Spații culturale nr. 34 (3)

Petrache PLOPEANU

Douăzeci de minute de libertate

Gardianul: (Aflat lângă uşa unei celule, deschide uşor vizeta acesteia, parcă ar vrea să-l surprindă pe cel dinăuntru, dar plăcut!) Hî? Ţi-e bine? Ce? Ce te uiţi aşa la mine? Nu-ţi vine să crezi, ai? Da, da, de azi avem voie să vorbim cu voi… A venit un ordin, aşa ne-a spus toarşu’ comandant…! Putem să vorbim cât vrem cu deţinuţii. Ni se dă chiar o premă pentru cei care socializează mai intens.
Deţinutul: !?
Gardianul: (Între timp a deschis uşa celulei şi stă în cadrul acesteia cu mâinile în şolduri) Ce, nu-ţi vine să crezi, aşa-i? Nici eu nu am crezut asta la început, am zis că tovarşu îşi râde de noi… că mai face aşa din când în când… „Bă proştilor”, ne spune mereu, „bă proştilor”… şi nu mai adaugă nimic. Noi am vrea să ne mai spună ceva după asta „Bă proştilor”! Păi, bine, bine, „bă proştilor, bă proştilor” da spune nene ceva acolo! Da el nu, doar „bă proştilor”, apoi o privire lungă, lungă şi dă din mână a lehamite şi pleacă. Noi rămânem toţi în mijlocul holului, uite acolo,… hai,… hai, vino să vezi, hai că nu te mănânc, da chiar acolo. Hai mă prostule, ieşi şi uită-te şi tu unde ne strângem noi ca… ca… aşa cum spune toarşu „Bă, proştilor”!
Deţinutul: (A ieşit din celulă, merge cu paşi târşiţi, temători, se uită din când în când înapoi la celulă, îşi roteşte privirea de jos în sus şi se opreşte chiar în centru holului).
Gardianul:…Hai mă, nu spui nimic? De azi trebuie să socializăm, să vorbim adică, să ne îndemnăm unul pe altul la dialog, să vedem ce ne separă şi ce ne uneşte!
Deţinutul: …Şi ce… să vorbim… noi doi?!
Gardianul: (A intrat în celulă, înaintează câţiva paşi, încet, către centru acesteia. Îşi roteşte privirea de jos în sus şi şi-o întoarce din când în când către deţinutul de afară). Cum adică ce, mă, despre asta despre discuţii, că doar acum putem discuta, nu? Şi dacă avem voie să vorbim cu voi atunci e musai să vorbim! Şi tu trebuie să-mi spui ce să vorbim, ce eu sunt aici închis pentru prea multă vorbă, sau tu? Sau voi? Tu eşti condamnat pentru că ai cerut libertate de exprimare, „jos cenzura”; ei, acum vorbeşte liber despre ce vrei!
Deţinutul: …Şi chiar… pot vorbi?… Orice?
Gardianul: Orice!
Deţinutul: …Oricât?
Gardianul: Oricât!
Deţinutul: (După câteva momente de tăcere reflexivă). Păi… nu-mi vine aşa dintr-o dată!
Gardianul: Da ce, ori te pun să te pişi? Nuuuu Dom’le, deloc! Eu te rog să vorbeşti. Aşa trebuie să socializăm noi începând din acest moment! (S-a lungit pe patul îngust de lângă perete. )…Vezi, este ca şi cum tu ai fi gardian şi eu deţinut. Tu trebuie să preiei iniţiativa. Eu o să te ascult şi o să intervin din când în când!
Deţinutul: (Se găseşte tot în centrul holului, dar are silueta mai dreaptă, faţa i s-a ridicat acum din pământ). E bine să vorbeşti liber… şi să te asculte cineva. Hm, credeam că am uitat să vorbesc… Ştiţi…
Gardianul: Ştii! Ştii, nu ştiţi, hai să uităm în aceste momente de socializare, de plural!
Deţinutul: Cum vreţi… vrei… Spuneam că am crezut că nu mai pot vorbi vreodată. Că am uitat cum se mai articulează cuvintele, cum se încheagă propoziţiile şi apoi frazele… Oh! (Se opreşte la jumătatea frazei şi înţepeneşte ca o păpuşă stricată…
Gardianul: (Îşi ridică pe jumătate capul şi priveşte lung la deţinut). Ce-i, ce ţi s-a întâmplat?… Hai, vorbeşte!
Deţinutul: (Tace în continuare)
Gardianul: (Se ridică în capul oaselor). Ce-ai înţepenit acolo? Ţi-e rău?
Deţinutul: (Îşi revine din aparenta paralizie). Nu, deloc. Am socotit cât a trecut de când nu am mai vorbit atât de mult… Cred că sunt vreo 5 – 6 ani. Îmi aduc aminte că îmi plăcea foarte mult să vorbesc, îmi plăcea să ţin conferinţe şi discursuri despre libertatea cuvântului… până când… până când… (se întrerupe şi plânge tăcut).
Gardianul: (Priveşte uimit la celălalt, care plânge pe hol). Ce faci, plângi? De ce? Plângi acum, când în sfârşit poţi vorbi? Până acum erai aşa de indiferent, ani de zile – nu au fost numai 6 ani, ci 9 ani de când ai vorbit ultima dată -, nu ai plâns că nu poţi vorbi şi acum te-ai pus pe bocit!
Deţinutul: (Plânge în continuare, din ce în ce mai tare). Tu… nu-ţi poţi închipui ce a însemnat pentru mine… interdicţia asta să vorbesc. Sunt… am fost… cândva profesor de lingvistică…
Gardianul: Aaa, de-ăla care se ocupă chiar cu alfabetul, cum vorbesc oamenii, de ce vorbesc… Nimic de zis, nenorocită soartă să nu poţi vorbi tocmai tu care…
Deţinutul: (S-a mai potolit din plâns). Da!
Gardianul: …Să-ţi spun acum şi eu… Nici noi nu aveam voie să vorbim cât timp eram la serviciu. Aici, de voie, de nevoie, tăceam şi de la un timp chiar nu mai doream să vorbesc. Era suficient să spun răstit, c-aşa-i în miliţie „Să trăiţi!”, „Am înţeles!” şi alte câteva expresii de-astea şi-mi era suficient! Ce atâta vorbă, îmi spuneam din ce în ce mai des. Când plecam acasă, uitam şi acolo să vorbesc cu zilele; ai mei uitau de multe ori şi ei că sunt acasă şi se mirau când dădeau cu ochii de mine „Tu nu eşti la serviciu?” mă întreba nevasta! Şi am văzut că se descurcau şi fără mine. Oamenii te uită dacă nu vorbeşti cu ei, chiar dacă eşti lângă ei.
Deţinutul: Ai mei sigur că m-au uitat! Au plecat de mult timp de pe meleagurile astea departe, acolo unde, probabil libertatea cuvântului este atât de mare încât nimeni nu mai este interesat de cuvânt, oricum ar fi el, ci doar de libertatea lui!
Gardianul: Te înţeleg. Uneori mă simt acasă la fel ca aici şi aici la fel ca acasă! Ce zici de asta?
Deţinutul: Şi eu la fel. Stau aici pe hol şi nu simt nicio deosebire faţă de celulă. Ba e parcă şi mai rău că aici văd mai multe uşi, 1, 2, 3, 4, ……8.
Gardianul: Te înveţi cu timpul. Numai că trebuia să-ţi repeţi mereu în gând, că nu aveam voie să vorbim, „Eu sunt cel liber şi ei cei închişi” de foarte multe ori pe zi ca un fel de frază de-aia de la budişti… cum îi spune…
Deţinutul: Mantră.
Gardianul: Da, da mantră! Ajunsesem să-mi fie teamă că dacă nu o să repet fraza asta de 100 de ori pe zi o să mă trezesc din somn în celulă în locul unui deţinut! La început aveam altă frază pe care mi-o tot repetam, dar treptat am abandonat-o…
Deţinutul: (Se apropie de uşa celulei şi se poate vedea clar că are altă atitudine, mai dreaptă, mai fermă). Care?
Gardianul: „Eu pot vorbi ei nu”, dar am abandonat-o după câţiva ani, mi-am dat seama că nu mă mai interesa să vorbesc mai mult decât strictul necesar. Cred c-am vorbit acum cât în câţiva ani în total! Mă întreb dacă aşa este şi cu cealaltă frază…
Deţinutul: …„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”,…„Eu pot vorbi ei nu”,… „Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”…
Gardianul: Ce spui acolo?
Deţinutul: …„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”,…„Eu pot vorbi ei nu”, …„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”, …„Eu pot vorbi ei nu”, …„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”…
Gardianul: Şi la o adică, de ce nu?! (Se ridică de pe pat, se duce la uşă, o împinge şi o închide). Aşa trebuie să fie, aşa este în ordinea lucrurilor!
Deţinutul: (Aflat lângă uşa celulei, deschide uşor vizeta acesteia, parcă ar vrea să-l surprindă pe cel dinăuntru, dar plăcut!) Hm? Ţi-e bine? Ce? Ce te uiţi aşa la mine? Nu-ţi vine să crezi ai? Da, da, de azi avem voie să vorbim cu voi… A venit un ordin, aşa ne-a spus tovarăşul comandant! Putem să vorbim cât vrem cu gardienii. Ni se dă chiar o primă pentru cei care socializează mai intens!

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU

O concubienţă omniprezentă, sunt nisipul

Calc pe oase de crustacee,
tălpile sângerează pe sideful fierbinte,
o gură îmi suge sângele
şi o parte tot mai mare din mine
se scurge-n ţărână.

Au, nu zice Domnul: ţărână eşti,
în ţărână te vei întoarce?

Pe plaja cu oase de crustacee,
trupurile expuse soarelui dispar!

Şi când talpa mea atinge nisipul,
o voce strigă: „vezi, că ne striveşti!”

Un vârtej mă soarbe în levitaţie,
merg pe deasupra celor înconjurătoare
ca pe ape un mântuitor.

Şi am strania senzaţie
că de veţi cerceta sideful de crustacee
îmi veţi afla adeneul
şi mă veţi afla în toate ale ţărânii.

Sunt o concubienţă omniprezentă.
Sunt nisipul!

A treisprezecea zi
(mitosemn)

În a treisprezecea zi
nainte de-a muri
ăl bătrân avea piele de elefant
oase de sepie
limbă de porumbel şi nu putea muri.

Făcea semn să ies în ogradă
că trei mânji mursecaţi de lupoaice
sângerează pe zăpadă-n câmpie.

Am mers cu ogarii-n câmpie
am salvat mânjii
şi când am revenit la ăl bătrân
pielea de elefant se netezi,
oasele de sepia se întăriră
limba de porumbel se topi
şi muri.

Şi muri Cel Bătrân
şi în profundă linişte muri.

Doina CERNICA

Dincolo, la Cernăuţi

Avem amintiri comune. Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. Mă emoţionează căldura şi admiraţia cu care şi după 40 de ani povesteşte de doamna Băiţan, profesoara de limba română şi diriginta clasei. Iar descoperirea condiţiei sale, nu de colonel, ci de colonel de vânători de munte, îmi recheamă în memorie figurile fraţilor Mamei cu armata făcută la această armă, proclamată de poveştile lor (dar oare numai de acestea?) drept cea mai grea şi mai frumoasă din toate. Din ce în ce mai legendară pe măsură ce timpul le încărunţea tâmplele. Iar când au plecat pe stâncile celeste, m-au salutat pentru ultima oară ostăşeşte: Să nu uiţi! Ca să depăşesc neaşteptata tornadă a sentimentelor, îl întreb de Afganistan. Şi apoi de România misiunilor sale. Răspunde, dar se bucură mai mult să ne anunţe: ,,Iată (la stânga), Iordăneştii scriitorului Mircea Lutic şi prietenului nostru Nicolae Şapcă şi (la dreapta) Oprişenii lui Dumitru Covalciuc!” Este de aici, din nordul Bucovinei? Nu, dar tot dintr-o zonă sensibilă, din Miorcanii aflaţi sub acelaşi clopot al dangătelor vestind Învierea cu Pererita lui Grigore Vieru. A trecut Prutul? L-a trecut şi a străbătut Basarabia, cunoscând-o, raion de raion. De Căuşeni s-a legat cel mai mult. El şi dornenii care sunt acum şi ai lui, nu numai ai soţiei, Paraschiva Abutnăriţei, secretar al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor. Dar nordul Bucovinei? L-a făcut la pas, cu prieteni câştigaţi pe drum. Primul a fost Nicolae Şapcă, ziaristul, redactor-şef la ,,Monitorul de Hliboca”, de care i-a vorbit profesoara nonagenară Taţiana Vlad Guga, originară din Cernăuţi, şi el a rămas şi cel mai bun. Şi povestea începe să se depene. De ce nu o scrieţi? Poate că are să o facă, după încheierea mandatului. Este consilier judeţean şi rosteşte ,,mandatul” cu tonalitatea implacabilă a ,,misiunii” colonelului de vânători de munte.
Este Ziua Înălţării, a Eroilor, şi după calendarul iulian în care am intrat dincoace de graniţă, nu numai după cel gregorian, din care venim. Iar ziua frumoasă de sfârşit de mai, aşezările care se zăresc albe între zările pădurilor vibrează sub unda nevăzută a sărbătorii. Ca în talerul unui chimval, loveşte şi răsună pentru Vasile Tărâţeanu şi în aniversarea poetului Mircea Lutic, aşa cum a făcut-o de mai multe ori de-a lungul celor 75 de ani pe care îi împlineşte astăzi. A ţinut să o spună chiar în deschiderea manifestării omagiale pe care, sub auspiciile Consulatului General al României la Cernăuţi, scriitorii, artiştii, intelectualii, cernăuţenii, iordăneştenii i-au organizat-o la Biblioteca Regională, Biblioteca Ştiinţifică Universală ,,Myhailo Ivasiuk”, mai exact, în sala de lectură spre care am urcat, pe o scară veche, îngustă şi în spirală, parcă la nesfârşit, parcă la cer. Aluzie la volumul de versuri ,,Arminden cu heruvimi” distins în 2013, înainte de Crăciun, cu Premiul ,,Mihai Eminescu” pe anul 2011 al Academiei Române şi înmânat la Casa ,,Aron Pumnul” la 15 ianuarie 2014, dar şi, în general, la creaţia sa lirică de-acum, care confirmă zicerea din 2005 a lui Ştefan Hostiuc, cel mai cunoscut istoric literar contemporan din nordul Bucovinei: ,,Cred că într-un viitor foarte apropiat Mircea Lutic ar putea să devină un bun poet religios, primul de acest gen în ultima jumătate de secol la Cernăuţi”.
,,Ia jivu dvoma movami”, ,,Trăiesc în două limbi”, anunţă stelajul pe care sunt înşirate cărţile sărbătoritului: poezie, traduceri, studii de istoria culturii, trimitere la numeroasele sale tălmăciri din limba ucraineană, la ediţiile româno-ucrainene ale volumelor sale de versuri, transpuse în ucraineană de bunul său prieten Vitali Kolodii (autorul multipremiatei versiuni ucrainene a ,,Luceafărului” eminescian), dar poate şi la viaţa sa, cu o soţie ucraineancă, într-o redacţie a unei publicaţii în limba română, la viaţa sa de român în Ucraina. În privinţa traducerilor însă, ucraineana nu e singura din care a realizat ediţii în limba noastră. Mai mult: pentru ,,Fraţii Karamazov” de Dostoievski a fost răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova şi cu cel al Comitetului de Stat al Moldovei pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu cărţi. Multelor cărţi care îi poartă numele pe copertă (deoarece nici la Cernăuţi, ca şi la noi, spre deosebire de alte ţări, numele traducătorului nu se află la loc vizibil, nici chiar atunci când este un Nume, ca Mircea Lutic), sărbătoarea le-a alăturat două noi titluri, spre cinstea noastră unul, ,,Eon în flăcări”, este apărut la Tipo Moldova Iaşi a lui Aurel Ştefanachi, celălalt fiind ,,Ofranda întemeietoare”, Misto, Cernăuţi, 2014.

Doamna consul-general Eleonora Moldovan, pe care iată, în ultimele luni o întâlnesc pentru a patra oară la un eveniment literar, îşi exprimă public respectul şi admiraţia pentru scriitor, pentru o personalitate culturală emblematică pentru Cernăuţi, dar şi pentru un destin care ne lasă multe învăţături. Mircea Lutic o ascultă în picioare, înalt, drept, cu alura sa aristocratică şi chipul său de o înşelătoare răceală, neclintit, ca şi cum s-ar vorbi despre altcineva, iar eu mă gândesc nu la pierderile şi durerile care l-au încercat şi îl încearcă (nu am putere, nu am curaj să mi le evoc), ci la poezia lui
pomenită de Mihai Cimpoi, în care ,,fiinţa este proiectată în chip de pom cruciform, sugerând condiţia tragică a omului şi omenirii”. Dar şi la contextul, la întregul privirii cu care cunoscutul scriitor basarabean, încercând să-i cuprindă creaţia lirică, a chemat-o din memorie: ,,Mircea Lutic e un cioplitor direct în piatră şi marmură, un tăietor în diamant (…), cu precizarea că în reliefurile sale sculpturale apar suprafeţe aspre, disonante. Urâtul lumii, văzut acum ca o Vale a Plângerii, ca un sălaş al infernului, deranjează armonia, aduce iregularităţi. Versul apare satanizat şi înmuiat în blestem biblic, curgând păstos, învolburat, mânios. (…) Fiinţa se închide în propria vină atavică sporită, şi Mircea Lutic concepe poezia ca pe un act de exorcizare, de alungare a demonicului din ea”.
Din toate câte răscoleşte o furtună, cel mai mult iubesc mireasma florilor intensificată de ea şi o astfel de aromă inundă deodată încăperea, pereţii tapisaţi cu sute, poate mii de cărţi se clatină sub dulceaţa şi prospeţimea ei. Vine de la buchetul de bujori albi adus din Iordăneşti, hrăniţi cu ,,apa şi soarele gliei natale”, dar şi de la cântecele consătencelor sale, ,,născute în satul în care v-aţi născut şi dumneavoastră cu câţiva anişori înainte”, ,,Să-mi cânţi, cobzar…”, ,,Roata morii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac…”, ,,Ionel, Ionelule…”, ,,Sanie cu zurgălăi…” şi, desigur, ,,Mulţi ani trăiască, la mulţi ani!”. Şi pentru sărbătorit, dar şi pentru ei şi pentru ai lor, toţi prinşi în vâltoarea înnegurată a vremii, în care, o repetă pentru toţi, ca să-i întărească, şi primarul Gheorghe Lutic, şi ziaristul Nicolae Şapcă, şi alţi iordăneşteni, între atâtea necunoscute, există totuşi o certitudine: în privinţa baştinei, a satului lor cu 250 de ani de atestare documentară, şi putând să aibă pe hârtie şi cinci sute şi peste, ,,adevărul e al domnului Mircea Lutic, care a spus că este veşnic”.
Versuri, flori, diplome, telegrame. Din partea scriitorilor – Mircea Lutic este membru al uniunilor lor din Ucraina, Moldova şi România -, din partea ziariştilor. Ilie Tudor Zegrea, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Regiunea Cernăuţi, invocând de asemenea o apreciere a lui Mihai Cimpoi, care îl vedea pe Mircea Lutic „printre cei mai buni rostitori ai limbii romane, personalitate de care are atât de mare nevoie Cernăuţiul lui Eminescu şi al lui Aron Pumnul”, vorbea şi de ,,omul public”, fondator în urmă cu 25 de ani al celei mai importante asociaţii a românilor din nordul Bucovinei, Societatea pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu”, şi o perioadă şi preşedinte al acesteia. Act evocat cu deosebită consideraţie şi de actualul preşedinte al Societăţii, ziaristul Vasile Bâcu: ,,Nu pot să uit, nu am cum să uit adunarea de înfiinţare a Societăţii în Sala de Marmură de la Universitate. Eram student atunci…” Cu un text sărbătoresc, alcătuit din titlurile cărţilor lui Mircea Lutic, pe lângă diplome, flori şi daruri, a venit şi Nicolae Toma, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Independenţi din Regiunea Cernăuţi, redactor-şef al ziarului ,,Zorile Bucovinei”, la care scriitorul a fost secretar-general de redacţie peste 30 de ani. Şi cu îmbrăţişări pline de căldura timpului petrecut împreună pe frontul literaturii şi al limbii române, scriitorii şi gazetarii Grigore Crigan şi Simion Gociu.
Nume care spun ceva, important, Bucovinei întregi. Împreună cu Alis Niculică, deţinătoarea unui doctorat în istoria culturală a Bucovinei, şi cu Ioan Abutnăriţei, am ajuns la rându-ne, mai emoţionaţi chiar decât aniversatul, cu un mănunchi de diplome şi urări, din partea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a revistei ,,Bucovina literară”, a Bibliotecii Bucovinei ,,I.G. Sbierea” Suceava, a cotidianului ,,Crai nou” Suceava, a prietenilor şi cititorilor săi din sudul Bucovinei. O emoţie adâncită de unda de amărăciune a universitarei Lora Bostan că sunt din ce în ce mai puţine în Cernăuţi personalităţile literare şi culturale de anvergura lui Mircea Lutic şi că e nevoie de mult timp ca să apară altele, tot atât de talentate şi de bine pregătite.

Întotdeauna într-un mediu lingvistic străin, am regretat că nu cunosc limba acelui spaţiu, dar niciodată, niciodată nu mi-a părut atât de rău că nu înţeleg ucraineana ca în momentul în care, neanunţată, în faţa lui Mircea Lutic a apărut o tânără, sau poate nu chiar atât de tânără, dar însufleţirea şi patosul cu care i se adresa o făceau să pară aşa. În tăcerea absolută a sălii, cuvintele aveau o vibraţie aproape muzicală, înalt, ,,pom cruciform”, Mircea Lutic o privea în ochi, şi chipul său neclintit, nici măcar când a fredonat cu iordăneştenele ,,Să-mi cânţi cobzar…” nu s-a schimbat, a prins o luminozitate abia perceptibilă. Privirile lor, aţintite una asupra celeilalte, legate una de cealaltă ca arcuşul de coarda viorii, aveau ceva atât de puternic, de intens, încât în clipa în care le-a rostit, ,,mamuţa” şi ,,tatuţa”, venind probabil dintr-o copilărie îndepărtată, cele două cuvinte, cele două apelative în româneşte, au avut un efect exploziv. Şi cu o imensă bucurie sau mai curând cu o duioşie copleşitoare, am înţeles că fiica îi vorbea tatălui la aniversarea zilei de naştere, aducându-i cu mâinile goale, ale căror degete subţiri băteau ca o aripă de fluture tactul mărturisirii sale în aer, un dar mai mare decât grădina de flori şi de felicitări cu care noi toţi invadasem sala.
Când am ajuns dincoace de graniţă, am intrat instantaneu în noapte şi în abisul lichid al celei mai năprasnice furtuni pe care am trăit-o vreodată. Cerul şi pământul se zguduiau sub fulgerele ca nişte constelaţii desenate în linii frânte pe hârtie, cu atât mai înfricoşătoare cu cât nu erau însoţite de tunetele, de bubuiturile, de trăsnetele care le urmează obişnuit. Tresăream involuntar când se aprindeau în beznă, şi eu, şi Alis, deşi nu de spaimă, concentrat, ca într-o misiune periculoasă, colonelul conducea atent şi sigur prin munţii de apă, ci din pricina stranietăţii, a muţeniei jerbelor lor şi a pustietăţii desăvârşite prin care înaintam. Apoi brusc, ca şi cum am fi depăşit un hotar invizibil, am intrat într-o calmă noapte de mai. De-abia atunci m-am gândit la legătura subtilă dintre poezia lui Mircea Lutic şi tărâmul, timpul, taina prin care trecusem.

Stan BREBENEL

Lume săracă

a mai murit un actor
un cântăreţ un artist
lumea rămâne mai săracă
pentru câteva zile
din momentul în care s-a aflat
şi până la rostogolirea ultimei
lopeţi de pământ peste sicriul
maroniu cu mânere aurii
şi gata
s-a aşternut uitarea
până când un alt actor
un alt cântăreţ un alt artist
înlăcrimează ochii foştilor colegi
pe la toate posturile tv
că la radio nu se văd câte
lacrimi câtă roşeaţă în ochi şi câtă
durere şi întristare a cuprins
lumea celui ce s-a repauzat
la Domnul

Hypermarket

la marginea de vest a oraşului
lângă cartierul cu blocuri gri
şi oameni cenuşii
de fapt toate şi toţi sunt la fel
s-a deschis un nou hypermarket
în flyerele promoţionale
se anunţă cu mult timp înainte
mari reduceri şi surprize deosebite
la primii cumpărători
la ora cu pricina sute de pensionari
şi şomeri s-au aşezat
la rând de cu seară
cu speranţa că vor prinde
oferta la tigăi
la patru cumpărate una gratis
într-un final
după îmbrânceli ghionturi certuri
vânătăi coaste şi proteze dentare rupte
buze umflate ochi tumefiaţi
învingătorii ies radiind de fericire
în braţe cu râvnitele trofee
şi în lumina reflectoarelor
posturilor tv care au vrut
să imortalizeze momentul