Spații culturale nr. 34 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cărţi… din cărţi

Tanti Maricica lui Doliş, vecina mea dintr-o îndepărtată copilărie comăneşteană, era croitoreasă. Una de cartier, deosebită de suratele ei prin faptul că, în afară de confecţionarea unor rochii şi bluze din „pânză de steag” ori din stambă înflorată de şase lei metrul, mai avea boala cititului şi a panseurilor. Când te aşteptai mai puţin, îţi plasa câte un truism căruia nu aveai cum să-i rezişti, mai ales pentru bonomia humuleşteană cu care era emis. De la tanti Maricica am aflat, pentru prima oară (am scuza anilor puţini, câţi număram pe atunci!) de traficul de bunuri intelectuale: „Cărţile se fac din cărţi şi oamenii din oameni”. Sigur, n-aveam de unde şti că vorba era „un bun al întregului popor”, că circula liberă şi nestingherită şi că aducea a scuză glumeaţă pentru ceea ce numim plagiat, obicei multisecular, practicat nu numai de spiritele mediocre, incapabile să producă ceva prin eforturi proprii, ci şi de personalităţi recunoscute pentru talentul lor.
În ultimii ani, mass media, atunci când a fost în criză de subiecte fierbinţi, a mai adus în faţa publicului, în mod anemic, însă, câte un caz de plagiat, mai cu seamă atunci când vinovatul era om politic, ori profesor universitar, ori cine ştie ce persoană plină de bani şi dornică să-şi înnobileze CV-ul european cu titlul de „doctor în…”. De fiecare dată, scandalul s-a stins, cumva, înainte de a începe, păgubiţii de idei (de obicei trecuţi de mult la Domnul) n-au avut cum depune plângere penală, în timp ce copiatorii lor, ştiind cât de scurtă este memoria colectivă la noi, au aşteptat, fără să dea replică şi fără să-şi recunoască fapta comisă, ca lumea să uite, iar ei să-şi continue viaţa glorioasă ca doctori în ceva pe seama muncii altora.
La noi, ca în toate ţările subdezvoltate, nu este preţuit decât ceea ce iese din mâinile omului, nu şi ceea ce iese din mintea lui. Necăjitul care trudeşte 12 ore pe zi, pentru un salariu mizerabil, va privi cu suspiciune pe cel care scrie şi gândeşte. „Noi muncim, nu gândim”, se striga imediat după evenimentele din 1989, când intelectualii patriei încercau să ofere o alternativă la scenariul deja în desfăşurare. Lipsa de respect pentru elita culturală şi intelectuală a crescut de-a lungul ultimilor ani, dar, ca să crească mare şi frumoasă, a devorat tot ce putea devora, mai ales că i-a sărit şi internetul în ajutor, internetul, acea grădină din care „drumeţul”, cum se spunea într-o poezea obligatorie în învăţământul comunist de pe vremuri, poate să ia „fără sfială”, că n-are de dat la nimeni socoteală…
În mentalul colectiv, când furi idei, poeme, fragmente, cărţi întregi uneori, nu-i ca atunci când intri în casa unui străin şi-i iei tot ce-a agonisit. Una e să furi produsul muncii fizice a cuiva, alta e să furi produsele inefabile ale minţii şi sufletului său. Vina, de fapt, este la fel de mare. Dar spune aceasta elevilor care-şi copiază temele de pe internet, studenţilor care-şi rezolvă temele de cercetare prin copy-paste, absolvenţilor (mă rog, poate că şi profesorilor) care folosesc aceeaşi metodă pentru a scăpa de calvarul lucrării de licenţă ori de grad, poeţilor mărunţi, lipsiţi de talent, care-şi scot volume pescuind cuvinte, sintagme, idei de prin volumele scrise de alţii şi postate pe internet… ş.a.m.d.
Obiceiul plagiatului este atât de vechi şi de nebăgat în seamă, încât ar fi o mare naivitate să-ţi închipui că, luptându-te cu el, doar cu slabele-ţi mijloace, ai avea o cât de mică şansă în deranjarea lui. „Dreptul de proprietate intelectuală” pare o glumă nereuşită pentru cei mulţi, săraci şi inculţi, gata să-ţi închidă gura cu acel tocit (prin utilizare grobiană): „de-asta ne arde nouă, când n-avem…”. Şi lista cu „n-avem aia, n-avem aia” este atât de lungă, încât sancţionarea plagiatului devine, aşa, un moft, un pamplezir, o pierdere de vreme.
Aşa stând lucrurile cu ideile care circulă de la un autor la altul şi de la o carte la alta, pe un fundal sumbru de nepăsare faţă de dreptul de proprietate intelectuală, nu m-am mirat când Gheorghe Andrei Neagu mi-a trimis spre lectură un material publicat de Virginia Paraschiv din Baia Mare. Se face acolo referire la două volume de proză scurtă cu acelaşi titlu şi scrise cam în acelaşi stil, dar aparţinând unor persoane diferite: Ştefania Oproescu şi Anca Goja. Volumul doamnei Oproescu a apărut în 2007, al doamnei/domnişoarei Goja în 2014. Amândouă de numesc „Zăpada neagră”. Chiar aşa coincidenţă de titlu?! Să zicem că ar fi posibil, în fond, nimic nou sub soare, de ce n-ar fi zăpada „neagră” pentru mai multe persoane? Problema este, zice Virginia Paraschiv, care chiar a citit ambele volume, că şi conţinutul este identic.
Cine va câştiga din confruntare, dacă va fi vreuna? Cred că tânăra din Cluj, protejata lui Ion Mureşan, care, după cum se crede, i-a şi inspirat prozatoarei acest titlu original.

FAPTE CULTURALE

Festivalul-concurs de literatură „Rezonanţe udeştene”

Juriul celei de a XIX-a ediţii a Festivalului-concurs de literatură „Rezonanţe udeştene”, alcătuit din: Mircea A. Diaconu – preşedinte; Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon, Gellu Dorian, Liviu Dorin Clement – membri – a hotărât acordarea următoarelor premii:

Secţiunea PROZĂ:

MARELE PREMIU „EUSEBIU CAMILAR”, susţinut financiar de Muzeul Bucovinei şi Premiul revistei ATENEU Bacău:
– Nicolae CÎRSTEA, Bucureşti
Premiul I şi Premiul revistei CONTACT INTERNAŢIONAL, Iaşi:
– Ovidiu Laurenţiu CAVACHI, Constanţa
Premiul al II-lea:
– Emilia TABĂRĂ, Suceava
Premiul al III-lea:
– Raluca Ioana RÎMBU, Suceava

Secţiunea POEZIE:

MARELE PREMIU „MAGDA ISANOS”, sustinut financiar de Muzeul Bucovinei şi Premiul revistei CONVORBIRI LITERARE, Iaşi:
– Alexandra NEGRU, Suceava
PREMIUL „CONSTANTIN ŞTEFURIUC”, acordat de cotidianul CRAI NOU Suceava şi Premiul revistei POEZIA, Iaşi:
– Daniela BEJINARIU, Suceava
Premiul I şi Premiul revistei POESIS, Satu Mare:
– Anastasia GAVRILOVICI, Suceava
Premiul al II-lea şi Premiul revistei CRONICA VECHE, Iaşi:
– Estera STANCIUC, Suceava
Premiul al III-lea şi Premiul revistei CONTACT INTERNAŢIONAL, Iaşi:
– Mara Diana ALEXOAEA, Suceava
Premiul revistei ZONA LITERARĂ, Iaşi:
– Cosmina Ştefania ONICIUC, Suceava
Premiul revistei BUCOVINA LITERARĂ Suceava:
– Alina Iuliana VERDEŞ, Râşca, Suceava
Premiul revistei HYPERION Botoşani:
– Dumitru Alexandru GHERAS, Chişinău, Republica Moldova
Premiul revistei TIMPUL, Iaşi:
– Raluca Ioana RÎMBU, Suceava
Premiul revistei CONTA, Piatra Neamţ:
– Lavinia Loredana NECHIFOR, Suceava
Premiul revistei DACIA LITERARĂ, Iaşi:
– Elena STAN, Vatra Dornei, Suceava
Premiul revistei PLUMB, Bacău:
– Ana Maria MARCU, Suceava
Premiul revistei ORAŞUL, Cluj-Napoca:
– Bianca COŞTIUG, Suceava
Premiul revistei SPAŢII CULTURALE, Râmnicu Sărat:
– Alexandra Bianca DUMENCU, Suceava
Premiul revistei REVISTA ROMÂNĂ, Iaşi:
– Florin Ionuţ NEGRU, Suceava

Secţiunea REPORTAJ LITERAR:

Premiul I:
– Adela CĂŞUNEANU, Suceava
Premiul al II-lea :
– Magdalena Diana DINCU, Suceava
Premiul al III-lea:
– Iasmina RĂCEANU, Suceava

„REZONANŢE UDEŞTENE”: PREMIUL REVISTEI „SPAŢII CULTURALE”

Alexandra Bianca DUMENCU

(Elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” din Suceava)

Sway. poate că da

poate că nu
ştiu poate că lumina din tavan știe
despre asta je t’aime și iar tavanul se încinge aduce versuri
fine coniac de cel bun dar pot să zic oricând

e ca şi cum îți intră praf în ochi

şi așa buzunarul stâng devine
suport de şerveţele tastatura e o coajă
ce se taie touch-ul e un fluier. imaginezi un colţar așezi
din ochi creta colorată profa se apropie ia cercurile

și te faci că fumezi în cafenea citești
despre vise speli bine viermii
roz de pe tricou/ peut-être poate că nu ştiu germana și

faci geometrie pe sârmă. es tut mir leid masa se învârte
tot la fel es tut mir leid masa se învârte
tot la fel
și poate că
ninge
nu pe pământ pe gresia roșie și fluturii în putere dau repede
la lopată

Wieder pasăre albă

vezi cum dungile albe de pe colțarul din spate
se mișcă. pe trupul ei ori se zbat spre înapoi
un liliac se rupe și se-ndoaie
din aripa sa se cojește frica

un liliac alb croiește drumul arcurile bătrâne scot sunete
colțarul se mototolește
devine cuib de rândunele când păsările negre
intră nu pe pământ
ci pe dungile mișcate ale trupului care

se aprinde
wieder sub o lampã stinsã

Să nu pleci

te simți agățat de filmul de aseară. e podul acela
prin care trec toate tăcerile tu ai tăcutul cel mai frumos
e o idee
simplă psihologie într-o juma de oră îti zic
să nu pleci

să nu
pleci intră frigul pe sub geam sau
pe ușa seacă
să nu pleci muzica vecinei sună a colanți colorați
sub tavan e o carte neatinsă de vremuri. ziua de post

e lungă vacanța e un mausoleu
o vezi în somn pe sub cearșaf n-o prinzi cu ea
avionul se prăbușește în ocean/ poate tu-l comanzi
sau e doar filmul. fără love story fără și

fără johnny depp cu polițistul care înoată
printre supraviețuitori cu amintirea
blondului de-aseară se taie în mare/ te îneci și

cineva te bate pe spate să nu pleci

Ochișor și-un nume

glasul verdelui nu-l știe nimeni el e
ascuns în pervazul din fața blocului
clipește uneori în dreapta mea și curând are ochi

îmi zâmbește zilnic are ceară în privire
se înalță trimfãtor în cearcăne cautã un motiv
și dispare

glasul verdelui e lângă mine
are 4 ochi îi spun Ochișor/ întâmplător are un nume
și sufletul în cui
uite vezi cum se rupe din trup
colțul ochiului mã fixează spune să tac

pun lentile verdelui și las sub acest cer
tot ce numesc ochișor

Daniel DRĂGAN

Călătorie sprâncenată

Roţile trenului măcinau depărtarea, mărunt-mărunt, cu zgomote mici şi regulate ca o melodie continuă, desfăşurată de pe un mosor fără sfârşit. Matei Filipescu a adormit în legănarea metalică a trenului. S-a trezit cu obrazul transpirat şi cu spatele înţepenit de nemişcare, s-a uitat la ceas satisfăcut că a trecut o bună bucată de timp şi, cu siguranţă, o bucată bună de drum.
– Nu se mai poate, domnule, nu se mai poate, zicea bătrâna cu poşetă de muşama, exprimând concluzia unor argumentaţii anterioare, toate au ajuns la limită, păi nu vedeţi? Pe unde te duci, numai oameni fără nici un rost; n-au de lucru, n-au leafă, n-au nimic şi nici nu le pasă. Cu ce-or fi trăind?
– Cu muzică, doamnă, n-aţi încercat ritmurile moderne. La discotecă, dacă bei un suc dansezi o noapte întreagă.
Era răspunsul în doi peri al unui student, limpede pentru el că mătuşica asta filosoafă nu este un interlocutor serios. Doamna blondă cu buze roşii ca focul se simţi nevoită să ia distanţă şi să nuanţeze observaţia doamnei cu poşetă de vinilin şi ochelari de baga:
– Da, magazinele sunt pline. Se vinde şi se cumpără în draci. Tot felul de bunătăţi, tot felul de maşini şi aparate, banii circulă cu o viteză ameţitoare, mă întreb de unde vin şi unde se duc, parcă s-ar mişca în cerc închis, trec dintr-un buzunar în altul şi până seara am impresia că se întorc de unde au plecat.
– Sistemul de credite, doamnă, sistemul de credite.
Precizarea aparţinea personajului ciudat cu lavalieră roşie şi ţigaret lung, în vârful căruia ţigara se afla şi acum neaprinsă.
– Sper să aveţi dreptate domnule… domnule…
– Marcel. Spuneţi-mi Marcel.
– Da, domnule Marcel, creditele pot dezlega o crispare economică, pot da un şvung, dar ele în sine nu produc decât o stare trecătoare. Cel care angajează creditul trebuie până la urmă să-l şi achite, ba chiar să acopere un sistem îmbârligat de dobânzi, comisioane şi garanţii care, toate la un loc, îl transformă pe bietul beneficiar al împru¬mutului în victimă sigură, în datornic permanent, un fel de iobag al timpurilor noi. Lucraţi cumva la o bancă?
– Nu, doamnă, răspunse Marcel uşor stânjenit, dar misiunea mea este să observ.
– Ce?
– Dinamica dorinţelor omeneşti.
– Poate că sunteţi scriitor.
– O, nu, în niciun caz – se scutură Marcel ca de o învinuire dezonorantă. Eu observ şi, dacă-mi stă la îndemână, produc tehnologii.
– Sunteţi inginer?
– Într-un fel, da, numai că uneltele mele sunt invizibile şi le folosesc exclusiv ajutând oamenii să-şi îndeplinească dorinţele.
Probabil că este cămătar sau ceva asemănător, gândea doamna cu buze ca focul, altfel şi-ar fi declarat deschis meseria, că doar nu e ruşine orice ai fi.
– Foarte interesant ce spuneţi, şi ce dorinţe vă e la îndemână să îndepliniţi?
– În principiu, orice dorinţă poate fi îndeplinită. Depinde în ce program se integrează dorinţa aceea şi contează, de asemenea, cota de interes pe care o afişează purtătorul dorinţei.
– Mă gândeam că am putea colabora. Pe mine nimeni nu m-a întrebat vreodată ce dorinţe am. Şi sunt modestă, n-am cerut de la viaţă mai mult decât merit. Mă credeţi?
Cel care se declara preocupat de îndeplinirea dezideratelor omeneşti a preferat să tacă. Doamna cu buzele ca focul privea fix la domnul purtător de speranţe aşteptând dintr-o clipă în alta să primească un cuvânt încurajator. Bărbatul tăcea. Dar doamna nu putea să rămână tăcută prea mult timp.
– Şi acum la ce program lucraţi, dacă nu sunt indiscretă?
– Deocamdată prospectez. Caut să identific indivizii exponenţiali şi să stabilesc codurile de procedură. Mă interesează factorii de acces la inteligenţa artificială şi la algoritmi fără efect scontat.
– Prea complicat pentru mine, zise doamna cu buze roşii, eu sunt economistă la un trust media, Mioara Parfenie mă cheamă, şi sunt văduvă de cincisprezece ani.
Matei Filipescu putea să parieze acum că Marcel a descifrat deja codul şi dinamica dorinţelor doamnei Mioara Parfenie: mănăstire-ntr-un picior; caută un bărbat, ce altceva poate să dorească o văduvă cu buzele roşii ca focul angajată cu bărbaţii într-o dezbatere a cărei tematică ţopăie ca puricele de colo-colo, agăţându-se de toate şi de nimic.
– Da, sunt văduvă şi m-am resemnat. Dacă ai trecut de treizeci de ani şi ţii cât de cât la onoarea ta de femeie şi de om, trebuie să te resemnezi.
Un oftat duios puse punct destăinuirii, şi Marcel lăsă conversaţia întreruptă. Din cealaltă parte a compartimen¬tului, cvartetul tinerilor logofani continua să macine vorbe şi, de sub aripa protectoare a gecii sale îmblănite, Matei auzea vocile fără să ştie cui aparţine fiecare.
– Mai vreţi ceva? fu întrebarea rostită de una dintre domnişoare, poate chiar cea cu fesul alb şi ciucure lung, o voce voalată de frig sau de tutun, mezzosoprana. Colegii, care se ghif¬tuiseră bine cu cârnaţi afumaţi (mirosul specific făcuse aerul să usture), răspunseră că nu, nu le mai trebuie nimic, poate doar o bericică.
– Dacă n-aţi cumpărat n-aveţi de unde, răspunse cealaltă domnişoară cu voce de soprană lirică. Acum umflă rucsacul și saltă-l pe policioară! Eu? Întrebă ghiftuit un tenor spinto, ştii tu cine sunt eu? (Era vocea tenorului).
– Vrei să-ţi spun? (Vocea era a sopranei). Eşti una dintre formele infinite de organizare şi dezorganizare cuantică a materiei care poate că nici nu există.
– Ha-ha-ha! râse leneş tenorul.
– Şi aproape sigur nu eşti ceea ce crezi tu că eşti, continuă sentenţioasă soprana.
Somnul îl pălise din nou pe Matei Filipescu, însă fără a-l doborî. Auzea încă trăncăneala din compartiment. Logofani! Ce fac logofanii? Logofanii trăncănesc. Ce trăncănesc logofanii? Vorbe. Logofanii trăncănesc vorbe. A trăncăni trăncăneală sau a trăncăni trăncănire.
– Diferenţa este între ceea ce vedem şi ceea ce este lumea de fapt, decretă basul, bas cu pedală, voce şaliapinică, ar trebui să fie cel slab, lunganul acela puţin cocoşat, cu un pronunţat măr al lui Adam sub bărbie şi cu părul negru strâns într-o coadă lungă pe spate. Matei simţea o zăpuşeală complexă, produs al caloriferului încins la maximum (rareori se întâmplă norocul ăsta în tren, mai ales iarna), produs al respiraţiei celor opt pasageri înghesuiţi într-un cupeu de lemn căptuşit cu vinilin, al damfului de cârnat afumat, al spaţiului şi mai închis de sub pulpana gecii protectoare şi – cu siguranţă! – produs al morilor de meliţat cuvinte care fac aerul să pară saturat de toxine, de aşchii verbale, de praf vorbatil, îmbâcsit şi lipicios. Dar n-ar fi renunţat la culcuşul făcut sub pulpanele veşmântului care, şi el, purta un miros vag de blană temeinic tăbăcită şi de naftalină, îmbibat în structura capilară încă din depozitul pe unde va fi stat înainte de a fi dus în magazin.
– Fizica cuantică este fizica posibilităţilor. Ea nu ne oferă răspunsuri exacte şi nu e deloc liniştitoare, se exprima sătul şi gânditor basul şaliapinic. Ea ne spune că lumea e mare şi plină de enigme…
Bravo, băiete! comenta în tăcerea lui somnoroasă Matei Filipescu. Dacă nu ne spuneai tu, nu ştiam şi am fi crezut invers!
– Dar Dumnezeu? se auzi vocea timidă a sopranei.
– El este tot atât de real sau de ireal precum lumea. Cel care decretează e tenorul spinto: dacă acceptăm că lumea şi universul tot sunt o vastă, infinită reţea neuronală cu infinite realităţi, cu infinite posibilităţi şi viitoruri evoluând unul lângă altul sau unul în altul, nu vom găsi niciodată răspunsul căutat.
Mezzosoprana, un pic furioasă:
– Mai bine să nu-l găsim şi să-l căutăm veşnic, decât să găsim unul eronat care să ne condamne la automulţumire, înţe¬peneală şi imobilism mistic.
În starea de neliniştită şi prelungită tranziţie între veghe şi somn, Matei Filipescu îşi amintea de pârtia aglomerată a începătorilor, cu puzderia de culori mişcă¬toare, de megafoanele vărsând în văzduhul nesaturat zgomo¬toasele şlagăre, cu copii gălăgioşi pe sănii şi sub sănii, cu zăpada de un alb orbitor şi cerul de un albastru în care ţi-ar fi plăcut să explodezi, să te risipeşti în necuprinderea lui generoasă.
– Universul, domnilor, este infinit, chiar dacă sistemele galactice ar avea o limită, există şi o dincolo de limită, populată cu altceva, nu ştim şi nici nu bănuim ce, chiar când zicem vid nu ştim ce zicem, nu ştim ce e vidul, ce unde şi radiaţii îl traversează, de unde până unde şi dacă răsturnăm totul, simetric, în microcosmosul şi mai mic, dăm tot peste spaţii imense între particule şi alte spaţii și mai imense între particulele acelor particule neaflate şi nenumite încă, parti¬cule care apar şi dispar, poate că nici ele nu au consistenţă, ci sunt doar un cod, un simplu cod, modificându-şi desenul şi, la urma urmei, desenul, dacă ne gândim bine, este informaţie şi atâta tot.
Matei adormise deja. Imobilismul său nu era mistic, ci fiziologic, era relativ şi de scurtă durată pentru că îi apăru iarăşi în minte chipul şugubăţ al blondei fasticarisante cu şal portocaliu, te-am confundat, dă-mi nişte bani! Matei se scutură în somn, zguduit ca de un curent electric, şi se trezi.
– Stimulii sentimentelor sunt paradoxali, explica Marcel, intrat acum în conversaţie cu tineretul studios. Ţăranul aplică nevestei lui o corecţie zdravănă, şi ea-l iubeşte şi mai mult. E un mic mister, un fel de unde dai şi unde crapă! Pentru că omul e prin definiţie un mister. El nu poate fi explicat prin ecuaţii fără rest.
Matei auzi vocea basului:
– Mister? Şi apoi vocea dulce a sopranei:
– Mister eşti tu, zicea cu îmbufnare jucată fata, niciodată nu te văd acolo unde logica zice că ar trebui să fii.
– Fiecare suntem un mister, se dezvinovăţi basul.
– Mistere, mistere, mistere! Şi toate misterele au aceleaşi nume, interveni tenorul, ştii ce eşti tu, Paraschivo? Infor¬maţie, asta eşti, informaţie, câteva miliarde de gigabiţi, date! Paraschiva nu se lăsă aşteptată:
– Date eşti tu! replică ea ofensată şi, la urma urmei, noi toţi suntem date; şi vagonul acesta, şi apa oceanului, şi rocile din Himalaia, şi orbitele galaxiei, totul. Date, date, date!
Matei încerca să şi-o imagi¬neze pe soprana despre care acum ştia că se numeşte Paraschiva: nostimă şi discret afectată sub căciuliţa ei roşie, tricotată cu ochiuri mari. Mezzosoprana, cea cu fes alb, nu era de acord cu soprana şi nici cu basul:
– Dar suntem fiinţe reale, entităţi cu trup real, cu simţuri, cu procese biochimice, apropo, dă-mi ceva de băut, apă, foarte bine. Avem gânduri reale pe care le exprimăm, le verificăm, le contrapunem, ba chiar le selectăm, le conservăm şi le transmitem.
– Dar sunteţi de acord, stimată domnişoară, că transmitem şi iluzii, îndoieli, enigme?
Vocea era a nesuferitului Marcel, care se alătură şuetei studenţeşti ca a cincea roată la căruţă, ca a cincea voce-ntr-un cvartet, cu un scop pe care Matei încă nu-l putea dibui din multe motive, dar şi pentru că era chinuit de somn şi de amintiri amoroase pe care nu reuşea să le împrăştie. Încerca să rememoreze şi să identifice parfumul fasticarisantei, amestec insinuant de santal şi iasomie aproape insesizabil atunci, dar obsedant acum, când ea nu mai era sau era oriunde în altă parte numai aici nu. Nu l-a preocupat nimic din fiinţa ei acolo, pe pârtie, sau mai apoi în odăiţa friguroasă a cabanei, pentru că avea la dispoziţie chiar fiinţa în integralitatea ei de armonie şi contraste, de sunet şi culoare, de freamăt erotic şi disponibilitate fără hotar. Nu i-a spus mai stai, nici el ei, nici ea lui, şi traiectoriile lor s-au desfăcut spre necunoscute orizonturi cu o probabilitate de revedere ducându-se asimptotic spre minus infinit. Înţelegea, deşi nu ar fi vrut să înţeleagă existenţa lui şi a femeii cu şal portocaliu ca existenţa a două fire de nisip împrăştiate de valuri într-un ocean planetar, nu, îşi zise Matei Filipescu, s-a dus şi niciodată n-o să vină iară… Îşi simţea spinarea şi ceafa înţepenite, însă nu şi-ar fi schimbat poziţia, ca un vânător încremenit la pândă, decis să stea nemişcat o veşnicie, cu respiraţia oprită, numai să nu sperie vietatea din tufiş. Nu-l interesa trăncăneala cvartetului studios, nici filosofările economico-matrimoniale ale celor două doamne aflate în poziţia de duet disonant, ci îl interesau propriile lui dulci chinuri existenţiale, şi-l mai interesa Marcel. De ce-l interesa Marcel? Încercă să-şi răspundă, însă adormi din nou, trenul se oprise într-o gară, nu contează unde! şi somnul îl copleşi iarăşi ca o binecuvântare.
… Matei a deschis ochii şi a văzut că Marcel dispăruse. Coborâse la Câmpina sau ieşise pe coridor. S-a ridicat, şi-a dezmorţit oasele. Ar fi fumat o ţigară. Şi-a luat pachetul şi bricheta şi a ieşit. Când a scăpărat, i-a auzit vocea:
– Nu poţi să dormi. Aşa-i?
A evitat să-i răspundă, făcându-şi de lucru cu fereastra pe care se străduia să o deschidă. Geamul se înţepenise şi nu se mişca nicicum. După câteva opinteli, era pe punctul de a renunţa. Marcel s-a apropiat, a atins bara, şi geamul a basculat lejer, ca şi când numai asta ar fi aşteptat. Se cuvenea să-i mulţumească, dar limba i se înţepenise-n gură, n-a zis nimic.
– Sunt oameni care trăiesc o viaţă întreagă, şi dacă i-ai întreba ce oră a vieţii lor ar vrea să fie retrăită, n-ar ştii ce să spună, pentru că nimic din ce-au aflat trăind nu le-a lăsat în memorie un semn memorabil.
Nu ştia cu cine vorbeşte Marcel. S-a uitat în jur, erau numai ei doi, şi a înţeles că personajul are chef de conver¬saţie. A stins ţigara şi a intrat în compartiment, băgând iarăşi capul sub pulpana călduroasa a gecii sale. Marcel l-a urmat.
– Sunt teme de meditaţie pe care nici când vrem nu le putem evita.
Matei se întoarse spre Marcel şi, dezvelindu-şi numai jumătate de figură, spuse cu jumătate de voce, dar apăsat:
– Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti, n-am chef de vorbăria nimănui, lasă-mă-n pace!
– Şi nici nu e de mirare că am vrea să facem abstracţie de aceste teme, continua să vorbească Marcel de parcă nici nu l-ar fi auzit pe Matei, fie că ne displace, fie că prea mult ne place umbra răcoroasă a unor întâmplări. De pildă, capacitatea de a determina cu mijloace ezoterice întâlniri care în planul realităţii par imposibile, sunt convins că ar interesa pe oricine păstrează inteligenţa activă şi nu e lipsit de sinceritate faţă de sine.
Ce chestie, se miră în tăcere Matei, sinceritate faţă de sine! Îşi trase şi mai bine geaca îmblănită pe faţă, dând a înţelege că-l interesează somnul, şi nu conversaţia despre întâlniri imposibile.
– Pentru că nimic din cele ce se întâmplă sub controlul simţurilor tale nu poate garanta că asta e tot şi că real este numai ceea ce ştie omul. Asemeni undelor radio nepercepute de simţurile tale, sunt şi alte realităţi de care n-ai aflat. Habar n-ai că pe lângă tine şi chiar prin tine aleargă miliarde de informaţii sub forma undelor radio, nevăzute, neauzite, neobservate, şi iată că vine receptorul! – trei sârme cu un cristal de galenă – şi undele radio se transformă în sunet. Simţurile omului află ce nici nu putuseră bănui: realitatea – adică informaţia, că despre ea este vorba – se descompune şi se recompune din unde. Iar modularea informaţiei, ei, asta e, modularea! Cine are computerul? Cine atinge tastele universului, te-ai întrebat?
Pe Matei nu-l interesa vorbăria insistentului vecin de compartiment. Nu-l interesa nimic.
– La ora asta vreau să dorm. Inteligenţa mea nu este activă, îi ripostă el sâcâitorului pasager. Şi nici cu sinceritatea faţă de mine însumi şi faţă de oricine, la ora asta nu sunt dispus să mă laud. Vreau să dorm, domnule, şi atât, pricepi?
– Sunt convins de asta, foarte convins.
– Dacă insişti să-mi vorbeşti, voi cere conductorului loc în alt compartiment.
– Nu, nu este cazul. Puteţi dormi liniştit. Chiar vă recomand câteva ore de somn profund. După o noapte trăită intens, destinderea somnului e absolut necesară. Somn uşor, domnule, somn adânc!
Matei a adormit imediat. Era pe o pajişte înflorită şi ducea în spate un rucsac greu, pe umeri purta instrumente inginereşti, trecea apoi printr-un defileu îngust printre doi munţi care se apropiaseră din dreapta şi din stânga, vrând să-l strivească între ei. Crestele munţilor, pereţii de stâncă se apropiau încet şi se depărtau, baletau lent, se legănau ca o masticaţie geologică în care el ar fi urmat să dispară. Cerul rămăsese o linie şerpuită între stânci şi pulsa între măselele munţilor, era un şarpe care palpita unduios.
– Acolo sus, şarpele e înţelept, auzea vocea sâsâită pe care se părea că de mult o ştie, trebuie să treci dincolo, ai să vezi!
Şi ea mergea înaintea lui, fâlfâind din aripi ca o lebădă, păşind pe luciul unei ape, voind şi nevoind să se ridice-n zbor. Eşarfa portocalie îi flutura în urmă pe o boare de vânt.
– Vino cu mine!
Îl prinsese de mână şi-l trăgea energic după ea.
– Lasă schiurile, că şi mâine mai este o zi. Hai!
Şi au urcat în fugă scările înguste din lemn şubrezit, a deschis uşa camerei lui fără cheie, fără să o atingă, parcă ar fi suflat în ea şi uşa încuiată s-ar fi deschis primitoare. Nu ştii nimic, vino la mine! Şi el s-a dus în braţele ei, sau poate ea în braţele lui. Gândurile dansau ameţite, era o horă şi o melodie stranie cu ace de brad şi steluţe de gheaţă.
– Ştim noi ce este vidul? Ceea ce noi ne-am obişnuit să numim astfel, crezând că el ascunde absenţa posi¬bilului. Aflăm acum că ascunde o infinitate de posibilităţi succesive, părând şi simultane, sau o infinitate de posibilităţi simultane, părându-ni-se nouă succesive. Totul este posibil şi imposibil în acelaşi timp, încât chiar noţiunea de vid devine caducă.
Femeia fasticarisantă desena pe tavanul camerei un cer ca o fântână imensă în care se roteau galaxiile.
– Nu, spuse atunci basul cu un pronunţat măr al lui Adam crescut sub bărbie, nu te întreb cum este lumea, pentru că eu ştiu că tu nu ştii. Nici eu nu ştiu. Eu te întreb cum o percepi tu, pentru că altfel o văd şi mi-o imaginez eu, şi sunt convins că ea are pentru fiecare dintre noi un alt chip.
– Într-adevăr, domnilor, aţi atins miezul chestiunii, interveni a cincea voce din cvartet sau a cincea roată la căruţă, creierul omului este astfel alcătuit că nu vede decât ceea ce omul crede posibil, iar dacă ajunge să constate existenţa misterului, aproape că atinge culmea posibilităţilor omeneşti de cunoaştere. Mai departe este un alt mister, şi altul şi mai mare, şi tot aşa.
– Eu vreau să fiu în mister, în miezul lui, spunea fasticarisanta, sau poate că soprana cvartetului vorbise, adică Paraschiva, ce nume anacronic!
Vocile se amestecau într-o învălmăşeală de început de lume. Ningea peste vagoanele înşirate pe linii, peste trenurile abandonate în depou, lămpile împrăştiau o lumină palidă şi, din când în când, liniştea era desfăcută în crâmpeie de şuieratul îndepărtat al unui tren care se apropia sau se depărta, cine mai ştie!? Spre capătul vagonului s-a trântit o uşă, metalul a scrâşnit ca nisipul în dinţi. O pală de viscol aduse zăpadă şi frig. Paşi grei măsurau coridorul.
– Nu mai e nimeni aici, articulă o voce răguşită, ca din fundul unei oale de lut. Or fi plecat…
Pe coridorul bântuit de viscol umbla cineva.
– Ăștia, mă, înfulecă, înfulecă ăăă şi tot mai lasă ceva pentru şobolani ca tine, hă-hă-hă! Apoi se cară. Toţi se cară, băga-mi-aş!
Matei sare din somn. Nu-şi dă seama unde se află. Trenul s-a oprit. A stat de mult. E întuneric şi e frig. Cineva cotrobăie prin compartimentele vecine. Afară ninge, afară e pustiu. Trenuri zac sub zăpadă şi felinarele gălbui nu sparg bezna, ci o adâncesc. E un depou. Un depou pustiu.
– … că şi de la ăi mai puturoşi tot rămâne ceva.
Uşa compartimentului se deschide cu un mieunat de fier frecat.
– E aici, Marinică, e aici. Şefule, scoate şi la băiatu ăăă nişte bănuţi că ăăă…
Matei ţâşneşte ca din arc. E în picioare, cu mâna la buzunarul din spate. Vrea să scoată portofelul sau simulează că ar avea acolo un revolver?
– Încetişor, boierule, încetişor, că noi nu facem rău nimănui. Dacă ne dai ceva bine, dacă nu, nu! Cum te lasă inima.
Erau doi şi blocaseră complet ieşirea din compar¬timent. Unul dintre ei, cel cu vocea ca de oală spartă, zâmbi strâmb. Matei simţea că va trebui să-şi facă loc cu pumnii. Scoase pachetul de ţigări şi i-l oferi. Individul întinse alene mâna să-l ia şi comentă cu o voce joasă, de sub care se simţea împungând oţelul ascuţit al unei vagi ameninţări:
– Ţigările ca ţigările, sunt bune şi alea, dar noi ziceam de nişte bănişori. Nişte bănişori, boierule, dar repede că ne grăbim şi, uite, Marinică îşi pierde răbdarea.
Cel pe care îl numise Marinică slobozi un rânjet ştirb, şi în mâna lui dreaptă pocni, deschizându-se, un cuţit. Matei Filipescu tresări şi primul vagabond observă bucuros tresărirea.
– Nu trebuie să vă temeţi, boierule, Marinică e băiat blând, şi cuţitaşul acela este numai pentru desfăcut conserve. Marinică nu-l foloseşte decât dacă-l inervează cineva.
Matei continua să ţină mâna dreaptă la spate. Dacă ar fi scos portofelul, în care oricum nu mai avea mare lucru, primejdia ar fi sporit.
– Nişte votcă, dacă vă e pe plac, spuse el degajat.
– Pe plac, boierule, că afară e frig şi noaptea este grea. Şi în jurul nostru nu mai e nici ţipenie de om. Doar noi suntem în tot triajul. Aşa că, dacă vrei să începem cu o votcă, să fie precum doreşti! Numai să nu uiţi că suntem cam grăbiţi şi Marinică se inervează din te miri ce.
– Bine, băieţi, am să vă dau o glajă cu votcă s-o luaţi cu voi. Întinse mâna după rucsacul de pe poliţa de bagaje, şi când bagajul cobora cu greutate mare, îi deturnă căderea zvârlindu-l cu putere în pieptul celui care bloca trecerea. Rucsacul s-a izbit greu de pieptul şi capul individului, care icni scurt, strâns cleşte între uşa compartimentului şi obiectul greu cu care s-a pomenit împotrivă. Matei crezu că i-a turtit ţeasta, se înfioră de spaimă şi aştepta să-l vadă prăbuşit. Dar potenţialul atacator se trase îndărăt, ca pentru a se sprijini de tovarăşul său. Marinică însă fugise deja, sărea din tren, şi paşii i se auzeau precipitaţi în pietrişul de lângă terasament.
Rămas singur, Matei trase aer în piept. Simţea o fierbinţeală şi o putere neobişnuită în braţe. Ar fi vrut să fugă după cei doi vagabonzi, stârnit de valul de adrenalină care încă i se mai revărsa în sânge. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte, privi cadranul ceasului. Trenul sosise în gară acum patru ore, fusese golit şi trimis la triaj.
Îşi puse bagajul în spate şi coborî încet, întrebându-se încotro va trebui să se îndrepte.

(Fragment din romanul Logofania, în pregătire la Editura Bibliotheca din Târgovişte)