Spații culturale nr. 37 (4)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Cuvânt introductiv

O cantitate incredibil de mare de cărţi cu care au fost invadate librăriile te învaţă ce ai de făcut în viaţă, cum să-ţi duci zilele ca să reuşeşti, să fii fericit, entuziasmat de fiecare clipă. În principiu, toate se reduc la sintagma „să aveţi o atitudine pozitivă!”. E un prim pas, dar am învăţat că până la aplicarea practică a conceptelor e cale lungă, dificilă şi, deseori, omul renunţă, la primele semne ale dificultăţilor ce nu vor întârzia să apară.
Am decis că a venit vremea să scriu această carte în care nu vă voi vinde teorii. Voi da doar exemplul concret al felului în care mi-am schimbat total, decisiv şi definitiv atitudinea faţă de viaţă. Vă voi arăta , pas cu pas, pe viu, cum s-ar zice, cum se poate ajunge cu adevărat la izbânda finală, la plăcerea de a trăi, de a te simţi un om împlinit.
Voi face aceasta sub forma unui jurnal, pe care am avut inspiraţia şi curiozitatea să-l ţin, zi de zi, timp de două luni, cât a durat turneul pe care l-am întreprins, de unul singur, în Canada. Un turneu, cu spectacole pentru copiii comunităţilor româneşti din cele mai importante oraşe de peste ocean, de la Atlantic la Pacific, de la Vancouver la Montreal.
Vă voi purta prin lumi diferite, prin medii diferite, printre oameni diferiţi, realizaţi sau însinguraţi, fericiţi sau mascând adânca depresie şi iremediabila cădere în anonimat şi dezrădăcinare.
Va fi o aventură spirituală şi artistică unică şi izbăvitoare. Cel puţin aşa sper eu, cel care am trecut prin toate cu forţele mele, cu dorinţele mele, cu suferinţele şi mirările mele. Oricum, va fi un parcurs plin de experienţe concrete, fără adăugiri şi presupuneri, fără prelucrări de concepte sterile şi inadaptabile la trăirile particulare ale fiecăruia dintre voi, fără falsitate şi distanţare.
Nu vă voi învăţa nimic, dar vă voi spune tot ce ar putea să vă înveţe, în aşa fel încât singuri veţi trage concluziile ce se impun şi veţi înţelege că poate fi un punct de plecare, în beneficiul fiecărei deveniri.
Vă iau de mână, vă port peste tot, vă fac părtaşi ai tuturor nefericirilor şi speranţelor cultivate la zeci de mii de kilometri de casă, într-o casă fără casă, într-un continent în care, cei mai mulţi, chiar nemărturisit, continuă să se simtă străini, toleraţi, inadaptaţi, neacceptaţi pe deplin. Va fi, cu alte cuvinte, un jurnal despre viaţă.
Nici mai mult şi nici mai puţin.

Luni, 21 aprilie 2003, Braşov

„Poveşti fără sfârşit”.

Aşa am intitulat recitalul conceput să dureze o oră de evoluție, de unul singur, pe scenă. Aşa va rămâne. Deloc întâmplător. Asta pentru că, din primele clipe, cât încă nu era decât o magmă incoloră, am intuit că ceea ce începusem avea să-mi schimbe destinul.
Primul meu recital cu „Poveşti fără sfârşit” la Liceul de Artă din Braşov. Erau prezenţi toţi elevii claselor I-IV, aproximativ 140 de prichindei, plus învăţătoarele. Colegul meu Viorel, de la radio, la ilustraţie. Nu-mi era frică din acest punct de vedere. În spaţiul stabilit pentru joc, plantasem o scară potrivită, mică, circa cinci trepte. Fără lumini. Intimitate relativă, dar m-am simţit bine. Mai puţin emoţionat decât mă aşteptam. Poate era starea de aşteptare căreia îi adăugam certitudinea că drumul nu e greşit. Ştiam asta. Era pe jumătate succesul asigurat, din moment ce porneam cu această convingere. O convingere rămasă, totuşi, în limitele lucidităţii şi ale concentrării.
Am intrat bine, am rostit tensionat, uşor prea încărcat, introducerea (prologul). Trebuia să simt o primă reacţie a copiilor, dar ea nu prea venea. Era mai mult o aşteptare. Simţeau nevoia să se clarifice, să înţeleagă despre ce e vorba, cu ce se mănâncă invitaţia asta de a lua loc în sala lor de protocol, o sală destinată, de regulă, concertelor şi recitalurilor periodice ale micuţilor muzicieni, la orele de după programul normal al fiecărei zile. Se pare că, pentru mine, este esenţial modul în care încep. Era o primă constatare. Altfel îmi e foarte greu să mă redresez pe parcurs, am tendinţa să forţez, în detrimentul firescului, al sincerităţii trăirii, a calităţii şi al existenţei nuanţelor. Povestea „Barza” m-a prins pe lacrimă, ceea ce a făcut să mă simt neaşteptat de bine. Din acel moment a început implicarea micuţilor mei spectatori, reacţia lor entuziastă după fiecare final de poveste, zgomotoasa participare cu aplauze ritmice la momentul inserturilor muzicale, majoritatea antrenante. Receptivi, înzestraţi cu simţ artistic prin filieră muzicală, au răspuns peste aşteptări la solicitările mele care încercau să aducă o variantă de spectacol interactiv. Altfel nici n-aş fi putut să-i ţin în mână de unul singur, timp de o oră. „Uitarea” a scârţâit. Era gata să-i pierd. Este obligatoriu să-i fac o pregătire. Viorica avea să mă sfătuiască, după spectacol, să scot această poveste pentru că-i depăşeşte pe copii, nu se pot transpune în stare, nu au experienţa de viaţă pentru asta. Dar eu ştiam acest lucru de la început. Poveştile mele erau concepute astfel, încât să dea de gândit, să îi ţină pe spectatorii de o şchioapă într-o stare de veghe. Voiam să-i învăţ ceva, să-i familiarizez cu un anume nivel al percepţiei, să-i determin să mai urce o treaptă a cunoaşterii, nu numai să se relaxeze molatec într-un scaun dincolo de care nu apărea niciun stimul care să le deranjeze moţăiala. De văzut, în funcţie de spectatorii pe care-i voi avea în faţă, dacă povestea trebuie sau nu spusă. Am această libertate de mişcare să modific, chiar pe loc. Doar sunt autorul poveştilor, realizatorul scenariului, al regiei, scenografiei, ilustraţiei muzicale şi sunt singurul interpret al „Poveştilor fără sfârşit”. O formă de implicare absolută. Acel factotum care am fost mai toată viaţa. Nick zice să nu renunţ la povestea aceea tristă pentru Canada, deoarece acolo vor predomina maturii.
Foarte bună şi necesară experienţă şi rodajul obţinut prin acest spectacol. Îmi dă speranţe, ştiu că se poate, nu lucrez în gol, nu consum timpul altora degeaba. Pot fi omul, interpretul care aduce farmecul inedit al imaginarului, zbenguiala printre cunoştinţele despre viaţă, despre animale şi plante, despre sentimente şi reacţii într-o dreaptă vieţuire cu tot ce ne înconjoară. E destul de mult şi merită susţinut, merită eforturile. Da, satisfacţiile pot apărea, în reacţia celorlalţi, în aplauzele care consfinţesc izbânda. Dar e păcat de finalul care nu permite aplauzele şi, eventual, bisul. Nu ştiu ce e de făcut!? Poate că ar trebui ca ilustraţia să curgă până ies eu din scenă, după care să scadă în volum până se stinge. Atenţie la mişcare! Se poate lungi. Muzica permite. Se câştigă în dinamism şi culoare, se produce un echilibru între imagine şi cuvânt care, deocamdată, predomină. Varianta populară a fondului sonor este o găselniţă excepţională. Ridică spectacolul cu cel puţin 30%. Învăţătoarele ziceau că aveau tendinţa să se ridice de pe scaune sub impulsul ritmului. Dacă i-a plăcut şi Vioricăi…. e bine. Cel mai serios şi aplecat critic al meu. Mai târziu mi-a spus că aveam tendinţa prea accentuată de a mă implica, de a mă consuma, de a genera efort. E periculos! O spunea cu îngrijorare. Tot ea a remarcat privirea prea concentrată, serioasă, aproape hăituită. Ştiu eu de unde vine şi nu este chiar aşa de uşor să schimb ceva. Voi reuşi cu timpul, după ce voi ajunge să câştig încredere în mine, după ce voi fi convins că ceea ce fac e bine receptat. Numai în privinţa implicării peste limite normale, de protecţie fizică, nu ştiu dacă voi putea face ceva. Aşa sunt eu, gata să dau tot ce am, până la epuizare. Altfel nu văd rosturile celui care iese pe scenă. Interpretul nu poate izbuti printr-o economie de mijloace. Se simte asta. Oricum, reuşita a fost peste aşteptări. De la acest spectacol am început să înţeleg ceva: de câţiva ani sunt condus, sunt dirijat, sunt îndrumat de Sus. Mi se spune ce să fac, nu mi se dă pace până nu duc totul la bun sfârşit. Cred, cu tot mai multă tărie, că am intrat in perioada unei echilibrări a destinului meu, că mi-am găsit un drum propriu pe care păşesc singur, fără concurenţă. Asta înseamnă că ar trebui să urc serios. De la marginea hăului, oare către ce ar trebui să mă îndrept? Va trebui să urmeze o perioadă de mari realizări. Fiecare semn îmi spune că există premisele pentru aşa ceva.
Acum e cazul să mă întorc în timp, ca să lămuresc de ce cred asta. Şi, la urma urmei, cum a început totul?

Din senin, în câteva minute, într-o după-amiază a anului 1998, am hotărât să scriu 365 de basme în versuri, hotărâre care a schimbat radical datele mele existenţiale. Într-un singur an le-am terminat pe toate, adică una pe zi, într-un flux de la care nu m-am putut abate până nu am terminat. Ca în transă, ca un bântuit. După şase luni de la terminarea ultimului basm, a apărut primul volum, care conţinea 121 dintre poveştile mele, toate cu câte zece strofe fiecare. L-am scos în 4000 de exemplare, cantitate greu de atins în zilele noastre. Într-un an şcolar le-am vândut pe toate, bătând zi de zi, şcoală de şcoală, clasă de clasă, vorbind nonstop copiilor, recitând din volum, revenind la o dată stabilită pentru a vedea câte cărţi se cumpără. Ce bine că mi s-a dat şi darul actoriei! Aceste două pasiuni şi disponibilităţi dau unicitatea demersurilor mele artistice, pentru că e mai greu să vezi un scriitor care recită bine, expresiv, profesionist, din propria creaţie. E un avantaj care poate face diferenţa, pe care nu-l poţi ignora. La drumurile mele s-au adăugat şi taberele şcolare bătute serie de serie, fără odihnă. Din banii câştigaţi pe prima carte, mi-am putut finanţa apariţia următoarelor două. După alt an a ieşit volumul doi, cu 122 de basme, editate într-o mie de exemplare, vândute la fel, singur, în şase luni. În anul următor a apărut volumul trei, ultimul. Conţinea tot 122 de basme cu care se completa seria celor 365, adică câte o poveste pentru fiecare zi a unui an întreg. Tot în 1000 de exemplare au apărut, epuizate repede. Era anul 2001. Anul următor am tatonat posibilitatea apariţiei altor cărţi. Cu alte cuvinte, eram în priză, vedeam continuarea acestui proiect unicat, aveam ce face, proiectele veneau ca pe bandă. Acum a apărut ideea cărţilor miniaturale, aşa numitul „Buzunar cu poveşti“, cu câte o poveste în fiecare carte şi mai multe ilustraţii pentru fiecare, deci 365 de cărticele. O editură bucureşteană s-a arătat interesată. În 2002 a apărut, tot din senin, ideea realizării si interpretarii unui recital din basmele mele. Ca în transă, aşa cum am scris şi poveştile, am terminat de conceput recitalul în două luni, l-am învăţat pe dinafară în alte două şi am început să fac repetiţii de mişcare pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Braşov. Recitalul conţinea 12 dintre poveştile mele. M-am oprit la acest număr pentru ca spectacolul să se întindă pe aproximativ o oră de recital. Nu era indicat mai mult pentru un spectacol la care privitori, destinatari prioritari, erau copiii. Poveştile selectate din cele trei volume erau însăilate într-o anume formulă de spectacol, cu lacrimă şi zâmbet deopotrivă. Pe foile mele de hârtie spectacolul începea aşa :

Scenariu 1
Pe scenă se află o scară dublă şi un cuier pom de braţele căruia stă agăţat un balon umflat.
Semnal sonor, urmat de o voce pe bandă care rosteşte :

„Bine aţi venit în lumea fără margini a basmelor!
Priviţi în jurul vostru !
Imediat după ce s-au închis uşile – printr-o vrajă –toţi cei care se află în sală, indiferent de vârstă, s-au transformat în copii.“
Alt semnal sonor, urmat de prima secvenţă muzicală.
Pe acest fundal, intră în scenă interpretul. Poartă în mână o valiză de lemn şi o umbrelă. Examinează atent sala şi elementele aflate în scenă. Pune umbrela în cuier.
Vine în faţa spectatorilor, lasă valiza lângă el şi rosteşte (stop banda):

M-a întrebat un puşti, la fel ca voi,
De ce scriu basme, pentru ce anume?
Am dat cumva secundele-napoi
Şi vreau mai tânăr să mă văd în lume?

Nici pomeneală. Anii nu se-ntorc.
Nu eşti decât aşa cum ţi-a fost scris.
Nici nu gândesc ca lacrimi eu să storc
Din ochii voştri, căutând un vis.

Eu basme scriu, pentru că-i iarba verde
Şi cresc copacii zilnic, către nori.
Admir o floare. Trupul ei se pierde
În ploile ce mă cuprind în zori.

Nu-i rău când ploaia vine la fereşti;
Sunt semne că natura mai respiră.
Atunci rămân în casă, scriu poveşti
Şi tot ce văd afară mă inspiră.

Scriu basme, căci pisica cea blajină
Îmi place să o văd cum se răsfaţă,
Pentru că-i blândă ziua cea senină
Şi-ţi vine-aşa, un straşnic dor de viaţă.

Apoi să ştiţi, eu pălăria scot
În faţa buburuzei ne-nsemnate.
Nu o strivesc, rău să îi fac nu pot,
Iubesc şi flori şi păsări, chiar pe toate.

Vă spun că-mi pasă şi vă spun că-mi place
Să scriu poveşti pentru al vostru joc.
Aşa rămân şi pot trăi în pace
Şi, drept să spun, nu sunt mâhnit deloc.

Şi dacă toate-acestea le iubesc
Şi visele sunt vise, cerul cer,
Sunt semne că pe lume eu trăiesc
Şi sunt bogat, căci visele nu pier.

Aş vrea să vă mai spun, iubiţi amici:
În basme cred, în toate împreună.
Mă prind în jocul lor, le simt pe-aici
Căldura lor ne farmecă, ne-adună.

Să ştiţi copii, că nu eşti fericit
Şi mulţumit nu poţi să fii un pic,
Dacă un basm pe lume n-ai iubit.
Nimic nu eşti, de nu iubeşti nimic. (bis)

(ridică lada aflată lângă el):

În lada asta am ascuns poveşti.
Le-am născocit pe rând pe fiecare.
Rămâi copil, şi dacă îţi doreşti,
Cu ele vom porni prin lumea mare!

Sunt fericit cu voi şi lada plină.
Vreţi să înceapă basmul imediat?
El vă aduce-n suflete lumină
Puneţi-vă cu toţi pe ascultat!

Un alt semnal sonor şi începea prima poveste, pe care o numisem „Barza”. Repetiţiile au început cu energie şi bucuria de a descoperi la tot pasul câte ceva de adăugat, la mişcare, la intenţia interpretativă. Făceam diferite scheme de mişcare, dar realitatea, rostirea firească, cu glas tare, îmi indica precis care variantă este mai bună, mai atrăgătoare. Pe parcursul repetiţiilor am conceput şi planul de spectacole. Cui aveam să joc acest spectacol? Punându-mi întrebarea a apărut o altă idee, mult mai îndrăzneaţă şi cu aceeaşi aură de inedit. M-am întrebat dacă n-aş putea realiza un turneu în Canada, pentru copiii comunităţile româneşti de acolo. O idee apărută şi ea pe neaşteptate, dar care pornea de la un fapt real, acela că eram corespondentul revistei de cultură „Atheneum” din Vancouver, colectiv în care îmi făcusem prieteni. Totul putea avea un punct de pornire, de acolo putea veni invitaţia. Am antamat această oportunitate cu Nick Sava, redactorul şef al revistei, care este braşovean de-al meu. Nick a avut un cuvânt hotărâtor în definitivarea proiectului meu şi cel care urma să mă susţină în toată partea lui de început. I-a plăcut ideea. Fiind de 20 de ani în Canada, ştia bine că astfel de spectacole pentru copiii românilor erau o raritate, ceva care putea fi aşteptat cu sufletul la gură şi cu o mirare permanent întipărită pe faţa micuţilor care cine ştie de când nu mai auziseră o poveste în limba de acasă. În câteva luni, turneul era perfectat, devenind un concept de proporţii megalomanice pentru slabele mele puteri iniţiale şi pentru şubrezenia încrederii în forţele proprii, urmând să străbat cele mai importante aşezări canadiene, de la Pacific la Atlantic. Am întâlnit peste tot, în conversaţiile mele pe Internet, oameni care vedeau oportunitatea unei asemenea propuneri. Apoi era cel mai simplu lucru din lume să primeşti un singur interpret căruia trebuia doar să-i găseşti un loc de cazare în vreo casă de român, să stabileşti sala în care se va juca şi să anunţi comunitatea despre apropierea acestui spectacol. Decorul îl aduceam eu. Era o valiză plină de jucării care urmau să servească la derularea poveştilor. O scară dublă se găsea pretutindeni. Altceva nu mai trebuia. Doamne, de unde atâta curaj, atâta încredere apărută peste noapte?! Numai pentru că aveam convingerea că sunt ocrotit şi mi se impune efortul şi consecvenţa? Nu era un efort fără justificare, ci venit din pasiune şi din conştientizarea că totul este realizabil, dacă atitudinea este una pozitivă, dacă se păstrează implicarea, parcurgerea fără răgaz a etapelor, credinţa în finalitatea străduinţelor. O fantastică recuperare a timpului pierdut de mine în viaţă, până dincolo de hotarul celor 50 de ani. O transă apropiată de anxietate, dar, în acelaşi timp, unica ce te ţine în viaţă, îţi dă un rost, este susceptibilă de a te conduce pe un traseu la încheierea căruia se întrevăd urme ale trecerii tale prin timp. Laşi nişte semne. Înseamnă că n-ai trăit degeaba, numai pentru a mânca, eventual pentru a te înmulţi şi a transfera totul, binecuvântarea realizării personale, doar pe umerii şi existenţa urmaşilor. Dar tu, individul trecător prin această lume, nu ai orgoliul de a lăsa un semn personal, un exemplu de urmat, o atitudine proprie, ceva al tău? Chiar n-ai nimic personal de predat celor ce vin după tine, nu ai satisfacţia unei izbânzi majore în viaţă, dincolo de micile petreceri cu prietenii, bântuirea prin baruri, consumarea timpului la televizor şi pe la efemere distracţii de zi cu zi, în urma cărora nu rămâne nimic, decât timpul pierdut? Şoimul acesta însetat de sângele clipelor, care ia în gheare secundele şi anii tăi, fără întoarcere. Fiecare are unicitatea sa, dar atât de puţini duc totul până la capăt, se preocupă de descoperirea şi cultivarea ei. Şi e mare păcat, pentru că rezonanţele particulare ale fiecăruia se consumă într-un cerc de gesturi comune, nedeteşabile din context, amorfe, neinteresante, fără individualizare. Se pierd ireversibil, odată cu părăsirea acestei lumi. E mare păcat! Trebuie să fac şi imposibilul, mi-am zis, pentru a nu se întâmpla aşa ceva în ceea ce mă priveşte. Peste toate cred că a fost şi conştiinţa că realizez ceva unic, din care nu lipseşte calitatea artistică. Nu făceam ceva doar de dragul de a face, ştiam că am ceva de spus lumii, ceva ce, poate, nu s-a mai văzut.
În acelaşi timp au apărut şi mega-idei în ce priveşte activitatea de după întoarcerea în România, în toamnă: recital de basme şi muzică împreună cu filarmonicile din toată ţara, spectacol jucat zilnic sub egida Teatrului pentru Copii, turneu gratuit prin Casele de Copii, spectacole săptămânale în sala studio a Radioului din Târgu Mureş. Dulcea siguranţă că zilele nu vor trece fără folos îmi dădea o energie debordantă. Unde aş fi ajuns dacă aş fi lucrat toată viaţa în acest ritm? Pe culmi de performanţă sau la balamuc? Nu ştiu. Poate toate au început la vremea lor. Uneori cam târziu, dar există şi o fantastică posibilitate de recuperare a timpului în fiecare dintre noi, până când totul e finalizat. Uiţi şi de suferinţe şi de dificultăţile traiului zilnic. Uiţi de toate, dar nu uiţi de tine.

Fapte culturale: vernisajul expoziţiei de pictură
George ŞTEFĂNESCU-RÂMNIC

Artistul s-a născut la 20 aprilie 1914 în comuna Plăineşti, aproape de Rîmnicu Sărat. S-a pregătit pentru cariera de pictor cu Ion Theodorescu-Sion. Între 1933 şi 1936 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Dărăscu. A urmat cursurile Şcolii particulare de pictură (cu sediul în pasajul Villacrosse) cu Lucian Grigorescu. A lucrat multă vreme ca decorator şi pictor scenograf la teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. După 1960 a expus la Galeria Simeza, Căminul Artei, Galeriile de Artă ale municipiului Bucureşti, dar şi Willebroek (Belgia) şi Hagen (Germania). Din 1989 s-a stabilit în Germania, unde, după o bogată activitate expoziţională, s-a şi stins din viaţă (2007).
„Pictura lui George Ştefănescu decolează de pe un câmp de sensibilitate fauve. Reducţia figurativului în pictograme trasează amprenta unei iconografii teatrale: jocuri, dansuri, din care s-a extras şi s-a tradus hieroglific un principiu dionisiac. Spasmele liniei, caloriile culorii fac doar gesturile expresionismului, uneori vulgarizându-l prin stilizări rutiniere, decorative. Translaţia temei în simbol, a picturii descriptive în pictogramă, e actul său de spiritualizare, adresa metafizică, certificatul de cerebralitate modernă” (Anca Arghir)