întoarcere e stupid
ca un nasture din aur la o cămaşă
putredă. Întoarcere nu există de niciunde,
de nicicînd, deloc. Cuvîntul întoarcere e o babă
împietrită care spală morţii. Îi spală cu milă
şi le masează gîlmele de la încheieturi
mirată cumva că sîngele a curs pe acolo
şi nu se mai întoarce. Nu merită să pierzi
un minut de somn visînd
la întoarcere și nici să risipești un strop de vin
în cinstea ei. Întoarcerea dresează
cîini surzi prin depozitele de hamei și de hamuri.
Întoarcerea e impiegat într-o haltă de cîmpie
pe unde trenul nu mai trece. Cine va întrezări
mantaua ei albastră și va veni să ne spună
va fi batjocorit ca un povestitor de plictisuri
și i se vor arăta fotografii de la înmormîntarea lui.

Femeia din oraşul de jos

Am cunoscut o femeie care miroase a lapte
şi are gust de zmeură. I-am dat bineţe
şi-am mai cunoscut o femeie care miroase a ploaie
şi are gust de sirop de arţar.
Sfatul înţelepţilor m-a lăudat pentru femeile
pe care le-am cunoscut, m-a numit
Amuşinatorul şi mi-a dat o panglică vişinie
să o port pe piept. Degustătorul mi-au spus
şi m-au trimis bibliotecar în oraşul de jos.
Aici am o poză cu mama, o lăcustă împăiată
şi o piele de viţel.

Pe aici nu trece decît femeia
care miroase a tăciune şi are gust de cenuşă.

Plămîni

Totul e despre respiraţie.
Despre cum tragi aerul. Aerul
e de multe feluri. Uneori, e ca un glonte.
Alteori, e ca premiul cel mare la loterie
cîştigat de un muribund. Sînt mai multe feluri
de respiraţie decît ştiu număra doctorii.

Dintr-o suflare se piaptănă viaţa,
care e mică de tot,
cum ai pieptăna părul unei păpuşi întîrziate.
Dintr-o suflare se îmbujorează frigul
şi se culcă în pat.
Dintr-o suflare pricepi că timpul
e un tren cu multe vagoane care duc linişte
nicăieri.

Din plămîni am ieşit şi-n plămîni ne vom întoarce.

Profetul popular

La bodega Maestrul poziţiilor de rugăciune,
într-o seară cînd era seară de rugăciune
cu rugăciune în grup, s-a ridicat de la masă Profetul popular.

El îşi purta pretutindenea mormîntul, ca pe o piele
încinsă peste cealaltă piele şi îl spoia în alb de sărbători.

A spus cum îl cheamă, ceva cu litera G, dar nu a ţinut
nimeni minte. „Fiecare om are o vacă!
De-aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui!”, a tunat
şi două morminte s-au izbit cap în cap şi vodca unui comesean
cu faţă de stea de mare s-a tulburat.
„Cei slabi şi neîncheiaţi apucă pe calea erudiţiei”, a mai spus
Profetul popular şi s-a notat şi asta pe nota de plată.

Lumea şi-l mai aminteşte cum predica adevărul
unei doamne înlăcrimate căreia i se furase portofelul.
„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu
va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”

La urmă de tot, asta fiind acum,
din Profetul popular n-a mai rămas decît
o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ,
pentru că o pisează şi-o presară pe bătături şi e bună.

Soarele din Madagascar

Potopul şi apocalipsa sînt doar metafore pe înţelesul
nostru. Dacă El s-ar plictisi de noi,
ar apăsa unul dintre cele patru butoane care-i stau
veşnic la îndemînă. Dar nu apasă butoanele,
doar le şterge cu un pămătuf tandru.

Dacă el ar apăsa unul dintre butoane,
o sete nesfîrşită s-ar devora pe sine însăşi.

Dacă am pricepe butoanele acelea, soarele ar străluci
peste noi mai puternic decît în Madagascar şi ne-am
putea scoate inimile în faţa lui, să iasă
mucegaiul din ele.

Iar El ne-ar iubi ca pe nişte elevi silitori
care-şi scriu temele cu degetele rupte.

Ogoarele spaimei

Luna e aspră, luna e crudă. E roata pe care se trag
osîndiţii. Eşafodul pe care urcă nemuritorii
să li se taie unghiile de la picioare. Cling!, face stuful
ciopîrţit de unghiile cereşti. Fleoşc!, face marea
înecată în veninul ei. Ascuţit se ghiftuiesc
ţînţarii din sîngele ei. În faţa ei se desţelenesc
ogoarele spaimei şi dau rod cît nu se poate măcina.

Luna e copîrşeul nemuritorilor, urcat în ceruri cu trudă
de generaţii de sclavi. Unul n-a trăit să o vadă sus.
S-au stins toţi, unii sfîşiaţi de funii, alţii
înnebuniţi de îndoială, nici unul la casa lui,
dăruind pruncilor bucurie.

N-au bătut clopote pentru ei, numai ogoarele spaimei
au dat rod sub oglinda piezişă.

Mihai M. MACOVEI

Trei coliere cu miros de rouă

un om care se ascunde printre voi
a venit ieri pe la mine. s-a plâns.
s-a plâns. a plâns chiar în hohote!
nu ştiu cu cine se întâlniseră
ultima oară şi din care noapte venea
trupul lui avea urme de râuri secate
nesecate chiar. omul tremura
tremura precum o frunză de măr, tremura.

cineva i-ar fi pus la gât trei coliere
cu miros de rouă. altcineva i-ar
fi pus alte trei coliere din sârmă ghimpată.
erau mari, mari cât patru anotimpuri
de mari…

el nu mai poate acum
asculta muzica boabelor de rouă
şi nici să-şi mai îmbrăţişeze umbra.

Nu

nu sunt singur.
am două oglinzi.
una în spate, să mă vezi tu
şi una în faţă, să mă văd eu.

mai e cineva după mine
care îmi cere mai rămâi?
nimeni, nimeni!
la o adică, pot rămâne singur?

Eleina

tu nu poţi fi decât Eleina.
astrul care a coborât în fântâna din mine.
bulgărele de zăpadă care uşor, uşor
s-a făcut râu.
şi din râu s-a făcut izvor.
şi din izvor s-a făcut picur
şi din picur s-a făcut lacrimă.

o, nu!
din lacrimă s-a făcut rouă.
şi din rouă s-a făcut uitare.
da,da!
dar poţi să-mi spui de ce?