Spații culturale nr. 35 (4)
Doina CERNICA
Cu Maria, în lumina Teiului de Aur
Prinse de şuvoiul poveştii, poate şi pentru că grădina ei de vară de alături se ascunsese nelămurit în prelatele ceţoase ale dimineţii, am depăşit Cetatea – Cetatea Editurii Geea, Cetatea Galeriei de Artă Geea, Cetatea Premiilor Eminescu ,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de Argint”, Cetatea Elenei Condrei, ca să le cuprindem într-un singur nume -, şi ne-am aflat dintr-o dată în faţa locaşului subţire, alb şi înalt. ,,La noi teii au înflorit…” spune Maria Toacă, observând ciorchinii inflorescenţelor încă verzi, iar eu primesc fără mirare vestea că mai în nord s-au şi deschis. Într-un anume fel, Poetul coboară acum de la Cernăuţi la Botoşani în mireasma florilor de tei ca într-o aură sacră. Cum vine întotdeauna dinspre românii de dincolo de graniţe, cu solemnitatea şi gravitatea flamurilor şi a idealurilor. „Biblie lucrătoare”…
Uşa bisericii era deschisă de când noi nici nu ştiam că aveam să-i trecem pragul, aşa că păşim cu sfiala copilăriei, deşi şi profesia şi vârsta au prins cu fulgerarea privirii inscripţia esenţială: ,,Biserica Uspenia, ctitoria Doamnei Elena Rareş (1552) în care a fost botezat Mihai Eminescu”. Când vine momentul lumânărilor aprinse pentru cei plecaţi, mă întorc o clipă cu gândul spre George Muntean, preşedinte de onoare, şi Cezar Ivănescu, preşedintele juriului, Ion Irimescu, Grigore Vieru, Constantin Mălinaş, P.S. Gherasim Putneanul – laureaţi ai Premiilor „Teiul de Aur”. Apoi trimit emoţia şi melancolia în zona necunoscută a sufletului, o întreb de nepoţica sa, Veronica, mă întreabă de nepoţica mea, Veronica, şi îmi potrivesc mersul după mersul său devenit grăbit: speră să realizeze un interviu cu Elena Condrei, înainte de începerea ceremoniei. Deoarece chiar invitată la Botoşani pentru a primi preţioasa medalie, Maria Toacă, redactor-şef adjunct la ,,Zorile Bucovinei”, ,,ziarul românilor din Ucraina”, rămâne înainte de toate o profesionistă.
Clădirea Cetăţii, aflată în spaţiul centrului istoric, are o masivitate şi o mohoreală care sunt ale altui veac, dar înăuntru, dincolo de înjghebările şantierului, de foliile care protejează mobilierul şi duşumelele, galeria străluceşte orbitor sub pielea varului proaspăt. Aici, între flori, cărţi şi expoziţii, am participat la ultimele două ediţii. A X-a, în anul 2011, s-a desfăşurat la Teatrul ,,Mihai Eminescu”. A IX-a, şi-a încununat laureaţii la Literatură în toamna anului 2010 la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Cea de acum, a XIII-a, va fi găzduită azi, 14 iunie 2014, de Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani. Dar nu, nu mă mai uit nici înapoi, nici la ceas, surprinsă de câte lucruri nu ştiam despre Elena Condrei, publicista, editoarea, scriitoarea şi fondatoarea acestei admirabile instituţii particulare a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” pentru Literatură, Arte Vizuale, Colecţii şi Colecţionari ale Editurii Geea Botoşani. Expresia unui dublu curaj, al instituţiei particulare, şi al altor Premii Eminescu într-un municipiu cu vestitele (şi, financiar, puternic susţinutele) sale Premii Eminescu din ianuarie şi din iunie. Dar iată, începând cu ediţia a X-a, Elena Condrei are parte şi de sprijinul Primăriei şi Consiliului Municipal Botoşani – „Nu contează suma, contează recunoaşterea!”
Sala mare, poate obişnuit sala de lectură după rafturile pline de cărţi şi portretele de scriitori, dar şi cu vitrine etalând filatelie, numismatică, este plină, evenimentul a reunit intelectuali botoşăneni şi din ţară: sculptorul Gheorghe Zărnescu, „Teiul de Aur” la Arte Vizuale, este din Bacău, pictorul Cristian Nicolae Ungureanu, ,,Teiul de Argint”, din Iaşi; la secţiunea Colecţii şi Colecţionari, ,,Teiul de Aur” l-a adus pe Gheorghe Vasiliu din Bârlad, iar ,,Teiul de Argint”, pe Ioan Muşei din Hârlău, şi pe soţii Ana şi Mihai Iacob din Bucureşti. Mulţi împreună cu rude şi prieteni. Ca poeta Mihaela Grădinariu, din Râşca Sucevei, ,,Teiul de Argint” la Literatură, însoţită de tatăl ei, romancierul Ioan Ţicalo. Tuturor li s-a alăturat Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuţi, redactor-şef al ,,Gazetei de Herţa”. Desigur, întotdeauna suscitând interes numele laureatului ,,Teiului de Aur” la Literatură, cel al lui Ilie Şandru, din Topliţa (acolo unde nu de mult, în parcul central, a fost dezvelit un bust al lui Grigore Vieru de Aurel Antal, de asemenea prezent la ceremonie), dă satisfacţie şi de această dată tuturor iubitorilor de Eminescu, care îi ascultă cu interes răspunsul cu glas tare la întrebarea tăcută pentru ce a atras atenţia juriului. Fireşte, pentru cărţile sale, dar mai
Lucia Olaru Nenati, Maria Toacă şi Vasile Bâcu
ales pentru ,,monografia istorico-literară dedicată Patriarhului Miron Cristea (apărută în două ediţii, 1998, 2008). Acolo, unul dintre capitole este dedicat Tezei de Doctorat, cu tema «Mihai Eminescu – viaţa şi opera», pe care tânărul absolvent al Universităţii Regale din Budapesta – Facultatea de Filologie, Elie Cristea, a susţinut-o, în 1895, în limba maghiară. Acesta este cel dintâi studiu complet asupra vieţii şi operei marelui nostru poet, aşa cum avea să observe şi Antonie Plămădeală: «Tânărului Elie Cristea trebuie deci să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei eminesciene». În acelaşi timp, trebuie precizat şi faptul că lucrarea şi susţinerea ei, în limba maghiară, la Budapesta, constituie cea dintâi afirmare a lui Mihai Eminescu pe plan european. Pe lângă aceasta, membrii juriului au mai aflat că în 2000, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, eu am tipărit Teza de Doctorat a lui Elie Cristea, tradusă în limba română. Cred că aceste două volume au fost cele care au «cântărit» în acordarea acestui premiu”.
Elena Condrei şi Ilie Şandru
Din când în când, la câte o ediţie, domeniilor ,,tradiţionale”, în mod excepţional, li se mai alătură unul. Anul acesta, condeiul redutabil al Mariei Toacă-Andrieş, susţinut şi de ipostaza ei de coautoare a volumului de articole ,,Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi”, l-a impus pe cel al presei. Celei mai talentate şi mai echilibrate ziariste românce din nordul Bucovinei, juriul i-a acordat Diploma în rang de Excelenţă şi Medalia Eminescu ,,Teiul de Aur” pentru Publicistică. O laudatio plină de vibraţie, pe măsura acestei inspirate, perfecte alegeri, rosteşte scriitoarea Lucia Olaru Nenati, ea însăşi deţinătoare a ,,Teiului de Aur”, vorbind de Maria Toacă-Andrieş ca fiind din stirpea publicistului Eminescu ,,un ziarist de conştiinţă”, pătruns de ,,duhul adevărului”. Condeie ca ale ei ,,nu sunt numai pentru cititorii zonei, nu numai pentru prezent, ci se deschid spre viitor, ne ţin într-o organică legătură cu teritoriul înstrăinat, realizează o Românie Mare, România Unită”. ,,Modestă slugă a condeiului”, Maria vorbeşte cu o încordare şi cu o lacrimă amânată pe care poate doar eu i le simt: ne cunoaştem, suntem prietene de peste 30 de ani. Distincţia este, spune, cu o înşelătoare voce egală, a generaţiilor de copii care au crescut şi au continuat să vorbească româneşte în Siberia deportărilor, a părinţilor şi a lacrimilor lor niciodată uscate, a ,,Zorilor Bucovinei”, a nordului Bucovinei, a micuţei Veronica, aşa micuţă cum este, ştiind pe de rost ,,Somnoroase păsărele”. Şi-abia când încheie, glasul i se îndulceşte a şoaptă şi a vis, dorindu-şi ca ea, Veronica, să se plimbe într-o zi la fel de fericită şi sub Teiul lui Eminescu, şi sub teii din Cernăuţi. ,,Nu ştiu ce simt alte neamuri, trăitoare în inima Cernăuţiului, povesteşte Maria cititorilor ei de pretutindeni, dar peste români parcă se aşterne un voal de tristeţe când se scutură teii, rotaţii arbori meliferi ce umbresc străzile bătrâne din centrul istoric. Trec atât de repede acele clipe mirifice de dulci ninsori, încât abia reuşim să le respirăm aromele. De sunt seculari sau cu rădăcini mai tinere, indiferent de câţi ani or fi având, aceşti arbori poetizaţi de liricii romantici ne sunt dragi, aşa cum i-au fost şi lui Eminescu. Nicio sursă documentară n-ar fi în stare să ne lipsească de ceea ce ne place să credem: fiecare tei din Cernăuţi l-a văzut pe copilul Eminescu adus de taică-său la şcoală, l-a găzduit sub umbra sa, admirându-i creşterea şi înălţarea spre Luceafărul Poeziei. Dar teii, ca orice arbore, îşi au legea lor – să înfrunzească primăvara, să înflorească (la Cernăuţi chiar în ziua când plângem plecarea lui Eminescu la «dulcea-i mamă») şi să ne întristeze, scuturându-şi floarea, când «aduceri-aminte» încetează să-l «troienească» pe cel mai iubit Poet. Şi dacă nu le putem opri ofilirea, măcar primim această melancolie ca o fericire de a fi trist”.
În tăcerea dintre ,,Cernăuţi”, numele capitalei eterne a Bucovinei, şi aplauze, un sunet subtil, mai curând mătăsos decât metalic, răzbate din cutia medaliei. Îl pierd şi îl regăsesc mai târziu, când la marginea pâlcurilor de trandafiri din faţa Bibliotecii, aşteptându-l pe fiul ei, Iulian Andrieş, care urma să ne ducă la Suceava, ne întrebam dacă am avea vreme să ne reîntoarcem, pentru încă o lumânare, şi pentru o floare, la Uspenia. Îl aude acum şi Maria, ridică încet, puţin, capacul, dar nu îndeajuns ca din cuibul de catifea să nu ţâşnească spre bolta apusului de zi ceva viu, o floare de tei ori poate o albină. În urma ei, un fir de miere împleteşte un rămuriş puternic, ca un năvod strălucind blând de la un capăt la altul al cerului. ,,Veronica!” o chemăm amândouă, dar fetiţa de peste timp râde, ne face semn cu mâna şi aleargă înspre nu ştim unde în lumina Teiului de Aur.
Elena Condrei, ceilalţi membri ai juriului şi laureaţii
Valeria MANTA TĂICUŢU
Icoanele de la Voroneţ
Am alăturat întotdeauna cuvintele „Voroneţ” şi „cer”: poate din cauza albastrului neasemuit, poate din cauza încărcăturii afective şi spirituale identice. Uneori cred că emoţionează nu atât mănăstirea în sine, „bizantină” şi „construită cu mâini gotice” (George Balş), trecută prin vremuri grele, persecutată, umilită, apoi repusă în drepturi şi devenită loc „oficial” de pelerinaj, cât splendida lumină de acolo: „Sfânta Mănăstire Voroneţ”, spune monahia Elena Simionovici, „prin frumuseţea Icoanelor, expresii artistice ale Sfintei Scripturi, cheamă la vieţuire în lumină pe toţi călătorii ce ajung la noi” („Sfânta Mănăstire Voroneţ. Icoane”).
Asupra istoricului Mănăstirii, precum şi a particularităţilor arhitecturale, picturale etc. s-au scris cărţi întregi, pe măsură ce timpul s-a umplut de oameni noi, interesaţi de cartea lor de identitate culturală, în care un loc deloc de neglijat trebuie să-l ocupe ceea ce ni s-a lăsat drept moştenire din veac. Niciodată nu sunt de prisos alte contribuţii, altă perspectivă ori, pur şi simplu, reluarea celor spuse cândva şi uitate, prin care să se vădească şi aplecarea spre frumos şi valoare, şi sinceritatea laudei aduse Tatălui ceresc, şi nevoia acută de mântuire a omului trecător prin această lume. Monahia Elena Simionovici, cu modestie („Cine va citi aceste rânduri se va întreba, pe bună dreptate, de ce risipeşte autorul atâta hârtie şi cerneală pentru nişte adevăruri unanim recunoscute”), pe îndelete şi cu dragoste, vine să vorbească, în volumul tipărit la editura Thausib, în 2004, despre Voroneţ şi despre icoanele lui. Am văzut cu toţii aceste icoane: cei mai mulţi, cu ochi de amator, sau cu ochii minţii şi ai sufletului, dar era necesară o lecţie despre ele, depănată molcom, cu răbdare, fiindcă „stăruim pe lângă oameni cu timp şi fără timp”, spune monahia Elena, citând din Timotei (II, 4.2).
Monahia Elena îşi împarte volumul în patru capitole: cel dintâi cuprinde „Icoanele Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (icoana Naşterii Domnului, icoana Întâmpinării Domnului, icoana Botezului Domnului, icoana Schimbării la faţă, a intrării în Ierusalim, a Răstignirii, a Învierii); capitolul al doilea aduce în faţa cititorului/privitorului icoanele Maicii Domnului (icoana Naşterii Maicii Domnului, a intrării în biserică, a Bunei Vestiri, a Adormirii); capitolul al treilea este dedicat Înălţării sfintei Cruci, pentru ca, în capitolul al patrulea, să fie prezentate icoanele sfinţilor înfăţişaţi în picturile de la Voroneţ, începând cu sfântul Ioan Botezătorul şi încheind cu sfântul cuvios Daniil Sihastrul.
Sobră şi senină în egală măsură, prezentarea fiecărei icoane îmbină informaţia de specialitate cu citatul biblic şi cu meditaţia (de multe ori subtil poetică), pentru că ceea ce săvârşeşte monahia Elena nu este ghid turistic, ci carte de învăţătură pentru minte şi suflet. Desigur, există un ritual al prezentării: întâi un motto (un citat biblic), orientând înţelegerea semnificaţiei, apoi aşezarea în spaţiu, lărgirea perspectivei (prin mutarea privirii dinspre aproape spre departe), întoarcerea la icoană cu focalizarea pe chip, veşminte şi, întotdeauna, pe ceea ce reprezintă sfântul respectiv în milenara istorie a bisericii.
Cât despre finalul fiecărei prezentări, trebuie spus că el creează impresia de rotund, de poezie profundă, de înţelegere smerită; iată, de pildă, ce ne spune monahia Elena după ce ne-a făcut cunoscută icoana sfântului Ioan Botezătorul: „Când umezită de lacrima evlaviei privirea închinătorului coboară spre baza Icoanei, rămâne multă vreme în meditaţie sfântă. Capul Înaintemergătorului, căzut sub securea nemiloasă a călăului, slujitor al minciunii, secure ce este pictată ca semn al realităţii crunte într-un arbust spinos greu îndurând arşiţa deşertului în care s-a nevoit Crinul fecioriei, Ioan, este străjuit de aureola sfinţeniei. Încă o dată Dumnezeu a îngăduit ca cel drept să fie rânduit să sufere mai mult pe pământ, nedreptatea să se laude, iar dreptatea să fie prigonită, minciuna să joace pe mormântul adevărului, iar toiagul păcătoşilor să hotărască soarta drepţilor. Aşa a binevoit Atotmilostivul Dumnezeu aici, ca dreptatea prin necazuri să se întărească, iar fărădelegea să-şi ia veşnica pedeapsă” (pag. 117).
După 25 de ani
„În tine, Doamne, am nădăjduit / şi nu voi regreta în veci” – spun versetele (Te Deum) aşezate la începutul volumului „25 de ani de preoţie” apărut la Iaşi, în 2014 şi coordonat de pr. Cornel Cadar. 28 de preoţi romano-catolici, absolvenţi ai Institutului Teologic din Iaşi, au fost hirotoniţi preoţi în iunie 1989, cu puţin timp înainte de căderea comunismului şi de atunci, după cum ei înşişi afirmă, au învăţat că nu ai voie să-ţi pierzi niciodată curajul, pentru că, cine îşi pierde curajul în deşert, acolo moare (pr. Pavel Butnariu). Lor li s-au adăugat alţi câţiva, astfel că volumul reuneşte cuvântul de suflet şi credinţă a 32 de preoţi (Veniamin Aenăşoaei, Inocenţiu Arcana, Marcelin Bejan, Petrică Blaj, Pavel Butnariu, Cornel Cadar, Anton Cîtea, Mihai Cătău, Francisc Căzănel, Valentin Cochior, Ep. Anton Coşa, Gheorghe Coşa, Emil Diac, Valerian Dumea, Toma Encuţă, Benone Farcaş, Cristinel Fodor, Alixandru Gabor, Isidor Gheorghieş, Iosif Grosu, Carol-Dominic Hîrja, Neulai Iojă, Alois Işvanca, Ionel Jicmon, Emil Lucaci, Gheorghe Miclăuş, Maximilian Pal, Francis Petruţ, Tarciziu Şerban, Petre Ţîmpu, Paul-Valerian Ţîmpu, Vincenţiu Vochin). Toţi, la ceas aniversar, mărturisesc, în acest volum, precum în viaţa cea de toate zilele, că e frumos să fii preot. Frumuseţea preoţiei stă în a deschide un drum şi a-i ajuta pe ceilalţi să-l găsească pe Acela care te-a chemat, a-i face să experimenteze iubirea care te-a fascinat, a le spune celorlalţi despre minunile pe care Dumnezeu le-a înfăptuit. Stă, de asemenea, în a căuta semne de speranţă care să te ajute să rămâi aproape de Mântuitorul şi a găsi cu ajutorul Lui cuvinte potrivite pentru a.i încuraja pe cei pe care îi întâlneşti (pr. Cornel Cadar).
Întâlnirea prilejuită de cei 25 de ani de preoţie nu este singura care i-a adunat pe absolvenţii din 1989; ei au mai fost împreună, începând cu 1990, la Gioseni, Bucureşti, Buzău, Nicolae Bălcescu, Oituz, Medgidia şi Mihail Kogălniceanu, Câmpina, Huşi, Chişinău, Iaşi, Slatina, Slănic Moldova, Motru, Săbăuani, Moineşti, Sinaia, Cacica, Horgeşti, Nicoreşti, Cârlibaba, adică în parohiile mai mari ori mai mici, ştiute ori mai puţin ştiute, unde săvârşesc lucrarea Domnului, ceea ce nu este tocmai uşor în aceste vremuri, după cum aduce mărturie întru adevăr pr. Paul-Valerian Ţîmpu: dacă m-ar întreba cineva cum este viaţa de preot, nu aş fi capabil să mint, în dorinţa de a face „activitate vocaţională”, dar nici nu simt vreo dificultate în a recunoaşte că este foarte greu, mai ales în lumea de azi. Odinioară, tradiţia îţi putea oferi un suport şi o siguranţă, azi, realitatea de care un preot se poate ancora rămâne o autentică credinţă coroborată cu o continuă experienţă personală de Dumnezeu în rugăciune şi-n sacramentele pe care le trăieşte şi le împărtăşeşte.
Preotul este o punte între prietenii săi (cuvânt care adesea îl înlocuieşte pe „enoriaşi”, pentru un surplus de implicare emoţional-spirituală) şi Creator, pentru că numai astfel reuşeşte să-şi împlinească menirea: Să reuşeşti să-i ajuţi să accepte îmbrăţişarea de iertare la spovadă sau invitaţia la banchetul euharistic este ceva fenomenal, [pentru] care merită să pui în paranteză alte vise de realizare pe plan uman. Preoţia deci, după încercarea de a realiza un plan pe care-l simţi înlăuntrul fiinţei, rămâne pentru mine o continuă conformare la a fi „făcător de punţi” între fraţi şi Tatăl nostru, ca o participare la această dimensiune a lui Cristos pontifex (pr. Paul-Valerian Ţîmpu).
Mărturiile adunate în volum vorbesc despre dificultăţi depăşite, despre obstacole înlăturate din cale, despre curaj, iubire şi generozitate, despre statornicia credinţei în ajutorul neprecupeţit al Domnului în activitatea pastorală zilnică. Sunt reluate îndemnurile sfinţilor părinţi ai bisericii, ale papei Ioan Paul al II-lea, dar şi cele mai recente, adresate de papa Francisc slujitorilor lui Dumnezeu: Fiţi păstori, şi nu funcţionari. Fiţi mediatori, nu intermediari. Aveţi mereu în faţa ochilor exemplul bunului păstor, care nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să caute să salveze ceea ce era pierdut. Astăzi vă cer în numele lui Cristos şi al Bisericii: vă rog, nu încetaţi niciodată să fiţi milostivi. Cu uleiul sfânt veţi mângâia pe cei bolnavi şi pe cei bătrâni: nu vă ruşinaţi, aveţi gingăşie cu persoanele în vârstă.
Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” – Ediţia a VIII-a
REGULAMENT MODIFICAT
Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VIII-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.
Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: poezie şi proză.
Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă sau afiliere la U.S.R. şi alte asociaţii scriitoriceşti. Nu pot participa autorii care au obţinut unul din primele trei premii la ultimele 3 ediţiile ale festivalului, (Pot participa cei cărora li s-a retras valoarea premiului în bani, pentru neprezentare la festivitatea de premiere). Lucrările vor fi expediate (în format electronic) la adresele de e-mail: lmanailescu@gmail.com, revista.fereastra@gmail.com codrin_lum63@outlook.com, Atenţie! Toate adresele vechi, pe yahoo, ale revistei au fost blocate. Concurenţii care nu au primit confirmarea sunt rugaţi să retrimită materialele la aceste adrese sau prin poştă – pe CD – la adresa: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova, până la 15 septembrie 2014.
Textele vor fi culese în Times New Roman, corp 14, cu diacritice (cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea proză sau 15 poezii).
Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).
Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştă, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm.
Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare)
Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs.
Juriul (preşedintele juriului – scriitorul Adrian Alui Gheorghe, membrii juriului – Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, Valeria Manta Tăicuţu, Loredana Dalian, Emil Niculescu, Nicolae Tăicuţu, Lucian Mănăilescu – scriitori) va acorda următoarele premii: Marele Premiu Agatha Grigorescu Bacovia, Premiul George Ranetti pentru poezie, Premiul Spirea V. Anastasiu pentru poezie, Premiul revistei „Fereastra” pentru poezie, Premiul Gheorghe Eminescu pentru proză, premiul Leonida Condeescu pentru proză, Premiul revistei „Fereastra” pentru proză. De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.
Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va nota primele 15 texte, în ordine valorică, la fiecare secţiune (cel mai valoros text primind 15 puncte, cel de-al cincisprezecilea un punct). În final punctele se vor cumula şi vor fi stabilite premiile, a căror valoare totală însumează minimum 5. 000 roni. Premiile acordate de reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezentanţii acestora.
Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie 2014, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.
