Spații culturale nr. 39 (11)
Ionel NECULA
Marian Ruscu şi literatura confesivă
Cum se-ntâmplă de obicei, după epocile mai zălude, mai frământate şi mai cătrănite, proliferează cartea memorialistică şi, în general, literatura confesivă. Mulţi dintre supravieţuitorii acestor vremuri bastarde, nevolnice şi nevrotice – fie c-au creditat, fie c-au îndurat derapajele de la evoluţia normală – simt nevoia să dea seama, să se justifice, să se disculpe sau să-şi evalueze suferinţele, flagelările, infamiile pe care a trebuit să le îndure.
Predomină, ce-i drept, memorialistica foştilor deţinuţi politici, confesiunile celor ce-au trecut prin subteranele tenebroase ale fostului regim comunist, dar şi a corifeilor acestui regim – Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Ion Ilici Iliescu, Petre Roman – resimt nevoia confesiunii, dar nu pentru a-şi arăta vreo formă de căinţă, ci mai mult pentru a ratifica, ipoteca şi cauţiona regimul în care au deţinut anumite demnităţi şi răspunderi, pentru a ne convinge că şi ei au resimţit disconfortul acelei epoci, au suferit şi-au avut de îndurat un tratament de suspiciune bolnăvicioasă.
Alte lucrări memorialistice apărute în vremea post-decembristă au ca autori personalităţi importante ale epocii interbelice, cărţi interzise în anii fostului regim comunist, dar care au umplut vitrinele de după revoluţie. Petru Comarnescu, Simion Mehedinţi, Mihail Sebastian, C. Rădulescu-Motru, Al. Mironescu şi mulţi alţii, care n-au ajuns pe masa mea de lectură, recompun peisajul unei epoci istorice despre care încă nu avem toate detaliile. Şi mai notăm, măcar telegrafic şi fugos, memorialistica semnată de Adrian Marino şi Annie Bentoiu, ambele circumscrise regimului comunist – din ticăloşiile căruia îşi extrag substanţa şi ofuscările.
Oricum, tacit sau declarat, s-a creditat ideea că literatură memorialistică interesantă cu adevărat nu se poate realiza decât din azimutul unor demnităţi bine aşezate în casta celor ce dispun de putere sau din frisonările unor cărturari cu autoritate recunoscută în lumea veche sau contemporană. O prejudecată? Cu siguranţă, de vreme ce nu mai puţin importantă se dovedeşte şi memorialistica semnată de cafegiul Gheorghe Niculescu, şi mai nou, iată, Marian Ruscu.
Fără anvergura unui mare cărturar şi fără să deţină funcţii prea înalte în ierarhia puterii politice, autorul optimizează literatura memorialistică printr-o carte surprinzătoare şi rafinată, Lungul drum până departe (Editura Premier, Ploieşti, 2014), – o carte neaşteptat de seducătoare şi plină de savoare, menită să bucure lectura oricărui cititor. Îl cunosc bine pe autor şi-l ţin în graţii receptive de multă vreme. I-am citit ultimele versuri şi cele două romane, împănate şi ele cu elemente de biografie, dar nu mai mult decât se obişnuieşte şi nu se decupează exclusiv din traiectul biografiei sale năvalnice.
Volumul despre care ne-am propus să dăm seama în aceste rânduri marginale subîntinde perioada cât a funcţionat ca hotelier la Hanul şi Popasul turistic Paralela 45 din judeţul Prahova – o activitate, cel puţin la prima vedere, banală şi insipidă. Totuşi, cartea este interesantă, căci, asemenea ghiocului marin, resoarbe zbuciumul deceniului opt al secolului trecut, când regimul comunist, sigur pe situaţie, instituise măsuri severe în ceea ce priveşte relaţiile românilor cu turiştii străini – cu precădere cu cei din Occident şi cu valuta lor. În cuprinsul ei găsim multe întâmplări şi personaje pitoreşti, oameni simpli, unele cătrănite, cu metehne şi deprinderi scandaloase, cărora autorul le scotoceşte interioarele, caută şi le descoperă partea bună, sâmburele cald, angelic, îi tratează omeneşte, după o pedagogie personală şi şi-i apropie prietenos, emoţional şi empatic. Îi recuperează ca oameni integrabili în societate, extrage partea bună din ei şi caută să elimine sau măcar să diminueze pornirile sălbatice care-i făceau abonaţii penitenciarelor. La urma-urmelor, în fiecare om sălăşluieşte un inocent, dar nu ştim noi să-l descoperim, să-l credităm şi să-i oferim o şansă de viaţă normală. Marian Ruscu, bag seama, are această artă şi-o pune în active practice ori de câte ori i se oferă prilejul.
Nu insist asupra acestor aspecte de pedagogie practică şi eficientă, pentru că punctul forte al memoriilor îl constituie întâmplările stranii şi incredibile prin care a trecut autorul şi care nu pot fi explicate prin mijloace intelective sau prin raţiuni logice. Fie că dispune de o energie debordantă, fie că este un privilegiat al divinului, autorul a ieşit teafăr şi fără nici o consecinţă nevralgică din mai multe păţanii incredibile, de departe fatidice pentru cei mai mulţi aflaţi în situaţii similare. Iată una dintre ele: pe o ploaie insistentă şi noapte de smoală, cobora cu maşina dinspre Sinaia spre Comarnic. La un moment dat, i-a ieşit în faţă un om parcă decupat în perdeaua de întuneric. Stătea în ploaia care mi se părea că nu-l atinge, cu braţul drept întins, cu palma deschisă, cum fac poliţiştii semn pentru stop. Abia am putut opri până-n el, gata-gata să-l calc. A dispărut, mai bine spus s-a dematerializat, cum priveam prin parbriz, în stânga lui, în timp ce am oprit maşina şi-am tras frâna de mână. M-am dat jos, impacientat, cu teama de a nu-l fi lovit. Nimeni. Fac doi paşi în dreapta mea şi, prin tot întunericul, simt hăul. În faţa farurilor se deschidea prăpastia. Oprisem la jumătate de metru de un cap de pod dezafectat. (p.55)
O întâmplare asemănătoare, situaţie-limită, i s-a întâmplat şi pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Din lateral stânga i-a apărut o maşină cu douăzeci de metri în faţă. În dreapta era un şanţ şi o conductă lungă şi groasă de metal, iar în stânga circulaţie intensă. La cei 130 de km/oră nu mai avea nici o salvare. Cine o fi tras de volan de-a aşezat maşina într-o poziţie salvatoare care, altfel, ar fi reclamat mai multe manevre, nu-şi dă seama. În faţa lui, în locul unde trebuia să fie parbrizul, a văzut un ecran, pe care era imprimat chipul fiicei sale, Beatrice, zâmbind. Nu eu am fost cel care a stăpânit maşina. Orice cascador, oricât de experimentat s-ar fi dat peste cap. Nici o lege fizică nu permite o manevră asemănătoare. Eu nu am fost cel care a manevrat maşina. (p.53).
Concluzia autorului? Eu cred, sunt convins chiar că de fiecare dată a fost vorba de intervenţie divină (p.55). Mai sunt şi altele. Cine-şi poate explica faptul că, într-o zi de vară, la recepţia hotelului unde lucra autorul, trei oameni – el, adică autorul, un ceh şi un bulgar erau născuţi în aceeaşi zi: 18 septembrie?
În acelaşi plan paranormal se înscriu şi secvenţele în care descrie întâlnirile sale cu obiecte zburătoare neidentificate. Iluzie? Nici vorbă, de vreme ce spectacolul a putut fi adulmecat de multă lume şi martori care pot depune mărturie.
Cartea este o suită de secvenţe cu întâmplări şi personaje variate, un puzzle care recompun un traseu, o viaţă, un destin. Relevant este controlul inopinat exercitat de şefi ingraţi şi obtuzi care nu ştiu decât de directivele partidului şi de cât de intransigenţi trebuie să se poarte cu cei din palierele inferioare. Sigur, lucrurile se vor mai îndrepta după ce un unchi al său, Ion Neagu, în drum spre Bucureşti se va opri şi pe la Paralela 45, iar autorul a avut grijă să-l poarte peste tot, pentru a induce ideea că are protecţii sus-puse. Am speculat acest lucru şi am afişat un oarecare tupeu, nicidecum obraznic, suficient să-mi dea o senzaţie de siguranţă (p.89).
Nu mai insist. Cu această carte, Marian Ruscu s-a întrecut pe sine. Adevărat este că şi ultimele sale romane – În jurul grotei şi Fiul vampirului foloseşte, asemenea multor scriitori, secvenţe din bogata sa biografie, dar această carte memorialistică este altceva. Nu doar că dă seama de sine şi de lumea prin care a trecut, dar reconstituie, cu un plus de subiectivitate, un traseu, un destin, o carieră. Îl felicit pe autor pentru această carte şi-l asigur că-l voi ţine în continuare în graţii receptive.
Ioan DĂNILĂ
Dincolo de reportaj
În anii ’80 – ai secolului trecut, desigur – s-a emis o concluzie privind genul de literatură preferat de cititori: cei mai mulţi se arătau interesaţi de literatura memorialistică. Aşadar, încă de atunci, realitatea concretă, netrucată constituia materia primă a prozei româneşti şi chiar a dramaturgiei. Dacă ar fi să imaginăm cumpăna în care îşi pot găsi locul ficţiunea literară, pe de o parte, şi viaţa autentică, verificabilă, pe de altă parte, vizualizăm cei trei paşi înregistraţi de artă, în competiţie cu nonimaginarul: a fost o vreme când ponderea o deţinea închipuirea artistică, a urmat perioada de echilibru între cele două orientări, pentru ca azi supremaţia să o deţină viaţa cea de toate zilele.
În anul 2004, ziarul „Deşteptarea” din Bacău publica un reportaj cu adevărat senzaţional: „O tânără dializată a adus pe lume un copil”, cu supratitlul „Premieră absolută în România” (nr. 4356, din 1 sept. 2004). Prima pagină a gazetei găzduia o fotografie înfăţişându-i pe mamă şi pe copil – Gabriel –, iar în interior, o altă fotografie a celor doi şi reportajul propriu-zis (semnat de Elena Ţintaru), cu trei intertitluri: „Sarcina a fost de la Dumnezeu”, „Oricând putea să apară o complicaţie vitală” şi, respectiv, „Ana este o luptătoare“.
Fragmentul de biografie umană din sfera incredibilului a fost punctul de plecare pentru ca, după exact zece ani, Cornelia Lupeş să dezvolte reportajul într-o carte ce se citeşte cu sufletul la gură. Era şi cazul, de vreme ce autoarea respectă aproape toate canoanele prozei tip reality: documentarea suplimentară, confruntarea datelor, investigaţiile proprii. În plus, Cornelia Lupeş ştie să se slujească de libertăţile epicului. Mai întâi îşi selectează o formulă narativă în acord perfect cu profilul subiectului: diarismul. „De câteva zile – ni se confesează Ana Leru, alias Cornelia Lupeş – mi-a venit o idee: să scriu un jurnal, să las în urma mea mărturia a ceea ce am fost, dacă se va întâmpla să nu mai fiu, într-o zi.“ Ţinta este la cea mai mare altitudine: „Să conserv fărâma mea de eternitate”.
Urmarea este binefăcătoare pentru cititor, care se îmbogăţeşte afectiv cu chipuri îmbrăcate în lumină: „Coca, frumoasa familiei, cu ochi albaştri şi onduleuri mari“, iar Alisa, „cu frunte înaltă, păr blond, ochi de azur, mers elegant şi semeţ” etc. Confruntarea se poate face iute, pe baza fotografiilor de familie inserate în carte. De altfel, formatul narativ e atipic: povestea impresionantă a Anei Leru este pretextul pentru a apropia din zone necunoscute un Poduri bogat în toate: trecut îndepărtat, dinainte de Hristos (săpăturile arheologice de pe dealul Ghindaru sunt mărturia), folclor particularizant (Cornelia Lupeş a prezentat la Televiziunea Română o emisiune compactă cuprinzând zestrea de suflet a comunei, iar în carte câteva „doine vechi în care îşi vărsa amarul” orice podurean), dar îndeosebi oamenii, personalităţi accentuate în domeniile lor. Dintre cei vechi, este readus în actualitate părintele-martir Gherasim Iscu, iar dintre cei de azi, Ioan Mareş, directorul Muzeului „Bucovina“ din Suceava.
O bună parte din carte este constituită din micromonografii geografice, istorice ori profesionale, cu date reale, utilizabile oricând într-o lucrare de informare. (Singura modificare pe care şi-a asumat-o editorul a fost înlocuirea formei găzăr cu găzar, în care este evident sufixul lexical, şi a lui budai cu budăi.) Până şi zona fabulosului are coordonate ştiinţifice, din zona etnologiei: ielele, fantome „care lunecau din Valea Tazlăului spre muntele Măgura”, „păreau nişte femei înalte, subţiri, cu mişcări turbate, cu chipul acoperit, cu părul despletit, fluturând ca o maramă de nea, încinse într-o horă purtată de crivăţ”. A trece Dealul Făgădăului este un examen dur pe timp de iarnă. (Personal, nu voi uita o primăvară iernatică – eram mult în interiorul lunii martie, parcă – din anii ’90, când, după o inspecţie specială pentru gradul I, am ţinut să merg până la Cernu, pentru a-l cunoaşte pe celebrul învăţător Bibiri. Pe dealul cu pricina rămăsese însă nefiresc de multă zăpadă, învinsă cu greu de şoferul care făcea hatârul unui preşedinte de comisie prea mulţumit de prestaţia învăţătorului/ educatoarei dintr-un sat podurean.)
Un episod din formarea vetrei unei noi aşezări – „A fost prima casă în mijlocul câmpului, departe de sat, pe locul unde astăzi urmaşii lor au ridicat case frumoase” – evocă lumea din „Groapa” lui Eugen Barbu. Un dialog mamă-copil („– Băiatul meu, într-o zi […] e posibil ca mama să plece…” „– Unde să pleci, mamă? La Bacău, la Iaşi pentru operaţie?” „– Poate undeva, mai departe, să întârzii mai mult…”) e un „De-a v-aţi ascuns” arghezian („Deocamdată, feţii mei frumoşi,/ O să lipsească tata vreo lună”) ori „Un om năcăjit” sadovenian.
Cititorul grăbit aşteaptă încă de la primele pagini dezlegarea tainei din titlu. O va găsi abia în ultimul capitol, „Ziua e pe sfârşite”, în relatarea unui vis despre tărâmuri de graniţă: „Treceam, parcă, printr-un tunel roz – îşi aminteşte Ana –, pe sub coroane de pomi înfloriţi, într-o lumină caldă… Ningea suav cu flori de măr. La capăt era lumină, lumină multă…” Blagian, tânăra închină vieţii, dar şi maternităţii, un emoţionant imn: „În fiecare dimineaţă, când văd lumina, ridic ziduri de speranţă”… („Timpul care nu iartă”). Şi cum poate fi altfel, dacă o întrebare îngânată a pecetluit două destine: „<
Alcătuită cu real talent, din dorinţa de a sublinia încă o dată că Poduriul este o făptură socială mai altfel decât alte aşezări, scrierea epico-lirico-documentară „Ningea suav cu flori de măr” (Ed. „Egal”, 2014) izbuteşte să pună alături mărturii, fapte, obiecte cu memorie culturală, portrete, efecte jurnalistice, producţii folclorice, analize şi proiecte, toate învăluite în iubirea profundă a unui dascăl devotat artei şi adevărului.
