Spații culturale nr. 82 (10)

Nicolai TĂICUȚU

piramida despicată

nicolai t
de la prima oră a dimineții
lopătează nisipul sortat al balastierei
de o parte și de alta a șoselei
ce-i sortită curs mediu de râu
să aibă aproape
la intrarea-n câmpie

nicolai t
în plină amiază împinge
pietrișul sortat al balastierei
de o parte și de alta a șoselei
de-a lungul ei
în continuarea nisipului

nicolai t
spre orele serii, anevoie
împinge bolovănișul sortat al balastierei
de o parte și de alta a șoselei
de-a lungul ei
în continuarea pietrișului

nicolai t
cu ochii împăienjeniți de somn
se freacă la ochi și
vede cum munca lui de-o zi
i-a fost ridicată pe verticală
sub forma de piramidă tăiată în două de
șoseaua mărginită de agregatele minerale
în bază fiind bolovănișul
pe zona de mijloc, pietrișul
și până în vârf, nisipul

nicolai t
din umbra celor două jumătăți de piramidă
ce-i încă nealungată de razele soarelui
de-acolo, din mijlocul șoselei
constată cum geografia locului
se confundă cu geometria acestuia
rugăciune rostește de început
și se conformează ordinii zilei
din calendarul propriu:

– dimineață de nisip ușor instabil
prânz de pietriș curat și divers colorat
după-amiază de bolovăniș stabilizat –


Mihai VINTILĂ

Decorații românești la Brăila

Ion Volcu ne-a obișnuit de mai mulți ani să aducă în atenția publicului prin cărți sau prin articole o parte din comorile Bibliotecii Județene Panait Istrati din Brăila pe care le păstorește în cadrul Colecțiilor Speciale. De această dată, lui, i s-a alăturat și Ana-Maria Florică și ambii au reușit să contureze un catalog al decorațiilor românești aflate în colecțiile Bibliotecii Județene Panait Istrati din Brăila.
Apărut la editura Proilavia, care aparține de aceeași instituție de cultură brăileană, cartea beneficiază de o prefață competentă semnată de profesor doctor în istorie Ștefan Aftodor, președintele Filialei Brăila a Societății de Științe Istorice din România. În aceasta, istoricul, face o incursiune în evoluția decorațiilor românești, pornind cu inițiativele din Țara Românească și Moldova, ajungând până în perioada postcomunistă a anilor 2000.
Volumul beneficiază și de o notă introductivă semnată de cei autori unde, sunt marcate, diferențele de interpretare și filosofie în ceea ce privește acordarea și designul medaliilor între perioadele regaliste, comunistă și postcomunistă pe teritoriul locuit de români. Informațiile sunt strict tehnice, fără speculații sau divagații de altă natură.
Cele 90 de decorații prezentate după tipicul cataloagelor clasice, pe lângă imagini, sunt însoțite uneori de decretele de acordare. Acest aspect este datorat faptului că, pentru o serie de itemuri, biblioteca are o trasabilitate perfectă a originii și deținătorilor lor, fiind provenite din donații. Astfel, avem mai mulți brăileni care și-au donat decorațiile, cutiile, decretele de acordare bibliotecii iar aceste decorații au completat zestrea existentă și alături de achizițiile ulterioare s-a ajuns la colecția de astăzi. Așa îi putem aminti aici, în calitatea lor de donatori, pe ziaristul Candiano Priceputu sau pe domnii profesori Florica și Gheorghe Gorincu.
Trebuie menționat și glosarul de la finalul cărții care, explică, pentru cei nefamiliarizați, o serie de termeni strict din domeniul decorațiilor sau al heraldicii specifice precum moar sau tombac. Mai găsim, iarăși inspirat de a fi pus, o listă intitulată bibliografie, a tuturor decretelor de acordare a acestor medalii și ordine indiferent dacă avem de-a face cu decrete regale sau ale Consiliului de Stat sau ale Consiliului de Miniștri.
Demn de remarcat ar fi la acest demers publicistic este calitatea deosebită, pe alocuri excepțională, a reproducerilor. Acest aspect, foarte muncit, a revenit Ceraselei Georgescu care trebuie amintită aici însoțită de felicitările noastre pentru munca depusă. Nu trebuie uitată nici tipografia din Onești, Magic Print, care prin calitatea hârtiei, cretată, a permis imprimarea la o calitate deosebită a acestei lucrări de specialitate.
Deși nu este o carte de beletristică, cum sunt cele mai multe pe care obișnuiesc a le comenta, acest catalog este o carte foarte reușită. Stilul sobru abordat de autori, ilustrațiile de calitate foarte bună, hârtia și machetarea, o fac foarte atrăgătoare, demnă de orice bibliotecă. Este un bun îndrumător pentru cei care doresc informații minimale despre decorații și pentru pasionații de istorie.

*Ion Volcu, Ana-Maria Florică, Decorații românești în colecțiile Bibliotecii Județene Panait Istrati 1878-2000, Brăila, editura Proilavia, 2021, 130 pagini.


Valeria MANTA TĂICUȚU

Eminescu în tentații metafizice

Ionel Necula, filosof și istoric literar din Tecuci, este cunoscut în mediul artistic din țară datorită numeroaselor volume pe care le-a publicat (aproape o sută) despre fenomenul artistic și despre conotațiile sale filosofice. Nu numai nume importante (C. D. Zeletin, Emil Cioran sau Constantin Noica, pentru a da doar câteva exemple) au stat în centrul preocupărilor sale vreme de mai mult de jumătate de veac, ci și nume noi, de tineri care așteptau să fie recunoscuți de breaslă și care au avut o evoluție interesantă în bună parte datorită modului cum au fost percepuți de o personalitate culturală cu greutate.
Generos și mereu interesat de soarta literaturii române, de promovarea valorilor ei și de păstrarea în atenția cititorilor a unor opere importante, Ionel Necula și-a adunat eseurile despre Eminescu și o parte din cronicile de întâmpinare la lucrări având ca subiect poezia poetului nepereche în volumul „Eminescu în tentații metafizice”: o trecere în revistă a premiselor filosofice, dar și o discuție despre „infidelitățile schopenhaueriene” ale poetului, despre ideea neantului originar și a haosului de la început, despre funcțiile metafizice ale limbajului și multe altele, puse sub semnul mult discutatului „patetism metafizic” eminescian. Vorbind despre Eminescu poet, dar și gazetar temut, Ionel Necula nu adoptă tonul encomiastic devenit, de-a lungul timpului, un automatism golit de sens uneori; dimpotrivă, păstrând măsura și evitând falsitatea obișnuitelor exerciții de admirație, filosoful încearcă să-și păstreze obiectivitatea și să dea astfel greutate judecăților sale de valoare: „Deși a fost comentat copios, nu cred că sub aspect exegetic au fost epuizate toate direcțiile procesate sporitor și profetic de clarvederea sa profilactică. Eminescu a emancipat poezia și gustul poetic, dar și publicistica românească. A trasat jaloane și a propus un sistem de operatori cu valoare indicativă, ceea ce ar fi putut optimiza opera de construcție românească, de-ar fi asumat ca fundament cultura și zbaterea spirituală. Multe din ideile sale vor fi ulterior reluate și amplificate, vor căpăta sensuri și soluții noi și vor lărgi paleta teoretizărilor românești în problemele noastre istorice și a căilor celor mai potrivite pentru asigurarea rostului nostru în lume” (pag. 12).
După ce punctează câteva centre de interes din opera lui Eminescu (recursul la motivul arhaic, etnicul, ca premisă filosofică ș.a.), Ionel Necula trece de la „catehismul eminescian al românismului” la „asocieri și recunoașteri”, adică la o punere în relație a poetului cu nume mari din filosofia europeană, dar și din cea românească. Eseurile din volum nu se referă numai la sursele germane ale filosofiei lui Eminescu – cu accent pe influența lui Schopenhauer – , ci și la posibile interferențe Eminescu-Emil Cioran, mai cu seamă în privința identității naționale și a „neantului valah”. Și spune Ionel Necula: „Cioran a făcut din Eminescu un port-drapel, un reper și un indicator de valoare care mai recuperează câte ceva din răvășirile orgoliului nostru național, atât de frustrat, de-ncercat și de boicotat în istorie. L-a ținut în grații și-n receptare constantă și l-a invocat deseori în cătrănirile sale despre firea românească. L-a invocat, bunăoară, în Schimbarea la față a României unde îl considera o excepție inexplicabilă și o enigmă de neînțeles pentru cronica mediocritate românească” (pag. 79).
Conștient de faptul că despre Eminescu s-a scris foarte mult („A fost un act de mare îndrăzneală – o îndrăzneală dusă spre tupeu, atunci, în 2012, când mi-am adunat risipirile publicistice într-un proiect de carte. Ce se mai poate spune nou despre Eminescu când subiectul a cumulat deja o bibliografie așa de inflamată, că numai cu greu mai poate fi parcursă într-o viață de om?), Ionel Necula selectează în „Varia” câteva puncte de vedere – unele aparținându-i lui Simion Mehedinți – , iar în „Addenda” se referă la recentele lucrări ale unor critici literari cunoscuți: Nicolae Georgescu, Al. Surdu (frecventabil mai mult ca filosof, totuși), Adrian Dinu Rachieru.
Când trage concluziile, filosoful tecucean adaugă exercițiului critic și unul de admirație, dar temperat/ decent: „duhul lui Eminescu trebuie să ne răscolească existența permanent, zi de zi, așa cum matinal, zi de zi, trebuie să ne spălăm fața, și nu doar de două ori pe an, când îl omagiem prin acțiuni clișeice și teatrale, care rămân în conștiința publică trei zile. Avem nevoie de un Eminescu permanent, diurn, de un Eminescu funcțional și în haine de lucru, așa cum dirijorul are nevoie de un diapazon care să-i dea nota de pornire” (pag. 211).

*Ionel Necula, „Eminescu în tentații metafizice”, Ed. Studis, Iași, 2020


Marius MANTA

România educa-tă

Sunt deja la vârsta când nu îmi mai propun să șochez în niciun fel, așa încât, atunci când mă arunc în valurile facebook-ului – fix la facebook se ajunge de fiecare dată până la urmă, corect? – nu urmăresc nici rotunjimile mai mult sau mai puțin perfecte ale unor apariții la concurență cu legenda, nici scandările pline de patos ale vreunei galerii; poate doar așa, pe repede înainte, să consum varii frustrări, mă uit când la stânga, când la dreapta politicilor noastre și văd adesea, din start, diformități care au „rolul” de a mă indispune. Iar atunci – vă vine să credeți sau nu! – înțeleg că am „intrat pe facebook” și în ziua respectivă (doar) pentru a întâlni caricatura lui Costel Păstrășcan, devenită între timp un soi de instituție cu rol reglator, cel puțin în felul meu de a-mi construi realitatea.
Pentru cei apropiați caricaturii, numele lui Costel Pătrășcan nu are cu siguranță nevoie de nicio prezentare. Pentru ceilalți, prezența sa în reviste, expoziții, new media, ar trebui să suscite măcar de acum încolo întregul interes, grație unei maniere de lucru marcă proprie, care întâlnește știința de a surprinde grotescul în puține cuvinte, simple, generând un art media care răspunde principiului accesibilității. Ironia lui Costel Pătrășcan nu e una de salon, chiar dacă adesea ea e mai degrabă una implicită, relaționată cu un tipic comportamental, gestual, lingvistic, ori cu varii cutume ale societății de mai înainte de ’89. Pentru cei care am zâmbit la vinilurile de altădată ale unor trupe precum „Timpuri noi” ori „Sarmalele reci”, desenul caricatural al celui în discuție acoperă perfect niște realități cumva etern-balcanice, în care fierbe, pare-se pe mai departe, aceeași lipsă de măsură. Or fi ele multe aspectele pozitive ce sunt înscrise pe cartea noastră de vizită, însă toate acestea se află într-un soi de echilibru nedorit cu o serie de lipsuri generate de false valori, „apanajul” unor grupuri destul de largi, care nu au fost interesate vreodată de un program viabil educațional. Mi-e teamă că „România educată” e pentru majoritatea doar o sintagmă care, pusă la lucru, nu poate fi legată în fapt de realități palpabile, ci va naște mici monștrii ce se vor hrăni haotic din aceleași resurse prost gestionate.
În varianta caricaturistului, „România educa-tă”, apărută pe la începutul lui 2022 (sper să nu greșesc!), echivalează cu un soi de „bestiar”, cu un catalog-album-volum al celor mai năstrușnice „derapaje”, atât ale individului, cât și ale societății în întregul ei. Nu i se iartă nimănui nimic: tineri ori bătrâni, femei și bărbați, profesori, scriitori ș.a.m.d., trag cu toții la această mașinărie în stare de a surprinde fără machiaj parte a bâlciului în care trăim. Sigur, o caricatură prinsă doar în rama cuvintelor, în absența desenului, e precum un dascăl care își va fi propus să argumenteze o anumită idee fără a apela la exemple. Totuși, chiar și așa, în unele cazuri, gluma „trece”, semn al dozării potrivite. Nu degeaba cel în discuție e un apropiat al „Cațavencilor”, „României literare” etc. De exemplu, copilul care întreabă cumva naiv: „Tati, clasa zero este clasa politică?”, ori dialogul nițel absurdo-jucăuș din: „-De ce i se spune teren arabil? / -Fiindcă, în mare parte, este cumpărat de arabi” – ce să mai zicem despre „1990 – sărac lipit / 2022 sărak lipit”? Ironia amară apare pentru a semnala șmecheria tipică cartierelor, mahalalelor… respiră încă un soi de post-caragialism în care actanții sunt aceeași atotștiutori cu nasul veșnic înroșit de licorile bahice și de propriile cutezanțe. „România educa-tă” e mai degrabă din vârf o „Românie încremenită”, care nu e în stare să digere după propriile ei nevoi realitățile lumii noi. (Unde ești, Maiorescule?) Într-un joc ce amintește de Baltasar Gracian – „Toate lucrurile trebuie privite cu susul în jos dacă dorești să ai în față adevărul” („Criticonul”), ironia atinge când ecologia, când politicile (de manipulare) media, dar și arta ori, în general, viziunea clasică. Cât de amar sună, cumva în forma unui outro, constatarea „Deși secțiile de votare sunt în școli, românii nu au învățat nimic”?
Implicit, actul de a desena interesează deopotrivă noile estetici cât și teoria comunicării, întrucât el poate indica cu eficiență sporită relații intra- și inter-culturale care în trecut puteau fi doar bănuite. Iar la nivel politic, cum am insinuat, ar trebui să se bucure de un rol cât se poate de activ. Caricatura lui Costel Pătrășcan are tot ce-i trebuie: inteligență, energie, simplitate ce ocolește banalul, alonjă. Îi doresc un public din ce în ce mai numeros!


Ottilia ARDELEANU

Albăstrimile uitării

Oana Frențescu scrie dezinvolt, într-o împletire teluric-celestă cu natura, sinestezicul albastru devenind simbol al seninului și al mângâierii, dar și al mânjirii coloristice datorate abundenței acestuia, un spațiu deschizător de decoruri eminesciene, cu tei și plopi. Îngeri albaștri pe hârtie trasează linii drepte, drumuri în poezie, poeta este transpusă într-o lume a marilor nimicuri, pradă mereu ultimei silabe fără sfârșit, are continuu nevoie de vis, de flux-refluxul unei stări de bine. Karmic vorbind, poezia sa întețește romantismul eminescian, imaginile plopilor dau năvală pe retină, simte puternic golurile, nebuloasa, depărtarea, însingurarea, împrejmuită de abstractul acerb, de umbre și tăcere, se simte comprimată într-un eter străin, timpul și trupul se estompează. Pare că se scurge în lumi stranii, năpăstuită de obsesivul albastru. Aproape totul suferă de albastru, pe lângă cel al cerului și al cernelii: cuvintele, neadevărul, sângele, pietrele din pavaj, închiderile, chiar și gândul, senzația fiind de pătare, murdărire cu acesta, până la refuz. Totul e răsfirat în albastru!
Spațiul și timpul sunt accidentale, o repetare iluzorie a universului poetic în care Oana Frențescu își dezbate propriile mânări creative. Uneori, uitarea devine reazem, un umăr pe care temerile se umflă și durerile trezesc gândul. Timpul personal nu face decât să amestece trăirile într-un mod obositor, nelămurit și aproape orbește.
Existențial, poeta reușește să treacă bariere obscure, tulburi, consolându-se în cuvânt, în hârtia vicleană care îi taie calea precum o felină și o trezește din uitarea devenită laitmotiv și ea, în acest volum de poezii.
Realitatea pare că se alungește enigmatic într-o albăstrime striată, nu e altceva decât o arătare înlăcrimată, deformată, scheletică, dizolvată în tăcere.
Peisagistica însoțește multe dintre poezii în cromatici metaforice, dar care nu sunt deloc luxuriante, deși de un mare impact, ele arată mai degrabă dezolarea, epilepsia luminii, ghimpii care scurmă subtil în pulsul inimii, neantizarea, mai mult agonia decât extazul.
În haoticul cotidian, eul auctorial este tăbăcit de iluzii, poeta simte nevoia șlefuirii acestora, nu se mulțumește să le ia de-a gata, le dă și o față aurită, narcisistă.
Fiecare poezie este o reflexie a sinelui, un tablou reprezentativ de stări, obsesii și laitmotive pe care poeta le perfuzează în vena prezentului, încercând o terapie sine-qua-non a spiritului și în care lumina are un rol pregnant, și anume: pentru trebuința de a întârzia întunericul/ unde nu se întâmplă nimic/ unde cuvintele tac.
Sigur că țipătul este cel care conferă sonoritate unei lumi în asurzire, în care nu se întâmplă nimic, este cel care tulbură albastrul interior, responsabil de umplerea golurilor nedorite. Sentimental, poeta are trăiri antagonice nuanțate prin gri și respectiv roșu, verde, alb, mov, fiecare având o semnificație relativă la sine. Fiecare sentiment funcționează pe frecvența și în culoarea adecvate. Dar, e semn că poeta nu se lasă copleșită de mersul spre nicăieri al vieții, chiar dacă aceasta vede cumva lumea ca pe o cădere de frunze, o armată de frunze care țiuie pe la urechi ca niște gloanțe trase pe țeava de tun a vântului. Pe de altă parte, desprinderea frunzelor de creanga-mamă seamănă mult cu o iubire care se rupe, se degradează. O despărțire, o dezmembrare gata să creeze alt timp pe marginea genunii. Iubirea pare un mers în alte direcții, un mers în neclar. Căderea devine universală, se dedă și cuvântului, cel ce a fost la început.
Senzația de efemer, de inutilitate, de incolor este infiltrată în porii poeziei Oanei Frențescu atât de bine încât realitatea pare o aplicație neomologată. Ușor aplecată spre bacovian, cu o nuanțare personală, descrie eșecul ca pe un paradis-niciodată: cobor în cerul defunct,/ plasma rece mă îngheață,/ bacovii se agață de tălpi,/ săgeți circulare m-ating./ e o lume polară,/ e o lume de frig,/ nu ne mai spunem nimic./ știm cât de puțin ne cunoaștem.
Punctele de sprijin ale cuvântului sunt amăgitoare în absența unei certitudini, iar poeta are nevoie de detalii de încredere, de afectul unui zâmbet, de ceva care să o înfometeze de lumină și iubire. Poate că de limbajul codificat al lui Dumnezeu în rugăciune sau de incantații e nevoie pentru aceste vremuri ursuze, confuze, dezordonate.
Poeziile din acest volum sunt frunze crude în adevăr, sinceritate și multă luciditate.
Țipătul frunzelor se confundă cu strigătul munchian, este un semnal de alarmă adresat unei lumi decadente, care calcă în gol, a ajuns în dizgrația auzului, cârpește informația, ale cărei țesături destrămate sunt în vogă și al cărei acel ceva unic lipsește cu desăvârșire. E galben, e tomnatic, fabricant de simțuri uitate, de plecări fără reveniri, o prăpastie în cuvinte, o suită de anomalii, arătări cu lună suită pe geam. Un țipăt de dorință, precum și de disperare, de prea mult galben în loc de verde, de prea mult s-ar putea decât este într-adevăr. Fără logică, până la alt înțeles, degradarea se lasă, cioranian, din cuvânt în suflet, în poezie, într-un alt elixir. În același țipăt de frică, încep să nu mai fiu în cuvântul de febră/ în jocul de umbre/ în cascada de emoții.
Oana Frențescu dedică mult timp din propriul timp universului desperecheat, secundelor ucigașe de idei, slovei și salturilor peste genuni ale aroganței. Vremurile par vase de lut sparte, așchii dintr-un copac al vieții. E o vreme de varză! Este tot mai evident că nu mai există sunete blânde/ sunt tot mai dușmănoase replicile/ azvârlite în ziduri/ sirenele urlă tot mai ascuțit/ dangătul clopotelor e fără pauză/ calea se strânge în decorul suspect de frunze uscate.
Viața este o mascaradă, un spectacol de circ, se merge mult pe sârma imaginară, e o nebunie fără cusur, o inflamare a simțurilor, un decor flamboaiant, e dată în bobi, albastrul acela al seninătății doarme pe undeva în stradă ca un om fără casă.
Poeta poartă absurdul vieții ca pe o mantie pe care ar arunca-o dacă nu ar simți frigul acestei lumi epuizate, fragile, triste, fără albastrul seninătății, fără țipătul frunzelor, fără chiotele lor.
E un timp toxic din care fug și cuvintele, greu de exprimat, greu de îndurat, legat cu panglici negre, un car mortuar sau muribundul însoțit de sirenele salvărilor.
Sensul e unul dintre cuvintele cheie ale acestui volum. Și te întrebi dacă e sensul spre viață ori sensul spre moarte, sau dacă e sens unic. Asta în condițiile unei stări mereu în alertă de moarte: respir sub mască terminațiile nervoase ale orașului/ într-o o supradoză de virus/ fiecare mișcare pare un pericol.
În actualul context, identitatea este un lucru rar, suntem prin noi înșine așa cum putem fi, departe de oricine, însingurați și izolați, supuși metehnelor mileniului, ne deplasăm către un viitor tot mai tăcuți, mai blazați, smulși de visare, prea rătăciți în necunoscut, prin tristețea înaltă, sub o stea nu călăuzitoare, ci rugătoare.
Poeta simte durerea unui timp înstrăinat, cuvintele sale par să fugă din lumină, să se ascundă într-un joc de fluturi, formele sale de exprimare par să nu mai ocupe spațiul dorit, ies din matca realului, sar în eter și în eternitate. Nu bate monedă pe înțelesuri, mai degrabă lasă totul la voia întâmplării, a anotimpurilor, a stelelor căzătoare, a emoțiilor de proveniență spasmică, a versurilor pecetluite de libertate, de aerul respirabil al încumetării spre frumos, în aceeași mirare dezlipită de pământ.
Desigur, poeta pune pe umerii frunzelor în vânt toate trăsăturile sale lirice, cum că totul ar fi trebuit să fie o linie dreaptă/ un fel de univers al meu/ dacă frunzele nu s-ar fi dat la o parte/ făcând o altă lege.
Starea ei de spirit, în poezie, este un adevăr înghesuit în timpul creației: amestecați cu obiecte/ într-o contemplare colorată-n lumină/ suntem atinși de emoții asmuțite-n aer.
Cu siguranță, Oana Frențescu este contemplativă în eul auctorial și colorată în lumina creatoare!

(Prefață la Țipătul frunzelor de Oana Frențescu)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share