Spații culturale nr. 37 (6)

Vasile GHICA

Despre prostie

Proştii nu se mănâncă între ei. Vor ceva mai fin.

Nu s-a crăpat de ziuă în minţile tuturor.

În privinţa proştilor, natura e vinovată de două ori: întâi că i-a creat; apoi că nu le-a adus la cunoştinţă.

Mă tem de proştii cu aspiraţii.

Sunt creiere care au mai puţine circumvoluţiuni decât ceapa.

Visul prostului e să ajungă mediocru.

Marea plăcere a prostiei e să se reverse.

Afirmaţia că există un epicentru al prostiei este o diversiune. Proşti se găsesc pe toate drumurile.

Dintr-un prost sănătos, indiferent şi infatuat se poate obţine oricând un om fericit.

De regulă, majoritarii mustesc de mediocritate.

Ucenicul care uită să-şi insulte maestrul este lipsit de personalitate.

Târâtoarele râd întotdeauna de puii de vultur care se mai izbesc uneori de stânci.

Muiat în puţină cultură, prostul devine snob.

Ion ROŞIORU

Carafa germană

Copil fiind subscrisesem empiric
la teoria celor ce vedeau
războaiele ca pe ceva pozitiv.
El, adică războiul din urmă,
îi transformase-n eroi pe toţi cei
ce muriseră pe front pentru cauze
nobile, indiferent că-n existenţa civilă
aveau în faţă cariere strălucite
de beţivi, de curvari sau de hoţi.
Le citeam numele scrise otova
pe o placă rotundă de bronz afumat
fixată cu şuruburi în tinda bisericii.
Altora războiul le luase câte o
mână sau câte un picior,
eventual două-trei degete şi
le dăduse în schimb
porecle lugubre şi dreptul de a
lucra ca gardieni la primărie
sau oameni de serviciu pe la şcoli,
ipostază în care erau mobilizaţi
de cum începea Anul Nou,
să recenzeze orătăniile şi
dobitoacele din sat ori iernând pe la stâni
porneau inopinat cu noaptea-n cap
să nu aibă stăpânii timp să le ascundă…
Ehei, dar războiul mai era şi un loc
de unde nimeni nu s-a-ntors cu mâna goală
(în cazul că nu le-a fost amputată)
Astfel, vecinul Nică Gâlmoceanu,
ca şi părinţii şi copiii lui, se lăudau cu o garniţă,
un fel de găleată cu care cărau
apă cât e ziua de mare,
mândri foc că, spre deosebire de
cofele noastre-nnegrite,
garniţa lor nu se scovârda niciodată
şi nici gardina nu i se rupea că n-avea.
Costică Gloj, cel din care
frigul n-a ieşit niciodată,
venise din Rusia cu trei maşini de cusut,
de fapt cu trei capete cărora,
tâmplar din Nazaret autoproclamat,
le făcuse picioare, pedale şi roate de lemn;
pe una din ele,
ţăcănind mai strident ca o mitralieră turbată,
mi-a închiriat-o pentru doi sau trei ani
când am devenit, mai târziu, croitor
şi-am renunţat la meseria de cârpaci
să nu sfârşesc, bolnav de nervi, la balamuc.
Unchiul Mişu se întorsese de prin Tatra,
păstrând asupra lui gamela din dotare;
mulţi ani, chiar după ce se însurase,
prăjea în ea fasole cu slănină;
pot să prestez şi astăzi jurământ
că n-am mâncat nicicând o fasole mai bună
precum cea din gamela ale cărei găuri
erau cu cârpă udă astupate.
Tata, care n-a prins decât partea dintâi
a războiului, s-a întors
– filiera spital – c-o maşină nemţească de tuns
şi două aparate de ras, unul dintre
acestea aflându-se încă în posesia mea,
celălalt fiindu-i confiscat
de miliţianul din sat cu ocazia
unei percheziţii inopinate şi fără mandat,
sub pretext că nu avea patentă
şi că ferchezuia gratuit în weekend
poporul muncitor sau mai puţin muncitor,
după cum notase garniţistul delator
cu creionul chimnic în sesizarea lui
pentru că-ntre timp devenise asesor popular
la proximul tribunal raional.
În taină se mai vorbea de război
la Crăciun şi la Paşti când finilor noştri veniţi
pă cinste de la Meledic, de la Malul Roşu
sau Ploştina
li se servea vin roşu din cana
de marmură, cumpărată
pe vinul din ea de trei ori
de la Nea Stan Plăpană care-o capturase
tocmai din Berlin
unde, nu era deloc exclus,
ca însuşi Hitler s-o fi golit-o de vin.
Doamne, câte limbi n-a dezlegat
de sărbătorile sfinte carafa germană
din romburi de faianţă sudate
probabil cu lut între ele şi spoite
în verde cazon, până când,
venind acasă-n prima mea vacanţă studenţească
(se întâmpla prin ’68, anul când
trupele roşii se jucau de-a lăcustele
prin lagărul lor fericit),
mama mi-a raportat cu un glas tremolat
că vasul ciobit şi în care-şi păstra
de la o vreme sămânţa de in
peste iarnă
se întorsese, zobită, în lut;
o ajunsese din urmă războiul
al doilea mondial pe care l-a făcut
biata carafă germană
traversând Eruropa întreagă în raniţa
stăpânului vremelnic Stan Plăpană,
la rându-i oale şi ulcele,
ca, de altfel, toţi „profitorii” războiului,
reînviaţi, preţ de-un zâmbet ironic-nostalgic-duios,
în, inocente, stihurile mele…

Blitz

Bătrânul beţiv în sevraj
culege fasolea pe care
a pus-o doar ea în Armindeni.
Cu paşii lui odinioară sprinteni
va merge-ncet la cimitir
c-o floare
şi crâşma nu-i va da deloc curaj.
Puterea cuvântului dat
e mai mare!

Crochiu

Pentru întâlnirea
cu nuca de curând căzută
îmi aranjez ţinuta,
ca un soldat, din mers.
Râd, apoi, singur,
de gestul galant şi o ţâră
pervers.

Flash

Nevasta i s-a întors în pământ.
Fiica, soţul ei şi nepoţii – în Spania.
Singurătatea şi-o împarte frăţeşte
cu câinele bătrân, c-un motan şi cu şase găini.
Paşii pe drum şi-i ritmează,
dându-şi toată strădania,
c-un baston orbitor de alun!

Creion

Alaltăieri am primit ca peşcheş
un cocoş şi-o găină.
Azi au ajuns amândoi în cuptor.
Ograda e mult mai pustie
decât înainte!

Ascultă-l, Doamne,
pe Avgar!

Nefericitul rege-Avgar
Epistolă-i trimite iar
Preabunului Mântuitor
Şi-n numele unui popor
Trecut prin sabie şi foc
Imploră-o umbră de noroc,
De linişte şi căpătâi
Creştin în patria dintâi.

Ascultă-l, Doamne, pe Avgar
La ceas pios de Centenar!

Bragagiţa

Bragagiţa-şi vinde casa bântuită.
Bragagiţa are-n curte şapte meri.
Bragagiţa-şi duce demonii-n ispită.
Bragagiţa fură ouă pentru jderi.

Bragagiţa arde în căţui tămâie.
Bragagiţa plânge după morţii ei.
Bragagiţa face ceaiuri cu lămâie.
Bragagiţa-n piaţă cumpără ardei.

Bragagiţa plimbă o căţea dresată.
Bragagiţa pune ghebe la murat.
Bragagiţa doarme ziua în polată.
Bragagiţa ţine un schelet sub pat.

Nebuna

Ce genunchi rotunzi avea nebuna!
Din chiştoc cu patimă trăgea.
Timpul ei stătea pe loc întruna.
Izbăvirea-i nu se mai ivea.

Unii spun c-a fost institutoare.
Şocul i s-a tras dintr-un amor.
Prin pubele caută mâncare.
Vin ştrengarii-n urma ei ciopor.

Albe i-s privirile pierdute.
Ochii ei frumoşi cândva au fost.
Hainele-i lălâi de ea-s cusute.
Şanse n-are să-şi mai intre-n rost.

A uitat demult să se mai spele.
Pietre însetate-aruncă-n râu.
În cosiţe-şi prinde micşunele.
A avut obraji ca macii-n grâu.

Strânge ambalaje de pe stradă.
Utopia-n suflet i-a rămas.
Moartea o s-o strângă şi pe fată.
N-o să-i facă nimeni parastas!

Dramoletă rurală

Soacra cea rea către nora cea rea:
-Ia-ţi şandramaua din grădina mea!

Nora oţet spre soacra urâcioasă:
-Ba trage-ţi tu grădina de sub casă!

Soacra de roşu spre nora de verde:
-Blestemul meu, ingrato, te va pierde!

Nora de bej către soacra de gri:
-Mulţi înainte nu ţi-ar mai muri!

Soacra zbanghie către nora şic:
-Fura-ţi-ar hoţii caii de la dric!

Nora piper spre soacra aguridă:
-C-un şarpe boa să rămâi gravidă!

Soacra viespar spre nora acritură:
-Fă ciocul mic, stimată târâtură!

Dar repliindu-se subit, tot ea:
-Mai bine fă-te-ncoa’ la o cafea!

-Că bine zici, mămico, zău aşa:
Să moară satu-n frunte cu mata!

-Promit solemn, însă la parastas
Să-mi faci un tort cu moţ de ananas

Şi să le dai la toţi să bea lichior,
De nu, strigoaică vin şi te omor!

Că-i vreme bună sau că plouă
Astfel se ceartă cele două
Pe-un lot de casă care nu-i
Trecut la rolul nimănui.
Apoi se-mpacă, beau năut
Şi-şi ponegresc amantul slut
Care n-a fost mobilizat
Războiul când s-a declanşat
De n-a rămas deloc prin sat
Picior pârdalnic de bărbat!

Pantoum

L’orage a eu besoin d’un seul quart d’heure
Pour dévaster tout le verger en fleur.
J’ai bien compris que ton pressé passage
Par mon destin ne fut qu’un grand orage!

Monica DUŞAN

MIHAIL DIACONESCU – 77
INTELECTUALUL ŞI DESTINUL NEAMULUI SĂU

Ni se pare potrivit să reluăm şi să nuanţăm aici unele observaţii cu privire la opera lui Mihail Diaconescu, pe care le găsim în ampla şi erudita monografie Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative a părintelui prof. univ. dr. Dumitru Radu.
Situaţia specifică a simbolurilor utilizate de romancier apare astfel mai clar. În Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative Părintele Dumitru Radu a scris despre opera diaconesciană cu dăruire şi competenţă.
Ca reinterpretare artistică şi redimensionare filosofică a unor valori consacrate, opera lui Mihail Diaconescu, scriitor care se declară tradiţionalist, este mereu surprinzătoare. Este nouă în spirit. Este plină de puternice accente critice adresate contemporanilor. De altfel, romancierului, demisia spiritului critic i-a fost totdeauna străină. În actele de promovare a valorilor româneşti, Mihail Diaconescu nu este niciodată defensiv, obosit sau conciliant. Este ferm. Este categoric. Este insistent demonstrativ. În plus, scepticismul, agnosticismul şi relativismul civic şi moral, ca atitudini intelectuale, i se par hidoase.
Aşa cum hidoasă i se pare şi agitaţia sterilă şi grotescă a celor apucaţi pe drumul înfundat, plin de gropi, al aşa zisei avangarde artistice, de fapt o formă a propagandei întreţinute în Europa de Komintern şi plătită cu bani mulţi din bugetul Uniunii Sovietice.
Toate romanele lui Mihail Diaconescu, observă părintele prof. univ. Dumitru Radu, conţin evocări ale unor epoci istorice, care au în prim plan creatori de cultură şi operele lor. Pentru romancier, lumea românească poate fi înţeleasă prin raportare la operele acestor intelectuali şi la valorile artistice, morale şi filosofice dăruite lumii de ei. Fiecare dintre aceste personalităţi, împreună cu operele lor, sugerează profilul cultural al epocilor istorice pe care le reprezintă şi, implicit, al întregului neam românesc.
Eroii săi reprezentativi sunt intelectuali preocupaţi (obsedaţi în anumite momente) de operele la care lucrează. Ei sunt pictori, filosofi, muzicieni, diplomaţi, sculptori, teologi, jurişti, istorici, scriitori, medici, dascăli, tipografi, actori, regizori de filme şi de teatru, coregrafi, folclorişti, etnografi, teoreticieni ai actului militar, oameni politici, sociologi, în general naturi vizionare şi anticipative, angajaţi total în eforturile stăruitoare de realizare a creaţiilor care le marchează destinele.
În relaţie cu modul specific de a înţelege omul, tema creaţiei are caracter fundamental în toate romanele diaconesciene care laolaltă formează fenomenologia narativă a spiritului românesc.
Mesajul personajelor diaconesciene se revelează în actele lor de creaţie. Ca instituire, respectiv ca realitate nouă adăugată celei vechi, ca participare la sensul spiritual al lumii şi ca nelinişte a spiritului care se caută pe sine prin raportare la Absolut, creaţia dă sens, valoare şi îndeosebi demnitate vieţilor agitate ale acestor personaje.
Omul creator ca imago Dei şi aspiraţie spirituală are o demnitate şi o valoare unică prin raportare la întregul univers. În acest punct convingerile filosofice şi morale ale lui Mihail Diaconescu se întâlnesc cu cele religioase. Apare limpede faptul că el este un mare apologet al valorilor creştine. Antropologia creştină ortodoxă susţine sensul romanelor diaconesciene.
Nici un alt scriitor n-a evocat în cultura română atâtea ipostaze a actului de creaţie intelectuală câte a înfăţişat Mihail Diaconescu în romanele sale.
Trecerea epică de la fenomene la esenţa spiritualităţii omeneşti, respectiv de la om ca realitate contradictorie şi mister inepuizabil în manifestările sale cele mai diverse, dar mai ales în actele de creaţie ne revelează în Mihail Diaconescu un scriitor orientat de mari elanuri teoretice şi demonstrative.
Aşa cum s-a mai spus, creatorii de cultură înfăţişaţi de Mihail Diaconescu nu sunt personalităţi istorice de prim plan. Dar, prin ceea ce au creat pentru contemporanii lor şi pentru posteritate, ei marchează mult mai profund şi mai durabil evoluţia istorică a neamului românesc şi a lumii întregi, decât personalităţile care au fost în prim planul vieţii politice.
Creaţiile în care ei se angajează sunt ordonate şi ierarhizate de valori pe care le servesc cu credinţă neabătută.
Creaţiile acestea sunt acte de îndrumare a spiritului şi a faptei celor ce le cunosc şi le iubesc.
Prin aceasta, autorul spune limpede că istoria culturii se leagă, prin numeroase fire, de planurile economic, social, politic, militar şi diplomatic, dar nu se confundă cu ele.
Interpretarea eroică şi tragică, asociată cu viziunea monumentalizantă, a unor creatori de valori intelectuale quasinecunoscuţi, din care Mihail Diaconescu a făcut eroi literari de prim plan i-a surprins pe mulţi cititori şi critici. Dar această interpretare eroică şi această viziune monumentalizantă sunt temeinic şi rafinat acreditate artistic. Ele s-au impus.
Eroii portretizaţi de Mihail Diaconescu sunt veşnic nemulţumiţi, frământaţi, dedicaţi creaţiei, dominaţi de idealurile sublime în care cred. Ei trăiesc mereu între cele două stări abisale de „agonie” şi „extaz”. Ei nu acceptă decât în perspective unei lucide şi riguroase situări analitice şi critice opiniile dominante în epocile în care trăiesc.
Aceşti intelectuali creatori sunt, pe de altă parte, nişte privilegiaţi ai sorţii, fiinţe care pot să vadă sublimul. Ei sunt ochii prin care lumea reuşeşte să întrezărească sclipirile împărăţiei Divine, să vadă Frumosul şi Binele din lume, de care altfel ea nu ar fi conştientă. Creatorii au menirea să sensibilizeze, să educe, să înalţe, să şlefuiască şi să „construiască”. Ei modifică realul dându-i trăsături noi, expresive. Ei conturează spiritual o întreagă epocă, marcată de creaţiile lor. După fiecare nouă epocă în cultură, lumea nu mai este cum a fost. Ea face un salt evolutiv, creşte spiritual. Fără aceşti creatori, inovatori, am fi rămas mereu la stadiul de culegători primitivi.
Tema intelectualului creator de valori, ca de altfel orice altă temă literară, este inepuizabilă. Tocmai această problematică, importanţa extraordinară pe care creatorii, cu autoritatea lor intelectuală şi morală, au avut-o în conturarea destinului istoric al neamului nostru, l-a fascinat pe Mihail Diaconescu. De aceea, prin intermediul acestora, el a dorit să reliefeze epic şi simbolic o serie de epoci de cultură reprezentative pentru istoria şi spiritualitatea poporului român. Eroii săi sunt dominaţi de vocaţia lor creatoare şi spirituală. Ei sunt distinşi, erudiţi, introvertiţi, dar în acelaşi timp, sensibili şi fragili, mereu activi, angajaţi în proiecte îndrăzneţe. Pentru a finaliza aceste proiecte, ei trebuie să dea dovadă de curaj şi înverşunare, să adopte un mod specific de viaţă, ascetic, să depăşească obstacolele ce le stau în cale. Aceste lupte şi nelinişti, căutări, căderi şi înălţări sunt prezente în operele artiştilor şi comunicate lumii prin intermediul unor simboluri.
Eroii intelectuali portretizaţi de Mihail Diaconescu se remarcă prin sensibilitatea lor dureroasă, insuportabilă uneori, în contextul unor momente istorice tensionate, apăsătoare şi ostile. Ei sunt preocupaţi de explorarea sinelui, de coborârea în abisul fiinţei umane, pentru a descoperi şi analiza resorturile spirituale care îi susţin pe semenii noştri.
Ei cred în forţa purificatoare a artei. Cred şi în arta care are puterea de a regenera modul de a simţi, de a gândi şi de a trăi al oamenilor de pretutindeni. Pentru că adevărata artă se adresează oamenilor de pretutindeni. Însetaţi de real, ei cred în criteriul evidenţei sensibile, dar şi în vocaţia metafizică pe care o servesc.
Fiecare dintre aceşti intelectuali este un om vulnerabil, fragil, preocupat de trăirea valorilor intelectuale, civice şi morale, angajat în variate proiecte. Fiecare este atras de contemplaţie, deoarece fără aceasta, fără visare, nu ar mai putea crea şi nici trăi. Intervin atunci când este necesar, acţionează şi în planul real, implicându-se în evenimente sociale de mare amploare. Operele lor sunt revelatoare, deoarece răspund atât vocaţiei speculative şi filosofice a creatorilor, cât şi unor necesităţi spirituale, sociale şi istorice precise. Existenţa lor complexă revelează, de fapt, dramele, neliniştile, tragediile, împlinirile, proiectele, ţelurile şi speranţele oamenilor din epoca în care trăiesc. Ei sunt însă, în primul rând, slujitori ai valorilor morale în care cred. Privirile lor sunt îndreptate mereu, indiferent de solicitările din existenţa pe care o trăiesc, spre cer, spre lumina, puterea, frumuseţea şi sprijinul ce vin de acolo, fiind într-o relaţie permanentă şi indestructibilă cu Divinitatea, susţinând, în orice condiţii, vechea spiritualitate ortodoxă a neamului nostru. Vocaţia lor metafizică este puternică şi se manifestă în variate moduri.
Deşi străbat experienţe tragice, eroii aceştia s-au smuls definitiv din mizeria, satisfacţiile efemere, platitudinea, mărunţişurile, lipsa de perspectivă şi noroiul vieţii cotidiene. Toţi au vocaţia eroismului, a creaţiei, a transcendentului, a eternităţii, a înduhovnicirii. Preocuparea acestor eroi pentru creaţie, filosofie şi sfinţenie, apare ca un aspect semnificativ al istoriei spirituale a românilor şi, pe un plan mai larg, a neamului omenesc.
În suferinţele teribile ale personajelor tragice create de Mihail Diaconescu putem sesiza ceva din modul cum el, ca scriitor, istoric şi estetician, s-a raportat la lume şi îndeosebi la epoca sumbră, contradictorie şi violentă în care noi toţi trăim. Marea demnitate, morala severă, aspiraţia spre Absolut şi salvarea prin creaţie carcaterizează personajele de care Mihail Diaconescu se simte puternic ataşat sufleteşte. Frumuseţea şi sublimul creaţiei sale romaneşti pot fi înţelese în primul rând prin raportare la aceste personaje.
Ceea ce este eroic, tragic, moral, spiritual, misionar, sacru şi sublim în viaţa şi creaţiile acestor personaje, semnificative pentru destinul românilor în lume şi în istorie, ne apare ca un imperativ la o trăire demnă, dedicată unor idealuri înalte şi semenilor noştri de pretutindeni. De aceea, în pofida accentelor ei tragice, opera lui Mihail Diaconescu degajă un optimism fundamental.
Acesta este unul dintre motivele pentru care admiratorii lui Mihail Diaconescu văd în el „un om mare”, respectiv pe „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor” (cuvintele acestea aparţin Părintelui Dumitru Stăniloae), un „titan al culturii” (cum a scris Părintele acad. dr. Irineu Popa, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei), un „mag” („magul de la Vultureşti”, cum s-a exprimat criticul şi istoricul literar N. Georgescu), „o personalitate de anvergură hasdeiană” (aprecierea aceasta îi aparţine criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu, care este şi un eminent filosof al culturii), un scriitor „care a schimbat definitiv modul nostru de a percepe realul istoric transfigurat artistic” (afirmaţia aparţine Părintelui prof. univ. dr. Dumitru Radu), un „aristocrat al spiritului”, un „mare boier al artei cuvântului” (sunt afirmaţiile criticului şi istoricului literar Sergiu I. Nicolaescu).
Sunt opinii care explică faptul că despre Mihail Diaconescu s-a scris mai mult decât despre oricare alt romancier din literatura noastră de la cumpăna secolelor al XX-lea şi al XXI-lea.
Numai cine l-a auzit pe Mihail Diaconescu vorbind în public, în special în faţa studenţilor şi a masteranzilor, ştie cu câtă energie, eleganţă, spirit ardent, fermitate intelectuală şi risipă de argumente îşi afirmă el convingerile, de la care nu s-a abătut niciodată. O memorie prodigioasă, o erudiţie mereu aplicată şi o atitudine categorică îl ajută în afirmarea acestor convingeri.
Găsim în opera sa un naţionalism consecvent, puternic spiritualizat, afirmat limpede şi transfigurat cu mijloacele oferite de subtilităţile artei epice.
În această operă, forma străveche şi foarte stabilă a romanului (ea vine spre noi din Antichitate) a fost utilizată pentru a comunica, în egală măsură, un naţionalism ferm, dar şi un umanism neabătut, dedicat oamenilor de pretutindeni, aşa cum sunt ei, în cel mai autentic spirit al moralei creştine ortodoxe. Naţionalismul său puternic interiorizat, transfigurat şi proclamat artistic, este expresia valorilor culturale, civice şi morale, care l-au zidit sufleteşte, dar şi al dragostei şi al respectului total, faţă de infinita bogăţie spirituală a neamului omenesc de pretutindeni. Forţa ideilor şi convingerilor lui Mihail Diaconescu lucrează temeinic în cultura română de azi.
„Personalităţile de cultură şi operele lor, remarcă părintele profesor Dumitru Radu în legătură cu personajele diaconesciene, determină mersul ascendent al istoriei spirituale a lumii. Sfinţii, teologii, filosofii, savanţii, juriştii, logicienii, pictorii, scriitorii, preoţii, ierarhii, monahii, sihaştrii, dascălii, sculptorii, muzicienii, actorii, constructorii, tipografii, aurarii şi învăţăceii tuturor acestora, pe care Mihail Diaconescu îi evocă atât de insistent în romane, ilustrează şi determină evoluţia spirituală a neamului românesc în timp şi în lume. Ei contribuie, fiecare după puterile sale, la sfinţirea pământului românesc prin creaţii orientate de cele mai nobile aspiraţii spirituale.Ei trăiesc mereu ameninţaţi de pericole copleşitoare, în epoci de criză socială profundă, şi îşi pun întrebări grave, insistent reluate, despre semnificaţiile cele mai înalte ale vieţii lor.
Sensul istoriei este obiectul cel mai important al gândirii lor creatoare.”

1) Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei native, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2005, cap. „«Magul de la Vultureşti» sau mitul Mihail Diaconescu. Datoria morală a elitelor…” pag. 359-360.