Spații culturale nr. 36 (6)
Emil NICULESCU
CARAGIALE PRIN RÂMNICU SĂRAT
– File răzleţe –
Tatonări gazetăreşti
Înainte de a călca Râmnicul Sărat cu piciorul, junele Caragiale l-a tatonat cu urechea de gazetar la un periodic liberal, ,,Alegătorul liber” (an 1, 1875, ne, 24, 2 aprilie, p. 3, nesemnat), semn că pojarul republicii de la Ploieşti avea oarecari sechele, dă ,,pe surse” următoarea ştire: A.P. din Râmnicul Sărat, dobândi un copil: vesel şi bucuros ca orice părinte, voi să împărtăşească noutatea aceasta fericită tuturor rudelor şi amicilor săi aflaţi în diverse oraşe din România. Făcu dar mai multe depeşi cu destinaţia către diferite oraşe. În conţinutul depeşelor, după ce anunţa naşterea copililui, adăuga din jos expresiunea israelită ,,Bismantof”.
Şeful staţiunea sau oficianţii, pătrunşi de înalta misine ce le-a confiat marea oblăduire de azi, şi în vederea criticei epoce prin care trecem, văd în această depeşe un ce nu prea curat. Bănuiră că trebuie să fie vreo depeşă care ascunde ceva compromiţător pentru partidul ordinei, că expresia ,,Bismantof” are ceva cabalistic. Transmiterea fu dar oprită. Telegrafiştii se desperau căutând prin dicţionare explicarea cuântului cabalistic. Spiţerul oraşului care pricepe limba lui Moise, fu ales în fine a limpezi nedumerirea. Acesta le explică acestor naivi agenţi ai părintescului guvern că depeşa nu are nimic periculos, şi că expresiunea biblică nu înseamnă decât ,,Norocire bună”.
Închipuiască-şi cineva stupefaţiunea zeloşilor funcţionari . Marin Bucur, detectivul acestor recuperări, argumentează, în sprijinul arheologiei sale: Tânărul Caragiale este acelaşi cu acela care va scrie literatură umoristică în paginile ,,Claponului”. Este vârsta sa scurtă de exerciţii şi de digitaţie artistică.
Perfect verosimil fiindcă, într-o panoramare de sfârşit de secol XIX, aparţinând lui Grigore G. Dănescu, Râmnicul Sărat înregistra, la populaţie: 10.533, din care 8.556 români, 1.366 ovrei, 75 greci, 77 germani, 85 bulgari, 99 unguri, 12 italieni, 2 turci, 263 alte naţionalităţi.
Acum, este drept, nu trecuse decât ,,un cincinal” de la zurbaua de la Ploieşti, ,,vesela republică podgoreană” al cărei prezident fusese liberalul Al. Candiano-Popescu (mai către fine de deceniu opt, aghiotant regal), cine se frige cu ciorbă, suflă şi-n iaurt. În sprijinul acestei hiperprudenţe a conservatorilor şi a aparatului lor de funcţionari de stat, acţionau, ca şi mai târziu, după 1990, suspicionita şi scenarita (intraseră la ,,fandacsie”, în limbajul de epocă). Şi atunci, în august 1870, ,,revoluţia” trebuia să izbucnească în mai multe oraşe (garnizoane) simultan, care aşteptau ,,parola” complotiştilor. Disproporţionata alarmă a telegrafiştilor râmniceni (şi Râmnicul Sărat urma să răspundă la ,,apel”, în 1870, Tecuciul, la fel) este dezamorsată de spiţer, iniţiat în ,,limba lui Moise”, care traduce ,,cabala” prin ,,Norocire bună”, urare uşor tautologică, fiindcă aceea rea este nenorocire, ghinion, mă rog. Nu mai punem că în istoria recentă, graţie repetatelor mineriade, s-a ajuns ca salutul ortacilor să aibă conotaţii cel puţin dubioase.
În epocă, era o marotă a liberalilor şi a oficiosului lor, ,,Românul”, să acuze, din opoziţie, cum se poziţionau, conspiraţia ,,iudeo-masonică” a conservatorilor, mulţi, între care junimişti de vază, fiind membri ai unei loje, alta decât cea de teatru. Dar, în acest caz, tocmai conservatorii erau în alertă, suflînd cu râvnă în iaurt.
Ca liberal ,,rabiat”, dependent de discursul politic pasionat al ,,roşilor” (ca opiomanul de doză), cum se denunţa, mai târziu, Caragiale, detoxifiatul, va publica, în ,,Calendarul Dacia” (1898), dezamăgirea faţă de traiectul (de traseist) politic al lui Stan Popescu, care se dovedea, şi el, prea puţin consecvent: El, luptătorul pasionat pentru libertate să ajungă la bătrâneţe subdirector a ce? a unui stabiliment oficial de robie –puşcărie locală! O tempora! o mores!” (,,Istoria se repetă”).
Situaţiunea, cu totul odioasă, îi reactivează momente inubliabile, din 1876, tot la vreme electorală (când liberalii i-au scos de la conducere pe conservatori) şi când Stan Popescu era unul dintre cei mai bravi electori ploieşteni. Atunci vrea să-şi depună candidatura pe lista liberală, în capitala prahoveană, un anumit Tache Prandav (care a răzbit, mai apoi, în viaţa politică). Avusese o întrevedere cu C.A. Rosetti, care se cam îndoia de capacitatea ,,catindatului” de a aduna voturi, nu i-o ,,dăduse în bună”, lucru pe care petentul nu l-a înţeles. Descalecă în cetatea libertăţilor democratice, plătite cu schingiuirile martirilor auguşti de către vânătorii maiorului Gorjan, la august 1870, şi ajunge, fireşte, la prelungirea mâinii ,,roşiilor” în teritoriu – Stan Popescu. Acesta, în loc să se contamineze de entuziasmul eligibilului, care voia să pornească în trombă campania, racolarea de votanţi, are mai degrabă o atitudine temporizatoare, aşteptând de la Prandav ,,un ce”, lucru pe care, sub presiunea contrariată a acestuia, i-l şi divulgă: batalamaua, biletul de încredere, parola de partid, blagoslovenia hahamului, într-un argou destul de mozaic/israelit, adică de la Rusetache rabinul. Nu avea, cum s-ar zice, bismantof-ul lui Rosetti. De unde rezultă că agenţii de poştă râmniceni nu erau ridicoli ,,la estremitate”; Florin Manolescu se dovedeşte a fi bifat pozitiv cu titlul Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii. Între acestea, versus liberalii cititori ai ,,Alegătorului liber”: cine zice, ăla este!
Caragiale îi scrie, de la Bucureşti, în februarie 1885, lui Iacob C. Negruzzi: Am sosit ieri din Râmnicul-ne-Sărat şi am găsit la domiciliu stimabilele Dv. două (2) carte postale din 4/16 şi v5/17 ianuarie, pentru care mă şi grăbesc a vă acuza recepţiune.
Inspector I.L. Caragiale (3)
Scriitorul, pe atunci inspector şcolar, adăuga, pe lângă salutările adresate soţiei secretarului ,,Junimii”: Domnilor din ,,Junimea”, asemenea, după vârstă şi importanţă. O altă scrisoare către coautorul ,,Hatmanului Baltag” era semnată în spiritul cosocietarilor, pentru care ,,anecdota primează”, Stacan Comis.
Este de observat că scriitorul deosebea râmnicenii vâlceni de aceia săraţi. Până la aceştia din urmă a ajuns şi Stendhal, în 1812, ca ofiţer de intendenţă şef al armatei napoleoiene aflate în Polonia, târguind de la Râmnicu Sărat sare şi altele pentru aprovizionarea armatei (4).
O idee despre ce însemna târgul Slam Râmnic la începutul secolului al XIX-lea ne-o putem face din însemnările, de la 1809, ale contelui de Moriolles; venind dinspre Focşani, caută, la Râmnicu Sărat, ,,lagărul”/ campamentul feldmareşalului rus Prozorovski, plecat contra Brăilei, scrie N..Iorga: drumeţii sunt primiţi de gazda acestuia, un boier care, crescut la Viena de un emigrant francez, vorbeşte perfect limba franceză, are o ,,frumoasă locuinţă” şi prânzul cuprinde pilafuri şi o altă mâncare de modă turcească . (…) În cele şase zile petrecute aici capătă ştiri asupra casei şi îmbrăcăminţii româneşti. Boierul îi arată viile sale, a căror cultură e judecată ca primitivă de Moriolles, originar din Champagne. Hrana cu mămăligă a ţăranului i se pare neîndestulătoare. Grâul, ovăzul sînt ascunse în gropi care, după lipsa de rouă deasupra, le recunosc îndată, ca şi turcii la război, cazacii(5).
Colaborator al ,,Gazetei săteanului”
Poate, deşi ,,comună urbană” mai mică decât Buzăul, Râmnicu Sărat a fost un ,,focar” de presă mai vizibil, la cumpăna veacurilor XIX şi XX. La impunerea acestui statut, un rol determinant l-a avut C. C. Datculescu, din a cărui ,,fişă”, de acum un sfert de secol, alcătuită de Alex. Oproescu, spicuim. Editor, publicist, om de ştiinţă (20 ianarie 1857-1940), ales, în 1897, membru al Societăţii agricultorilor din Franţa, pentru merite în selecţiile de cereale. Editor şi director al ,,Gazetei săteanului” (Rm. Sărat: 1884-1897; 1898; Bucureşti: 1897-1904) Opera: ,,Florile” (1882) , ,,Dare de seamă” (1899). Meritul lui C.C.D –în calitate de editor – este acela de a-şi fi asigurat buni redactori (I, Nădejde, şi Al. Vlahuţă pentru partea ştiinţifico-literară) şi, mai ales, de a fi determinat apariţia unor importante şi diverse creaţii beletristice. Aici publică I.L. Caragiale (,,Cănuţă om sucit”,,,La hanul lui Mânjoală”, ,,Două bilete pierdute”,,,În vreme de război”, ,,La conac”), C. Dobrogeanu-Gherea (,,Ţăranul în literatură”), G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Al. Vlahuţă, N. Beldiceanu, Gh. Din Moldova, Radu D. Rosetti, Gh. Dem. Teodorescu, A. Gorovei (versuri, traduceri, eoigrame, folcloristică) (6).
Cercetătorii de după ’90 adaugă; asolvent al Literelor şi Dreptului, la Paris; liberal, deputat, 1888, 1891, 1895; 1892 primeşte pentu revistă, 266 numere, ,,Bene merenti” (3 aprilie 1892); fost participant la războiul franco-prusac, fiind membru al ,,Asociaţiei voluntarilor din 1870-1871”; furnizor al Curţii regale din 1894 (7).
În scurt timp, revista îşi creează cititori în multe medii şi chiar în şcolile din Buzău: după examenele de final ale anului şcolar 1892-1893, la serbare, cetăţeanul Ion M. Georgescu din Râmnicu Sărat oferă premianţilor ,,Gazeta săteanului”, o revistă ilustrată ,,de agricultură şi cunoştinţe trebuincioase pentru toţi”(8).
Marin Bucur află rezonuri pentru colaborările lui Caragiale la gazeta editorului râmnicean astfel: Găsi o revistă populară, moralizatoare un fel de Albina ori de Vatra, ceva cam în spiritual lui Haret. Se numea Gazeta săteanului, revistă enciclopedică ilustrată, condusă de un oarecare C.C. Datculescu.(…) Revista era proliberală. Caragiale colabora cu un articol proregalist: Nihil sine Deo, formulă de pe emblema Regatului Român, o rugăciune de slavă pentru Rege (9).
Silvian Iosifescu relativizează prezenţa acestei ,,tribune”: Sunt şi multe publicaţii mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul. Sensul acceptării sale este câteodată explicitat. ,,Gazeta săteanului” în care au apărut ,,Cănuţă, om sucit” şi ,,La hanul lui Mânjoală” e preţuită pentru rosturile ei de culturalizare, în fraze ce se înrudesc cu cele prin care Caragiale va susţine necesitatea unei asemenea acţiuni în raportul adresat în 1900 lui Delavrancea, pe atunci primar al Capitalei (10)
Onctuos, cum ştia în anumite împrejurări a fi, Caragiale îi expediază lui Datculescu, în decembrie 1897, împreună cu povestirea ,,Cănuţă om sucit”, câteva rânduri de persuadare, de colegială compasiune pentru munca intelectuală, deloc preţuită, preţuindu-I rezistenţa de Atlante, în Atari condiţii: Dacă eu aş fi condus ,,Gazeta săteanului” în locul dumitale, având să lupt cu atâtea greutăţi, întâmpinând la o faptă aşa de bună atâta nerecunoştinţă, şi, ceea ce e şi mai rău şi mai neomenos, atâta nesocotire, de mult i-aş fi pus cruce cu inscripţia: ,,Ceea ce nu poate trăi, dacă n-a avut norocul să se nască, tot mai are un noroc – să moară!”(11).
In extenso, spovedania lui Caragiale către editor este mult preţuitoare şi autobiografic girată de o cruntă promisiune privind viitorul progeniturilor faţă cu nomenclatorul profesiunilor: & Stimate amice, / Mi-ai făcut onoarea să-mi ceri şi mie concursul literar pentru Gazeta săteanului. Cerea dumitale mă măguleşte şi o primesc cu multă plăcere. Mă cred dator să ajut cu ce pot valoroasa dumitale intreprindere.
Dumneata eşti unul din rarii publicişti de la noi cari lucrează pentru alte scopuri decât personale, cari uită interesele şi pesonalitatea lor proprie în folosul publicaţiunii; dintre acei rari publicişti cari n-au şi nu poartă altă grijă decât grija operei lor.
Ce situaţie grea îşi creează astfel de publicişti, dumneata o ştii bine: atâţia ani de muncă fără preget, de jertfe şi morale şi material fără răsplată, de când conduci cu atât devotement Gazeta sîteanului, te-or fi învăţat, ca pe mine alte împrejurări, că un tată ar trebui să fie din cale-afară de denaturant ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic, dintre copiii săi cariera de publicist onest.
Douăzeci şi patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! – pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa sî prindă câini cu laţulo. Hengher, da! da’ literat nu! Mai bines să-şi bată el joc de literaţi când o întâlni la un an odată unul decât să-şi bată joc hengherii de el pe toate potecile.(…)
A colabora la o revistă ca a dumitale, care caută să împărtăşească lumina culturii în popor, este desigur o mulţumire morală. Deci numără-mă , te rog, de astăzi între colaboratorii dumitale şi dă-mi, dacă e cu putinţă char în numărul de sărbători, un locşor în nepreţuita Gazeta săteanului, pentru povestea alăturată.
Cu toată dragostea, al dumitale Amic, / Caragiale.
Politeţea şi preţuirea îi sunt întoarse prin articolul ,,Spiru Haret”, din paginile publicaţiei (an 16, no. 1, (312), 5 februarie 1899, p. 5), unde se băga de seamă, în privinţa Legei Casei Şcoalelor, în legătură cu materialul didactic pentru şcoli: În legătură cu acestea punem şi alcătuirea de cărţi populare scrise de escelenţi autori ai noştri:Vlahuţ, Caragiale, Coşbuc, însărcinaţi de Ministru cu scrierea geografiei pitoreşti a ţerei, a istoriei populare a României şi a istoriei resboiului din 1877 sub formă de poemă în versuri.
Pierderea unui colaborator al gazetei, celebru în epocă pentru portretele şarjate ale contemporanilor, ce le satisfăceau ,,mania reprezentativităţii”, dă prilej scriitorului de a-i creiona un sensibil ferpar: C. Jiquidi, bunul prieten al Gazetei săteanului, unde a dat, atâţia ani, desenuri, s-a stins în floarea vârstii. (…) Autodidact, Jiquidi era un dibaci desenator şi un excellent portretist: nimeni n-a reuşit la noi ca dânsul în genul numit portrait-charge.
Toate figurile mai remarcabile – actori de prim cartel, utilităţi mediocre, corişti şi companişti obraznici pe scena strâmtă a vieţii noastre publice, toate acele capete-n fine cari au ajuns a purta titlul onorific de contimpuran, începând cu cei mai mândri dregători şi sfârşind cu cele mai umile tipuri de răspântie, au avut onoarea atenţiunii din partea amabilului artist.
Glumind graţios asupra atâtor şi atâtor capete, el n-a supărat pe niciunul, ba pe fiecare l-a măgulit. Fiecăruia bunul Jiquidi i-a dat un moment de bucurie: ,,A, iată şi caricature mea! În sfârşit! Trebuia, fireşte; şi eu sunt un contimpuran!” (I.L. Caragiale, Jiquidi, ,,Gazeta săteanului”, 20 februarie 1899, p. 62).
Caragiale recidiva, tot el publicase, în aceeaşi gazetă, la Râmnicu Sărat, recenzia unui ,,almanah Gotha” dintr-o ţară cu o aristocraţie (la vedere) foarte recentă şi permisivă, dar la care de adăuga o pătură a meritocraţiei, ,,boierii spiritului” – ,,Dicţionarul contimporanilor de Dim. R. Rosetti”(an XV, nr.8, 20 mai, 1898, p. 211), cum semnalează într-o minuţioasă şi expresivă bibliografie a revistei lui C.C. Datculescu, Alex. Oproescu (12). De acolo nu cred că putea lipsi nici Menelas Ghermani, naşul lui Menelas Chircu, amfitrion delicat al scriitorimii de la începutul secolului următor, şi al cărui ferpar, ce se prăpădese a treia zi de Crăciun (1899) apare în gazeta, acum bucureştenizată: de trei ori ca Ministru şi mai înt’una, de atâţia ani, ca representant în Parlament al Râmnicului Sărat. (…) Mare proprietar în R. Sărat a făcut, cu cheltuielele sale, o frumoasă şcoală în comuna Băltati şi contribuia tot d’.a-una la toate operele de bine-facere, premii în gimnasii şi şcoli (,,Gazeta săteanului”, supliment nr. 23 şi 24 (334 şi 335), 5 şi 22 ianuarie 1900, p. 484. Şi poate nici Toma Chircu, tatăl celui care va fonda, la Râmnicu Sărat, ansamblul folcloric ,,Chindia”, despre care fiica unei doamne de onoare a primei regine, Zoe, după căsătorie, Cămărăşescu, face câteva precizări asupra recuperării, la vârf, a tradiţiilor folclorice, unde figura, cu statut de maestru, şi râmniceanul (cu sorginte aromână); astfel, Barbu Delavrancea şi-a pus în gând să facă educaţia tineretului, să-l pună în măsură să cunoască adevăratul joc, cu caracteristicile sale. Nu să-l vulgarizeze, ci, dimpotrivă, să-l aducă la forma lui primitivă, păstrată din bătrâni în poporul nostru, cu dificilele măsuri în cinci, cu ritmul sincopat şi cu strigăturile lui, cu mişcările trupului aceleaşi de sute de ani,. Unele sălbatice, violente, în aparenţă dezordonate, dar care aparţineau unei tradiţii de o vechime ameţitoare, altele line, ondulate, abia mişcate, cu o ţinută riguroasă, plină de demnitate ce aparţineau numai ţăranului nostrum roman. (…)
Elita dansatoarelor era formată din Florica Berindei, Nathalie Slivici, Frosy Boerescu, neîntrecutul Chircu, Alexandru Tărtăşescu, Bebe Romalo, singurul dintre numeroşii nepoţi ai lui Fany Seculicz pe care-l considera demn de grupul numărul unu. Doamna Seculicz, scriitoarea care a publicat sub pseudonimul Bucura Dumbravă, ,,Papura Jilava” în caricata ei evocare făcută de Mateiu I. Caragiale, era o sobră, căreia nu-i plăceau nici cămăşile subţiri de pânză topită şi nici fotele fantezi. Arunca peste ochelari, o privire de dezaprobare, care nu înşela pe nimeni (13).
Opera lui Caragiale avea déjà drept de cetate; Sebastian Manoilescu public articolul ,,Gazeta săteanului şi fermele statului”, unde se arată că D-l Fleva a fost frapat de ordinea şi spiritul de civilisaţie ce domnesce în exploatarea agricolă a d-lui Datculescu, asta cu ocazia visitei ce a făcut la Slobodia-Galbenu.Articolul e preluat în ,,Evenimentul de Iaşi” , unde , cel semnând ,,Care-va”, era contra propunerii lui S. M. , ce sugera ca statul să ajute pe ,,cultivatorii mijlocii”; se rîspunde cu un argument din Ion Luca, întrebându-se de ce nu s-ar putea extinde subvenţia şi pentru cei mici: Şi totu-şi în ţara lui Conu Leonida n-ar fi de mirat să se propună ca statul să subvenţioneze pe toţi cultivatorii de pământ şi pe toţi meseriaşii de orice braslă. De unde atâta bănet? De la stat, că doar d’aea e stat, vorba aceluia-şi Conu Leonida. (,,Gazeta săteanului”, nr. 19 (330), 8 noiembrie 1899, p. 8.)
Excelsior!
În „Gazeta săteanului” s-au publicat, pentru început, primele cinci tablouri din ,,100 de ani. Revistă istorică naţională a secolului XX, în 10 ilustraţiuni. Mare spectacol. – Tablouri vii, evoluţiuni, dansuri şi cântece.- Proză şi versuri din literatura diverselor epoce. Alcătuită de D. I.L. Caragiale”. Premiera avusese loc la 1 februaie la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa fiind ,,comandată şi premiată”. Şerban Cioculescu îi divulgă ,,reţeta”: autorul nu aduce nici o contribuţie personală, înseilând texte literare străine (între alţii, Ienache Văcărescu, V. Alecsandri, Iancu Văcărescu, G. D, Teodorescu, I. Eliade-Rădulescu, C. Facca, întreaga piesă ,,Franţuzitele” ş.a.m.d.). Cele zece ,,ilustraţiuni” conţin, mai ales ultimele cinci, o importantă figuraţie militară. Nu se poate remarca faptul că autorul are lapsusuri programate: Cuza nu apare nici la 1848, nici la 1859, cel cu Milcovul golit ,,dintr-o sorbire”, realizându-se un salt spectaculos (de cangur) până la 10 Mai 1866, ziua când soseşte principele Carol (tabloul şase). Al şaptelea are ca ,,legendă”/sumar următoarele: În vremea războiului Independenţei – ,,La Turnu Măgurele”, scenă patriotică în versuri de V. Alecsandri; a opta ,,ilustraţiune” se triumfalizează: Intrarea vitejilor- Steagul şi mai frumos. – Dorobanţul.- Către mama răniţilor.- Tuciu şi fanfare.- O serbare sfântă. – În inima munţilor.- Ca în vremea basmelor.- Făurăria Regală.- Făurarii veseli la lucru. – Din gura unui tun.- Lucrul e gata!.- Coroana de oţel. Penultima ,,panoramă” pare un târg al Moşilor miciurinizat/ altoit, cu imaginea podului de la Cernavodă, montaignes russes, emoţii şi adrenalină anunţând noul veac: Lume din toată lumea.-Sborul d’asupra Dunării.- ,,Expres Orient”.- Mare chindie accelerată, finalul fiind: ,,APOTEOZA: 1900 NIHIL SINE DEO”.
Scenariul e clamoros, cu indicaţii de regie în spiritul celui mai cavernos romantism (Scena e întunecată. În mijlocul scenei un demon înalt şi mândru, cu aripile enorme negre vrăjeşte întinzând ghearele şi aripile în stânga şi în dreapta), construit, ai zice, pe o replică a unui personaj din ,,O scrisoare pierdută”: ,,ieri obscurantismul, azi lumina”, Alte indicaţii ale ,,aranjorului” vizează lucrul (parodic şi cinic) cu materialul clientului de bâlci, căruia i se stimulează (peste măsură) capacitatea empatică; cum ar fi, spre exemplu aest ,,tablou” din timpul fanarioţilor: Un plug e tras din greu numai de doi inşi. Arnăuţii fac semn slujitorului care mână plugul să se oprească. Înjugă pe noii prinşi şi le dă bice. Aceştia fac o sforţare şi cad în genunchi. Jocul se repetă ad.libitum.(sublinierea mea).
Ştefan Cazimir sesizează asemănarea unei răutăcioase cronici a lui Caragiale la volumul lui Macedonski, ,,Excelsior”(,,Gazeta poporului”, 1895, p. 228) – unde imagina un balet în adevăr mirific, o idee mare vulgarizată prin cadriluri!, o gândire virilă simplă, exprimată într-un complex de pulpe de sex contrar!
E simplă, în adevăr, această nobilă concepţie – simplicitatea este un atribut al nobleţii! Spiritul Luminii în lupta-i seculară cu Duhul Întunericului, Luceafărul sclipitor Contra Tenebrelor oarbe… Binele contra Răului – Excelsior! – şi nucleul spectacolului ,,100 de ani”, evidentă încă din primul tablou, unde apar Moldova şi Muntenia sub chipul unor femei îndoliate, încatenate: În mijlocul scenei un demon înalt (…).Deodată se aude un sunet de bucim depărar. Femeile ridic fruntea, Demonul tresare. (…) Pe stânca din mijloc apare în lumină albă un înger strălucitor. La această apariţie demonul îşi strânge îngrozit aripile, Captivele se ridică încet-încet (14).
Numai că ,,baletul Excelsior”, ce părea o găselniţă a lui Ion Luca, constată acelaşi pasionat caragialelog, îşi află o solidă ancorare în realitate; în paginile lui Jules Lemaître, Les contemporains. Etudes et portraits literaires”(1889), unde, într-o epistolă se furmizează informaţia decisivă”: teatrul parizian ,,Eden” a prezentat baletul ,,Excelsior”, care reuşise exprimer par des mouvemant des jambes la victoire du Progres sur l’Obscurantisme. Brodeală, sau Caragiale mersese ,,pe surse”? (15).
De altfel, Ştefan Cazimir şi-a însuşit atât de bine ,,metodul”, încât, atunci când a fondat parodicul Partid Liber Schimbist (asimilat apoi de F.S.N.), nu a ezitat să înceapă imnul noii formaţiuni politice, în faza ei aurorală, cu versurile: Mărire vouă, lupte seculare,/ Ce-aproape cinci decenii aţi durat!/ Obscuitatea în sfârşit dispare/ Şi-un soare radios s-a înălţat (16).
Dacă Naţionalul bucureştean îi va juca ,,centenarul”, piesa a căzut repede. A fost un succes material, nu literar. E atacat din nou fără menajamente. Ca să-l consoleze, Teleor îi scrie ad-hoc o epigramă: Piesa ,,O sută de ani”/ A căzut precum se ştie: / În comerţ n-ai avut şansă/ Nici când ţineai berărie (17).
O imagine şarjată a acestui Caragiale, autoimpus patriotard şi belicos în exces, o va realiza primul fiu, în ,,Craii de Curtea Veche”, într-o scenă de streche bahică: Gore amuţi, holbă sperioşi ochii şi, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul sus la ureche, rămase împietrit. Pantazi îi ceru să spună ce era, -Cum, nu auziţi? zice… ,,trâmbiţa răsună, tricolorul s-a-nălţat”. Şi, cu deznădejde, urlînd:,,Daţi-mi, daţi-mi arma mie, veau să mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu!!”, îşi încalecă scaunul şi dete să se avânte, dar se împiedică de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a-şi face însă vreun rău. Şi aici, Mateiu şi-a însuşit perfect arta ,,bătrânului”, poate şi în folosirea oximoronului: cetăţeanul, înfierbântat de cele mai nobile idealuri ,,rromâne”, va cădea peste o frapieră, fără, norocul băutorului!, să se accidenteze.
În felul său, scriitorul a fost, după Gelu Negrea, un protocron al ,,epocii de aur”:,,O sută de ani” nu este, în pofida subtitlului, un spectacol de revistă în sensul consacrat pe vremea lui Caragiale de de C.D. Ionescu, cel de la Iunion, apoi mai târziu de un Constantin Tănase, cel e la Alhambra sau de urmaşii săi de la teatrul de azi care îi poartă numele. E, mai degrabă, ceea ce pe estradele Cântării României, dar şi în emisiunile T.V. de dinainte de 90 se chema montaj literar muzical – specie hibridă, amestecând versuri şi proză de coloratură patriotică şi de slăvire a partidului şi conducătorului iubit, cu cântece de aceeaşi factură, dansuri, pantomimă, tablouri vivante, scene şi grupuri alegorice. (…) ,,Năpasta” a căzut, ridicându-l totuşi, pe când ,,O sută de ani” a reuşit, coborându-l (18).
Ioana Pârvulescu observă o inadecvare a lui Caragiale la propria-i epocă: a fost cel mai puţin contemporan cu oamenii secolului lui, mai precis cu spiritul secolului la jumătatea căruia se născuse. Împuşca francul, era schimbător în politică, era un egoist genuin într-o lume mai degrabă altruistă, profund cinic într-o lume de entuziaşti. (…) La Caragiale idealul lipseşte, toţi sunt o apă şi-un pământ, toţi din acelaşi aluat. Imaginea e nouă, neobişnuită în epocă şi nedreaptă. Eminescu suferă când îşi vede contemporanii corupţi, e dezamăgit, se abstrage din lume, se pune pe sine în alt cerc. Caragiale, dimpotrivă, se adaptează, acceptă. Se plasează, aparent, în acelaşi ,,cerc strâmt”, cu contemporani săi, plini, pentru el, de defecte. Se face personaj între personajele lui (19).
Ar fi de amintit câte ceva şi despre prima distribuţie; actori din distribuţia gloriosului centenar, în regie caragialescă : Aristide Demetriade – Tudor Vadimirescu; Ana Ciupagea – Moldova; d-na C. Gănescu – Muntenia; Aristiţa Romanescu – un înger; C. Niculescu (-Buzău, n.m.) – alt arnăut; C. I. Nottara – Gheorghe Lazăr; I. Brezianu – bătrânul boier Enache ,din ,,Franţuzitele” lui Facca; Leonescu-Vampirul (coautor cu cumnatul lui Caragiale, Teodor Duţu–Duţescu – partener la anterprenoriatul restaurantului gării Buzău,- la fel de fel de ,,însăilări” literare – santinela română din versurile lui Alecsandri etc
Aristide Demetriade, născut la Valea Raţei, actor la Teatrul Naţional, distribuit în roluri importante, cum îşi aminteşte Octavian Moşescu, celebră fiind interpretarea lui Hamlet: Nu am auzit un glas cu un timbru atât de liric, după cum nu am văzut un joc de o maiestate antică şi impresionantă, ca la acest talent plecat de la poalele Bisocei. Va juca, la Râmnic, rolul Oswald din ,,Strigoii” lui Ibsen, dar intrigat de absenţa norabililor şi oficialităţilor, care-i oferiseră, în deschidere o sărbătorire, din sala de spectacol, nu va reveni niciodată ca actor în urbe (20).
Anvergura actorului râmnicean a fost creionată de N. Carandino însuşi, cronicar dramatic interbelic: Ni s-a povestit de către martori oculari, despre moartea lui Aristide Demetriade pe scenă, în seara de vineri, 21 februarie 1930.(…) În anul 1911 îl văzuse pe Moissi, pe marele Moissi într-un spectacol Hamlet la Berlin, la care asistase împreună cu Caragiale (…). ,,Cine ştie dacă agitatul prinţ al Danemarcei va mai trăi curând într-o făptură mai princiară şi mai shakespeareană decât a dat-o amintirii noastre obsedate acest mare inspirat al mişcării vii care a fost Aristide Demetriade”- scria Dem. Theodorescu. …era, rând pe rând, lucid şi nebun,, tandru şi insolent, resemnat şi însufleţit de ură.(…) Era o armonie perfectă în cuvântul, în Atitudinea, în gestica lui Aristide Demetriade… Nu i se puteau aduce obiecţii nici măcar de detaliu; se împlinea în fiinţa lui scenică un stil (21).
Actorul Vasile Leonescu –Vampiru (1866-1927) era apropiat lui Ion Luca, fiindcă toată vara anului 1893 se dăduse din teatrul lui Caragiale ,,Conul Leonida” la Grădina Stavri, în beneficiul lui Vasile Leonescu (22). Împreună cu T.Teodorescu-Duţu, cumnatul lui Caragiale şi copărtaş la diverse lucrări beletristice, va prinde şpilul patriotismului panoramic, şi chiar la moment jubiliar pentru dinastie; Cei ce ţin minte dedemult şi au apucat expoziţia din anul de graţie o mie nouă sute şase – nota actorul şi memorialistul buzoian G. Ciprian – îşi amintesc de Povestea neamului de la ARENELE Romane, poveste alegorică de V. Leonescu şi D. Duţescu, în care se desfăşura, cu ilustraţii în text, firul istoriei noastre naionale.
Neuitatul Vasile Leonescu, cu glas de trompetă, invoca pe ctitorii aşezării noastre şi aceştia, în carne şi oase, se iveau rând pe rând în arenă, cu straiele, armele şi bucefalii lor. Publicul bătea din palme la fiecare apariţie; împăratul Traiam, Ştefan-Vodă, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza, cu convoaiele lor de curteni şi domniţe, erau întâmpinaţi întotdeauna cu aplauze.
Sfântă iluzie!
-Mai spălaţi-vă picerele, voievozi dumneavoastră, grăia de sus conu Alecu Davila către soldaţii şi oltenii care întruchipau măreţele figure (23). Manevrele beletristico-coregrafice ale cumnatului combinat cu Vampiru sunt suspectate pe latura lor pecuniară de Caragiale, într-o epistolă către Paul Zarifopol, din 14 mai 1906: Afli că d. Tudorică (Bisserca) a terminat o piesă teatrală de gen eroic şi nişte ode şi poeme triumfale pentru jubileul Regal. El contează să câştige atâta cu aceste patriotice producţiuni, încât să poată veni cu familia pe aici. Făcuse emuli, chiar în familie, pe care nu se grăbea să-i recunoască.
Înduioşătoare încercarea liberalului Datculescu de a ,,media”, probabil, o împăcare între scriitor şi prigonitorul său, în privinţa premiilor Academiei, Dimitrie A. Sturdza. Astfel, în ,,Gazeta săteanului” (nr. 3/314 , 6 martie 1899), în care se publică cel de-al treilea fragment al nuvelei lui Caragiale ,,În vreme de resboiu” (p.78-81), pe ultima treime a paginii finale, rămasă degajată, onor redacţia/directorul introduce un articol omagial ,,Domnul şi doamna (Zoe, n.m.) Dimitrie A. Sturdza”, însoţit de planşe color. Nu s-a obţinut nimic, demers ratat, Sturdza îl va ,,hingeri” pe Caragiale şi în secolul următor, făcând, la vot, să i se refuze şi premiul pentru ,,Momente”.
La ,,conacul” lui Vlahuţă
Despre apucăturile boeme ale musafirilor de la Dragosloveni ai lui Vlahuţă, dă seama, pe bază de amintiri de familie, un descendent de voievozi, Grigore Ghica: Erau patru prieteni unul şi unul: Barbu Delavrancea, Ion Luca Caragiale, pictorul Grigorescu şi Alexandru Vlahuţă. Vlahuţă avea o casă mândră cu vedere pe nesfârşitul bărăgan al Brăilei, Vinuri bune, cămara plină. Ei se duceau să ia gustarea la prăpădita cârciumă din sat. Doamna Vlahuţă, amărâtă, îi dojenea, nu pricepea cum este posibil ca, având toate bunătăţile acasă, să prefere cârciuma murdară, unde mâncau măsline sau ţâri, pe foaia de jurnal. Iar vinul tot de la Vlahuţă, sigur nu cel mai bun. Ei susţineau că ar avea alt farmec (24). Gusturi absolut plebee…
Nici la ţară nu se puteau dezbăra de ,,apucăturile “ agapelor bucureştene, deşi, e de presupus, cârciumarul nu era de talia celor dâmboviţeni, nu toţi, dar unii bine calificaţi în a primi oaspeţi de o anumită talie, cum rememora, cam de pe la 1904, un om destul de ,,umblat”, actorul I. Băjescu-Oardă: Cine nu-şi aduce aminte de acel negustor boier, plămădit din acelaşi aluat ca şi colegii lui de neuitată breaslă Dobrogeanu Gherea şi Caragiale?
Nenea Mişu (Dragomirescu, n.m.) era un om pasionat în toate. Noctambul nevindecabil, organiza în prăvălia lui adevărate cenacluri literare. De multe ori ne instalam la el în berărie, numai ca să soarbem, pe lângă delicioasa bere Gambrinus, şi vorbele de duh, polemicele, înţepăturile şi aprecierile despre oameni şi locuri, ce se dezlănţuiau între Coşbuc, Delavrancea, Caragiale, Teleor, Speranţă şi alţi corifei ai scrisului şi ai vorbei (25).
Semn că îşi crease durabile prietenii prin Slam Râmnic, este şi succinta, dar graţioasa depeşă ce o trimite, la 14 Iunie 1910 (Frierdrichstrade), către Gh. N. Grigorescu şi soţia lui: oliilor, / Sănătate, noroc şi voie bună să vă deie Dumnezeu! Vă urează salutându-vă de foarte departe/ Caragiale/ D-lui şi doamnei/ Gh. N. Grigorescu la d. Ştefan Gâlcă/ la Plaineşti/ (Dragosloveni)/ jud. Râmnicu –Sărat/ Rumanien (26). La Plaineşti se afla dislocată compania a 6-a din Regimentul 9 Dorobanţi (Grigore C.. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistc şi istoric al judeţului Râmnicu-Sărat, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1896, p.217), de aceea se conta pe o o bună pază a statuii ecvestre ce va răsări acolo.
Concedând, nu fără oarecare orgoliu patern, că, decât ,,hengher”, mai bine literat – mai ales că ,,juniorul“ abandonase studiile de drept, I.L. Caragiale asaltează redacţia revistei ,,Viaţa românească”, fluturând victorios treisprezece din poeziile fiului, care vor apare în numărul din aprilie. Cum tot călătorise până la Iaşi, la întoarcere face o haltă la Dragosloveni, la Vlahuţă, şi, de acolo, împreună, la Plaineşti, în apropiere, unde, îşi aminteşte Mateiu, era şantier: 29.04.(19)12, Aflându-mă cu tatăl meu la Dragosloveni, ne-am dus să vedem, aproape de Plaineşti, locul unde trebuia să se ridice monumentul marelui Suvarow, care zdrobise, la 11 X 1789, armata turcă. Soclul era pus, un bătrân semănând cu Tolstoi lucra la el. Statuia ecvestră a venit din Rusia anul următor s-a reîntors după trei ani. La inaugurarea acestui monument (6 X 1913) am fost propus de către şambelanul şi Consilierul de stat Boris Arseniev, însărcinatul cu afaceri la Bucureştişi mai târziu viceguvernator al Basarabiei.” (27).
Ruşii şi-au recuperat feldmareşalul la retragerea în Moldova, în 1916, şi, la fel ca tezaurul României, nu ni l-au mai retrocedat; statuia ecvestră de astăzi este opera artistului Marius Butunoiu.
Acum, ce va fi zis fostul reporter ,,de front” (fantezist şi optimist, fiindcă dăduse, înainte de vreme, drept certă cucerirea Griviţei – ,,vodka, tzuica dedans”, după o închipuită ştire ,,pe surse”, trimisă cifrat) de la ,,Naţiunea”, din ,,ultima cruciadă din Europa”, războiul româno-ruso-turc (sau viceversa) de la 1877, despre feldmareşalul muscal, care-i bătuse temeinic pe turci în lupta de la Mărtineşti, e doar de presupus. În 1952, la centenarul (proletcultist) al lui Caragiale, ruşii erau de vreo şase ani în România, de unde vor pleca, cu lacrimi şi şampanie pe obraz, abia în 1958. Tolstoi, ca ghid politic al mujicilor, iar nu-i era la mare simpatie, cum rezultă din scrisoarea către Gherea, în 1905, când cu revoluţia ciolovecă şi azilul politic român acordat mateloţilor de pe crucişătorul răsculat ,,Potemkin”.
Note:
1, I.L. Caragiale, Restituiri, Articole, ,,Bucureştiuri”, ,,diverse”, ,,mofturi”, note însemnări, texte literareşi traducei din ziarele Alegătorul liber, Unirea democratică, Voinţa naţională, Constituţionalul, era nouă, Gazeta poporului . identificate, transcrise şi comentate de Marin Bucur,Editura ,,Dacia”, 1986, p. 240-241.
2. Grigore G. Dănescu, Dicţionarul geografic, staristc şi istoric al judeţului Râmnicu- Sărat, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1896, p.239.)
3. I.L. Caragiale, Opere. Corespondenţă, ediţie de Barbu Cioculescu, Editura pentru Literatura Naţională, 2004, p.407.
4. Dulciu Morărescu, Personalităţi din alte ţări despre România, Dicţionar, Editura ,,Paideea”, 1997, p. 202.
5, N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura ,,Eminescu”, 1981, p. 494.
6. Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, Comitetul de cultură şi educaţie, 1980, p. 16.
7. Ovidiu Ionescu, Şcoala unu. Scoala cu clasele I-VIII ,,Căpitan aviator Mircea T. Bădulescu”, Buzău, Editura ,,Omega”, 2009, p. 52.)
7. Valeriu Nicolescu şi Gheorghe Petcu, Buz – Râmnicu Sărat. Oamene de ieri, oamni de azi, Vol1, Editura” ,,Alpha MDN”, 1999, p.226-229.
8.Ovidiu Ionescu, Şcoala unu. Scoala cu clasele I-VIII ,,Căpitan aviator Mircea T. Bădulescu”, Buzău, Editura ,,Omega”, 2009, p. 52.
9. Marin Bucur, Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale, vol 2, Editura ,,Cartea românească”, 1994, p. 68.
10. Silvian Iosifescu, Texte şi întrebări, Editura ,,Cartea românească”, 1979, p. 106.
11. I.L. Caragiale, Opere, Vol. 4, Editura pentru Literatură şi Artă, 1964, p. 338-339.
12, Alex. Oproescu, Presa buzoiană şi râmniceană. Dicţionar bibliografic, , Vol.2 (G-N), Buzău, Biblioteca judeţeană ,,V. Voiculescu””, 1997, p. 43.
13. Zoe Cămărăşescu, Amintiri, Casa de Editură ,,Ponte”, 2011, p.218-219.
14, Ştefan Cazimir, I.L. Caragiale faţă cu kischul, Editura ,,Cartea românească”, 1988, p. 109.
15. Ştefan Cazinir, Caragiale şi baletul, în: ,,România literară”, nr. 35, 4-10 septembrie 2002, p. 12.
16. Ştefan Cazimir, Caragiale recidivus, Editura pentru Literatură Naţională, 2002, p. 519.
17. Grid Modorcea, Măştile lui Caragiale sau spovedania lui Mitică de la origini până mai apoi, Editura ,,TIBO”, 2002, p.438.
18. Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox, Editura ,,Cartea românească”, 2012, p.192.
19. Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale, Editura ,,Humanitas”, 2007, p. 126-127.
20. Octavian Moşescu, Oaspeţi de altădată, Vitralii 2, Editura ,,Litera”, 1972, p. 26.
21. N. Carandino, Actori de ieri şi de azi, Editura ,,Dacia”, 1973, p. 12.
22. Marin Bucur, Opera vieţii.O biografie a lui I.L. Caragiale, Vol.2, Editura ,,Cartea românească”, 1994, p. 377.
23. G. Ciprian, Scieri, Vol.2m Editura pentru Literatură, 1965, p. 118.
24, Grigore Ghica, Grigri, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 120.
25. I. Băjescu-Oardă, Amintiri. Cutreierând trei continente, Vol. 1, Institutul de arte grafice ,,Lucia”, (f.a,), p.82.
26, .L. Caragiale, Opere. Corespondenţa, ediţie de Barbu Cioculescu, Editura ,,Cultura Naţională”, 2004, p. 928.
27. Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un persona. Dosar al existenţei, Muzeul Literaturii Române, 1979, p.40; vezi şi Emil Niculescu, Mateiu I. Caragiale, scriitor, heraldist şi virtual cavalerist, în: ,,Renaşterea culturală”, nr. 39, iulie-august, 2007, p.12.
