Spații culturale nr. 34 (2)
Emil NICULESCU
O mare monografie a unei reşedinţe regale liliput, Balcicul
,,Efectul Moşescu”
Ultima apariţie pe hârtie a lui Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari (Editura ,,Humanitas”, 2014, 290 p.) este o monografie –album al unui topos, Balcicul, o localitate la mare, din 1940, cu un statut de atlantidă, din Cadrilaterul (cuprinzând judeţele Durostor şi Caliacra), ,,împrumutat” de la bulgari, în urma interveţiei române în cel de al doilea război balcanic (1913), prin pacea de la Bucureşti (cu lucrări la Craiova). Atunci, în urma unei campanii militare, pentru rezolvarea conflictului teritorial rezultat între învingătorii primului război (1912), desfăşurat de Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru împotriva Turciei a rezultat o ,,cutie a Pandorei”: cine ia şi cât, de la învinsă. România a intervenit ,,manu militari”, o campanie dusă până aproape de Sofia, în care armia română n-a întâlnit altă rezistenţă decât holera a făcut ca, pentru o vreme România să fie numită ,,jandarmul Balcanilor” şi chiar să-şi asume un teritoriu aflat între graniţele vecinilor noştri sud-dunăreni, vecin cu Dobrogea, ca urmare a acelui ,,serviciu de arbitraj” pe care îl prestasem. Un capitol, ,,Românii şi marea”, dă seama de temeiurile istorice ale revendicării, în urma războiului independenţei, Dobrogei, cu o populaţie, pe atunci, eteroclită, modul în care administraţia lui Carol I a ştiut să menajeze, cu înţelepciune, statutul, cutumele şi religia tuturor etnicilor de oricare fel: turci, tătari, cerchezi, lipoveni etc., regele însuşi girând ridicarea unei moschei, la Constanţa. Cât despre Cadrilater, acesta ar fi aparţinător abordărilor unei alte cărţi a autorului, ,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, unde excepţia, e vorba de o lung purtată legendă – ,,n-am râvnit la nici o palmă de pământ străin” –, întăreşte regula.
Miza acestui volum, se confesează Lucian Boia, este Balcicul, real şi imaginar totodată, aşa cum l-au vrut românii: un colţ altfel pe harta României, un fel de paradis, un loc, poate, al unor noi începuturi, într-un moment când, după ani de jenat lapsus, mai ales, datorită artiştilor plas-tici, care nu şi-au renegat sau distrus opera, sub comunism, bine că multe erau în muzee dar şi colecţii particulare, dar şi retipăririi/ recuperării unor autori şi opere literare scoase de sub index, memoriilor unor ,,musafiri” interbelici, apărute după 1990, Balcicul revine în conştiinţa publică românească. Şi prin această ,,contribuţie”, deloc crispată sau vindicativă, con brio.
Modul în care un oraş presărat cu gropi, câţiva pictori şi o regină – titlu de capitol – devine, sub regalitate, un fel de Vama Veche a epocii ceauşiste, dar cu un intransferabil şi nerepetabil ştaif, este învederat de cronica făcută acestui volum de Sorin Lavric, în ,,România literară”(…). Construirea reşedinţei estivale a reginei Maria acolo, începând cu 1924, a palatul ,,Tenha Juvah”, tradus din turcă, de autor, ,,cuibul liniştit”, după alţii, ,,cuibul solitar” (uneori solitudinea, mai presupunea, în vechi, şi chietudine) a dat startul unei vertiginoase curse (“estul sălbatic” s-a inventat mai târziu) de achiziţionare de terenuri şi construcţii în Balcic, situaţie similar cumva celeia de la Sinaia sfârşitului de secol al XIX-lea, construcţia Peleşului. Populaţia amestecată a localităţii, bulgari, turci, greci, câţiva armeni au dat un pigment cu totul exotic, plăcut pictorilor, care nu trebuiau să mai plece, ca Gauguin, în insule din emisfera australă, totul era la o azvîrlitură de băţ, peste Dunăre. Ei au luat primii startul. Şi au fost, sub influenţa ,,efectului Balcic”, care a acţionat ca o armă bacteriologică, asigurând remanenţe, alergători de cursă lungă, pe toată perioada interbelică. Numărul şi, mai ales, ponderea numelor acestora în istoria plasticii naţionale este uimitor: Cecilia Cruţescu-Storck, Iser, Petraşcu, Steriadi, Dărăscu, Marius Bunescu, Lucian Grigorescu, Ghiaţă, Henri Catargi, Victor Brauner, Paul Miracovici, O. Han, Ressu, Pallady, Francisc Şirato, Tonitza şi lista e departe de a fi exhaustivă. Un aparteu pentru pictorul râmnicenii Iorgulescu-Yor şi Nuţi Acontz cum şi pentru buzoienii Ştefan Popescu şi Margareta Sterian. În acest Babel al stilurilor a ieşit un Balcic proteic, fiecare dintre artişti supunând subiectul propriei viziuni sau lăsându-se influenţat în funcţie de temperamentul său specific. Au polizat, altfel spus acest diamant multifaţetat al coroanei. Au urmat scriitorii, mondenii şi politicienii, la Tenha Juvah ,,descălecând” sezonier sau cu ,,delegaţii de serviciu”, mai ales pe perioada Regenţei o mulţime de ,,lume bună”: Ionel şi Eliza Brătianu, Barbu Ştirbei, I.G. Duca, Averescu, mai apoi, Carol Rex şi camarilistul Urdăreanu (scâlciat, în epocă, Murdăreanu). Un timp, Balcicul a fost, prin puternica personalitate a reginei, unul din polii busolei politice. O utopia urbană, Balcicul feminin…şi feminist (la o strigare de catalog, chiar lacunar, răspund ,,prezent!”: Ortansa Satmary, Nutzi Acontz, Lucia Dem. Bălăcescu, Micaela Eleutheriade, Magdalena Rădulescu, Cella Delavrancea şi chiar Agata Grigorescu- Bacovia, al cărei ,,sejur” pe Coasta de Argint s-a soldat cu volumul de proze ,,Terase albe” -1938) sunt alte capitole pitoreşti din istoria, din păcate, atât de scurtă a ,,micului paradis”.
Lăsăm eventualului cititor plăcerea parcurgerii altor pitoreşti lucide şi, uneori, sarcastice pagini şi focalizăm pe Efectul Moşescu, capitol de sine stătător şi cât se poate de vivant despre cel care dinamizase, încă adolescent, mişcarea literară din Râmnicu Sărat, vădind o precoce vocaţie de animator cultural, când ajunge în Cadrilater, nu îi trebuie multă orientare. În 1925, profesor la liceul din Cavarna, Octavian Moşescu (1894-1986) avea, déjà, un portofoliu bine garnisit: constructor de reviste şi de texte pentru teatru de revistă, organizator de şezători literare şi, mai presus, realizatorul antologiei ,,România Jună. Cartea semicentenarului” (împlinit în 1921, dar ieşită de sub tipar în 1925, o oglindă aproape completă a literaturii române din primii ani interbelici, deschizându-se cu un cuvânt al reginei Maria, urmat de o pagină de cugetări a lui N. Iorga.(…) O reuşită incontestabilă, care, în plus, i-a asigurat lui Moşescu o relaţie directă cu principalii autori ai momentului.
Din iulie 1926, reuşeşte să pună temelia Universităţii Libere din Balcic, numită şi Universitatea ,,Coasta de Argint”, conferenţiarii acelui an fiind: Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Alexandru Marcu, Ion Pillat, Pamfil Şeicaru, Perpessicius, N. Batzaria (aromân, fost ministru în partidul ,,Junilor turci”), Ştefan Neniţescu (iar studenţii…?). Află, repede, sprijin în G. D. Mugur, directorul Fundaţiei Culturale ,,Principele Carol”, care, în ianuarie 1927, îl investeşte cu funcţia (cam semiecleziastică, pe urmele Sfântului Andrei, şi vag bombastică) de misionar şi inspector al Fundaţiei pentru Dobrogea; conferenţiarii ,,universitari” ai anului doi: Jean Bart, G.I. Brătianu, Emanoil Bucuţa, O.W. Cisek, Nichifor Crainic, Gala Galaction, G.D.Mugur, Octav Onicescu, Ion Petrovici, Dragoş Protopopecu şi Ionel Teodoreanu (numai ,,vârfuri” şi monticuli, mai nimic din zona colinară). Ca o bine reglată rampă/instalaţie de artificii se succed: 2 aprilie 1928 se lansează ,,Coasta de Argint”, ziarul cultural al universităţii, vara – excursii cu scriitorii la Constantinopol (în octombrie, Adrian Maniu îl firitisea zdravăn, în paginile ,,Coastei…”, într-o ,,Scrisoare d-lui Octavian Moşescu”: Ai înălţat până la cultură vilegiatura), din iulie 1931 este primar cu acte al Balcicului şi, de la 8 septembrie, devine un erou civilizator, un rebotezător al străzilor oraşului, aducându-le în cea mai la zi actualitate literară: Cisek versus B. Catargiu, Gala Galaction îl ,,uzurpă” pe C.A. Rosetti, Adrian Maniu pe Caragiale ş.a.m.d. chestiune ce ţine numai până la 13 (cifră cu ghinion) noiembrie 1931. Lucian Boia lămureşte calimera: Colecţia numelor e oricum interesantă prin selecţia operată de primar: personalităţile considerate mai representative, dar mai cu seamă cele ce se implicaseră în mai mare măsură în programele cultural ale Balcicului. În lipsa unei întocmiri efective a comunităţii literar-artistice imaginate, utopia se desena cel puţin în imaginar prin jocul acesta de nume şi străzi. Interesant e şi modul în care scriitorii şi artiştii în viaţă îi anulează pe cei trecuţi déjà în istorie, indiferent de gradul lor de celebritate. Utopia Balcicului presupunea o comunitate de oameni vii, de creatori activi, nu doar de umbre ale trecutului. Plimbat prin istoria literaturii Octavian Moşescu pare când antecesorul Macedonski (oferind cenacliştilor bucăţi de sticlă pe post de pietre rare/preţioase), fie, prin anularea umbrelor trecutului, un ,,fracturist” feroce avant la lettre, a cărui deviză este: Hic et nunc (Acum şi aici). Herbul oraşului: Maica Domnului cu pruncul, la mare, călare pe asin, e respins de Comisia de heraldică. Deziluzia a fost, poate, de natură sentimentală, fiindcă, în 1928 se însurase cu o fiică bulgăroaică a Balcicului, Penca, iar romanul lui Emanoil Bucuţa, ,,Maica Domnului de la mare” (1930) avea ca personaje doi tineri, un român şi o bulgăroaică, legaţi într-o poveste de dragoste. Pentru cine ştia cât de cât dedesubturile Balcicului nu era decât transpunerea în roman a istoriei autentice interpretată de Octavian şi Penca Moşescu. Fiica lor se va numi Balcica, ai crede că marele utopist împărtăşea serios ideea de Balcic ,,uber alles”. Coasta de Argint încuraja poveştile de dragoste, chiar şi când sfârşeau în matrimoniu: pictoriţa Rodica Maniu, sora poetului, îşi găseşte ,,sufletul pereche” în Samuel Mutzner, şi el slujitor al penelului, final incomparabil mai fericit decât în poezia ,,Hanni” din ,,Cântece(le) ţigăneşti” ale lui M.R.Paraschivescu (,,El era pictor şi sculptor/ Un tânăr doar începător/ Având curajul/ Mulţi ani de zile la un loc/ Au dus flămânzi şi fără foc/ Concubinajul”).
Din februarie 1932 devine primar la Bazargic, ,,capitala” judeţului Caliacra, din 1934 este directorul revistei ,,Lumea turistică”, în decembrie 1938 redevine primar al Balcicului, ,,restauraţie “ pe care cred că şi-a dorit-o imperios. În calitate de edil, bate fierul cât e cald, cum bagă de seamă Lucian Boia: Până una-alta, Moşescu nu uită să cioplească în plan simbolic: maniera lui preferată. Decide să bată două medalii comemorative, una închinată regelui Carol II, cealaltă reginei Maria şi pentru ca darul să fie adevărat boieresc, face în orăşel şi două fântâni de piatră cu ,,hramul” mamei ex-suverane şi fiului suveran en titre. Lucra cu materialul clientului, vanitatea, în ce-l priveşte pe cel de al doilea şi ultimul Carol al dinastiei, dar să încerci o mediere în ,,familie”, câtă vreme mama şi fiul revenit pe tron se aflau, de mult timp, ,,la cuţite” este o idee în cea mai mai fabulistică descendenţă (să treci, pacific, pe aceeaşi punte, lupul, capra şi varza fără ,,pierderi colaterale”) sau, poate, donquijotească. În fond, soarta Balcicului i se datorează suveranei, cum, aplicat, decontează, într-o recenzie ,,Tenha Juvah” (,România literară”, nr.15, 2014), Sorin Lavric: Istoria e făcută numai de persoane înzestrate cu virtuţi suverane, niciodată de masele ignare. Regina Maria ,,decide” destinul Balcicului prin ridicarea ,,Cuibului liniştit” pe malul lui. Nici un geniu şi nici un om politic nu ar fi putut să schimbe cota simbolică a Balcicului aşa cum a făcut-o regina, căci schimbarea nu a ţinut de putere, ci de harismă. Harisma, aidoma graţiei sunt noţiuni cu totul iraţionale, revoltător de ilogice pentru spiritele pozitive. Numai că Balcicul nu a fost un fenomen logic, ci un proces spiritual, de contaminare faţă de fascinaţia unei harisme. Subscriem, dacă ar mai fi nevoie, această ,,reacţionară” observaţie, după atâţia ani de democraţie mai şleampătă ca Pena Corcoduşa.
În 1940, când cu marea hărtăneală (Diktatul de la Viena şi ultimatumul U.R.S.S.-ului), Bulgaria n-a putut să-şi refuze retrocedarea Cadrilaterului: cu acte, cum îl şi predase, şi încheiate tot la Craiova – cercul, şarpele care îşi muşcă din coadă, politic se încheia, pentru noi foarte prost – pe lângă ceea ce pierdusem, Ardealul de Nord şi Basarabia, cadrilaterul era un mizilic). Da, dar se crease deja un fel de nostalgie a Coastei de Argint, a memoriei lui Tenha Juvah, ce nu se puteau cicatriza ad hoc.
Octavian Moşescu trebuie să fi resimţit, mai mult decât alţii, localnici, de după 1913, sau oaspeţi estivali, şocul retrocedării, cu atât mai mult cu cât rămăsese fără mijloace de subzistenţă. Cei pe care îi cunoscuse, şi mulţi dintre ei îi arătaseră prietenie sau, măcar, o politicoasă consideraţie, le fusese gazdă, ghid de călătorii, în fine, un fel de arbitru de tuşă în multe întreprinderi şi înjghebări culturale, erau ori morţi, ori emigraţi, ori intraţi în anonimat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, cuminţiţi şi retractili, sau, cum formulează Lucian Boia, în ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” (2011), într-o situaţie cu totul oximoronică, chiar dacă fuseseră prieteni, chiar dacă ,,şezuseră” împreună la întâlniri cu cititorii, la ,,Capşa” sau la acelaşi pupitru al Universităţii Libere de la Balcic sau pe puntea vapoarelor de către ,,afară”, acum se despărţiseră: ori la Academie, ori la puşcărie, în funcţie de înrolarea sau nu în noua conjunctură politică de după 1944 (Sadoveanu în înaltul for, Gheorghe I. Brătianu, istoricul, la Sighet, fără ,,vorbitor”, unde a şi murit).
În 1945, în necunoştinţă de Malta, se înscrie, ultimă oportunitate, probabil, în Asociaţia ,,Amicii Statelor Unite” (amici-amici, dar procentele de influenţă pentru Europa erau, ca la cărţi de joc, tranşate), chibiţa, ca majoritatea românilor, care sperau să vadă pe deasupra tancurilor eliberatoare sovietice, T. 34, aviaţia americană survolându-ne, aşa cum şi-o imagina, pentru scurt timp, într-o discuţie cu Şerban Cioculescu, Şeicaru (scenă recuperată prin fiul criticului, Barbu): ,,De cum se auzea, îndesat şi tot mai clar, bâzâitul bombardierelor, Şeicaru ridica mâinile spre cer, strigând: Amice Cioculescu, îi vezi? Ştii cine sunt ăştia? Şi tot el oferea răspunsul: Poliţia cerului. Dacă ruşii or să vrea să ajungă la Atlantic, au să vină ăştia şi au să se cace pe ei, uite aşa, aşa…” N-a fost să fie.
Refugiat la Bucureşti, după cedarea Cadrilaterului, fostul primar şi impresar cultural, trăieşte din improvizaţie în improvizaţie, având, în perioada 1941-1947, un laborator de produse cosmetice şi parfumuri (bulgăreşti, de roze?), după care, puţin lucru faţă de procesul gazetarilor, din 1945, unde mulţi din colaboratorii săi de altădată (şi conferenţiari la universitatea liberă) erau băgaţi la puşcărie, trage targa pe uscat, dar i se deschide un D(osar) I(nformativ) (1955-1965). Târziu, semn că a avut mai mult o protecţie atee/ de partid decât divină, într-un regim comunist. Din care dosar, Lucian Boia, află, prin CNASS, că era apreciator de pictură pentru Fondul Plastic. Potrivit amintirilor de familie, o vreme, vindea bilete pe hipodromul din Ploieşti. Dosarul de securitate se încheie, elegant, dacă avem în vedere că era sub suspiciunea de ,,reacţionar şi zvonist”, cu un diagnostic nu grav: Moşescu vorbeşte rar şi fără convingere despre probleme politice. Din când în când, suspină după vremurile trecute, când putea călători în străinătate, organizând excursii colective şi când trăia mai bine decât azi.
Semn că lesa urmăritorilor nu-l sugruma cu totul, sau, ca figurant în piesa relaţiilor prieteneşti româno-bulgare, ne imaginăm, chiar în timpul urmăririi, merge, în 1961, să doneze tablouri muzeului de la Balcic, fostul ,,Tenha Juvah”. Este evident că, între cei doi primari ai Balcicului, Moşescu şi Filoti, al doilea cu un mandat mai lung şi mai apropiat de regină, preferinţa lui Lucian Boia se îndreaptă, curios, către primul, pe care îl cataloghează, corect, scriitor minor. Este sedus, tocmai demolatorul (cu oarece voluptate) de mituri, de acest utopist pragmatic, care, uneori, reuşeşte să facă, din te miri ce, bici, cu care să colinde la curţi de ,,boieri mari”, folosind banii de dar tot în favoarea celor cărora li se considera, dacă nu coleg, măcar chibiţ.
În secolul în care s-a născut, dar mai pe la mijlocul lui, acest infatigabil impresar cultural râmnicean, de la a cărui naştere sunt, în aprilie, 120 de ani, ar fi fost, mai devreme cu un veac, alături de Theodor Diamant, în falansterul de la Scăieni, unde ar fi
,,momit”, cât ar fi putut de bine, şi se pricepea, pictori şi scriitori, poate G. Călinescu ar fi mai adăugat nişte rânduri marii sale ,,Istorii…”. Aşa, e posibil să-l fi întâlnit, undeva prin talcioc, atunci când a achiziţionat un scrin negru; clasa politică exploatatoare, rămasă în sapă de lemn, vindea, spre a supravieţui, ce mai rămăsese din fosta casă. Octavian Moşescu a fost un antreprenor de grădini suspendate (,,atârnate”, cum ar fi arhaizat Mateiu I. Caragiale), un narcoman al artei, un antecesor al multiculturalităţii, pe care istoria, de după 23 august 1944, l-a anihilat. Lucidul şi, de nu puţine ori, ricanatorul istoric al ancrasatului nostru imaginar retroproiectiv, Lucian Boia, este ,,amendat” de Sorin Lavric pentru ,,umorile ironice” păgubitoare volumului: Lipseşte acel minim patos fără de care istoria devine un sec proces verbal destinat posterităţii. Poate că nu totdeauna, există, în capitolele finale, cele de amurg ale fostei reşedinţe regale retrocedate, lipsită de acea anima, de aureola decedatei suverane. Modul în care vechile vile se părăginesc, devenite proprietăţi ale statului bulgar, care ,,moştenise” jena de a nu se fi putut opune înstrăinării Cadrilaterului, plus conotaţiile ,,luptei de clasă” împotriva memoriei foştilor colonialişti români, petrec spre acel paseism ce stă sub semnul lui ,,sunt lacrimae rerum”. Soarta strălucitorilor sau numai înalţilor oaspeţi ai Balcicului de altădată se ,,asortează” perfect cu decrepitudinea în care intră orăşelul; Eliza Brătianu, născută Ştirbei (1870), fostă Marghiloman, după primul soţ, este unul din cele, eufemistic spus, mai lampedusiene ,,cazuri”: Dată afară din casă (în 1948), a avut ,,norocul” să-i ofere cineva o cameră, unde a stat până la moarte (1957), alături de o bătrână menajeră credincioasă. Soţia prim-ministrului care făcuse România Mare îşi câştiga existenţa confecţionând papuci; spre sfârşit, aproape în deriziune, a primit o pensie de 189 de lei (jumătate din pensia de 378 de lei care – după aprecierea autorităţilor – s-ar fi cuvenit prim-ministrului Ionel Brătianu, dat fiind că acesta îndeplinise criteriul de a se fi aflat 25 de ani în ,,câmpul muncii”). Eliza Ştirbei, a cărei spiţă determinase un toponim riveran, poate de mărimea Balcicului, dacă nu mai mare, cum adevereşte N. Ionescu-Johnson, care, consultând dicţionarul Pierre Larouse, află o hartă a imperiului turcesc dinainte de 1877. Acolo e încorporată România lăsând pe cititor să înţeleagă că e o regiune turcească. Printre porturile de la Dunăre figurează unul de care nu-mi aduc aminte, măcar că am fost elev bun la geografie şi ştiam să desenez pe de rost harta ţării cu toate fluviile, munţii şi apele. Este portul Ştirbey. (…) mi-am adus aminte că Ştirbey este fosta denumire a portului Călăraşi (,,Însemnările unui marinar”, vol.2, ESPLA, 1958, p. 261). Şi încă şi mai cumplit/grotesc decât la Lucian Boia, dacă aflăm, din memoriile lui Petre Pandrea că, atunci când Eliza Brătianu a solicitat o slujbă la Sfatul Popular al Capitalei, i s-a trimis răspuns că i se ţine la dispoziţie un loc de Klosettenfrau, să cureţe closetele! (Turnul de ivoriu, Editura ,,Vremea XXI”, 2004, p.148).
Se zice: chipul frumuseţii este umbrit de un voal de melancolie, dacă nu cumva, tocmai acest accesoriu e însăşi frumuseţea. Balcicul, în mentalul naţional colectiv, din ce în ce mai restrictiv şi iute mărşăluitor spre altzheimer, rămâne o ,,coastă de argint”, a cărei grefă, reuşită, a fost refuzată de istorie. Însă, pentru o subţire categorie, cei care, ca în filmul lui François Truffaut, ,,Fahrenheit 451”, învăţau, în epoca epurării culturii scrise, opere literare pe deasupra/ pe de rost, spre a le face, totuşi, transmisibile altor generaţii, această monografie are o miză antică: nu toate (cele pierdute) mor.
