Spații culturale nr. 82 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria Manta Tăicuțu
Când stai prea mult într-un oraș (aici vorbim de câteva decenii), devii, fără să vrei, proprietarul unui album de amintiri: unele amuzante, altele bune de rostogolit în neant, în noapte și uitare. Partea de stradă unde ne-am întemeiat noi un cămin era locuită de câteva figuri pitorești, cele mai multe dintre ele plecate de mult Dincolo, să dea socoteală pentru fapte, gânduri ori omisiuni păcătoase. Între timp, băncuțele și scaunele de la porți, unde, spre sfârșitul zilei, vedeai cocându-se ciorchini de babe cu priviri și limbi ascuțite, au dispărut, moștenitorii au vândut proprietățile, tocatul mărunt al vorbelor a dispărut, ca și monotonia patriarhală a unui colț de târg în care, până la urmă, nu se întâmpla nimic sau nimic ieșit din comun. A dispărut și spaima copiilor că vor fi certați dacă rup crengi de liliac și iasomie sau că vor rămâne fără mingile ieftine, din cauciuc, scăpate peste garduri, în grădini. La drept vorbind, au dispărut și copiii, cei care locuiau pe stradă au crescut și au plecat spre alte zări de soare pline, iar cei care se (mai) duc la școală sunt tăcuți, apatici și întotdeauna însoțiți de bunici vigilenți, fiindcă s-a triplat numărul de mașini și de șoferi care numai ei știu cum și de ce și-au luat carnetul de conducere. A dispărut și baba Safta, spaima cartierului și a târgului, o cotoroanță iscoditoare, de care nu scăpai decât mergând spre casă pe căi ocolite, fie pe Drăgăicii, fie pe Domnească și apoi prin capătul dinspre Matei Basarab. Dacă nu ocoleai, o pățeai: apărea baba să te țină de vorbă, să-ți controleze ținuta și, adesea, sacoșa de cumpărături, te bombănea că dai să pleci, când ea are lucruri importante de spus, ce mai, te apucau toate alea încercând, fără prea mare succes, să scapi de meliță. Rea în timpul când bărbatul ei era oleacă de șef în organizația de partid patronată de un viitor și falnic cetățean de onoare al orașului (la câțiva ani de la Revoluție, mulți activiști au apărut ca niște floricele, senini și spălați complet de păcate, pretinzând respect și recunoștință de la târgul pe care tot ei îl îngenuncheaseră patriotic), Safta s-a trezit, la câteva săptămâni după Revoluție, scăldată în harul divin. A ascuns colecția roșie cu „Munca de partid” și s-a apucat să citească Biblia, plus broșuricile aruncate peste garduri sau în cutiile poștale de penticostali, frățiori ai lui Iisus și alte secte năvălitoare/ cuceritoare ale spațiului ateu.
În metafizica babei Safta (bine, n-o chema chiar așa, avea un nume primăvăratic și noi nu eram de acord cu el, ne oripila nepotrivirea dintre anotimpul sugerat și acreala de prune verzi a vecinei, așa că o botezaserăm cu un nume, ziceam noi, mai potrivit), în metafizica ei de cartier deci, Dumnezeu era complice și aliat. Prinsă cu mâța în sac (ceea ce se întâmpla des, căci metehnele din vremea împușcatului, când turnase și răs-turnase oameni, case, cariere, nu dispăruseră sub pojghița de smerenie nou afișată), începea să-L invoce pe Cel de sus: „Dumnezeu vede și știe că sunt curată în inima mea, arde-te-ar focului iadului, că mă și enervezi!”. Formula era standard, cu mici variațiuni poetice, în care mai apărea și câte un înger-îngerașul meu, și Maica Domnului, și câte un sfânt (mai ales sfântul Ilie, cel capabil să-i trăsnească pe toți dușmanii reali ori închipuiți ai babei).
Din spaima cartierului, baba Safta devenise, cu puțin înainte de trecerea ei la cele veșnice, o caricatură. Dovadă că Dumnezeu știe de glumă și, că, tolerant, nu sancționează dramatic (tragic) reușitele diavolului. Așa cred, fiindcă altfel nu-mi explic numărul incalculabil de caricaturi – umane, ar zice optimiștii – care, departe de a semăna cu vreun creator sus pus, demonstrează o imaginație debordantă, diabolică, pusă pe rele și menită să paveze drumul spre iad nu cu bune intenții (acelea merg spre rai), ci cu muzee în aer liber. Cu muzee ale babelor comuniste. Cu muzee ale nopții în care se zbat câteodată multe alte babe greu de caricaturizat, deoarece caricatura, oricât de grotescă ar fi ea, ar fi mai frumoasă, mai acceptabilă decât originalul.
