Spații culturale nr. 39 (10)

Monica DUŞAN

PÂRVU MUTU, PERSONAJ SIMBOLIC
ŞI ARTIST REPREZENTATIV
ÎNTR-UN ROMAN CAPODOPERĂ

În mijlocul municipiului Râmnicu Sărat, se află un splendid monument de artă românească din epoca feudală. Este biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1690-1696 prin grija Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu. Ea se distinge prin pridvorul caracteristic pentru stilul brâncovenesc în arhitectură, printr-o abundentă decoraţie sculptată la portalul de piatră şi prin pictura murală interioară executată de Pârvu Mutu, un mare clasic al artei noastre. Pârvu Mutu semnează aici Pârvu Românul. Este o mărturie a conştiinţei sale naţionale, a mândriei de a fi român.
În romanul capodoperă Culorile sângelui, Mihail Diaconescu a făcut din Pârvu Mutu Zugravul eroul principal al unei acţiuni pline de tensiune dramatică, de simboluri ale imanenţei şi transcendenţei şi de tablouri de epocă suprasaturate de date istorice şi de elemente pitoreşti.
Dacă epoca brâncovenească s-a caracterizat printr-o înflorire culturală și artistică deosebită, se poate spune despre Pârvu Mutu că a fost o personalitate reprezentativă în perioada respectivă. El este o personalitate simbol. Este un simbol puternic şi polivalent al epocii brâncoveneşti. În primul rând, aceasta se datorează faptului că a fost unul dintre cei mai importanţi pictori din istoria noastră. El a adus schimbări majore în pictura bisericească. Sfinții pictați sunt atent portretizaţi. El a reușit să treacă de la reprezentarea hieratică şi canonică a persoanelor, la însuflețirea acestora prin desen, proporţii, detalii şi prin arta de a sugera stări sufletești, prin anumite trăsături de penel.
Ca orice mare artist și deschizător de noi drumuri – în cazul de față în pictură –, el nu este înțeles de contemporani. Inovațiile pe care le aduce în arta sa sunt un motiv pe care adversarii îl folosesc pentru a-l discredita. Este momentul când vocația sa creatoare a fost terfelită, spunându-i-se că nu este o artă care înalță sufletește, care îndreaptă trăirea omului spre cele sfinte, ci îl coboară, împingându-l spre păcat. Șansa sa este că meșterul pus să-i analizeze opera se afirmă ca o persoană sensibilă, cu dragoste și înțelegere față de creație. El apreciază „noul” din arta pictorului de icoane.
Pârvu Mutu este un personaj reprezentativ pentru perioada brâncovenească și prin faptul că a fost ani la rând staroste al breslei zugravilor. În perioada respectivă, corporațiile sunt elemente instituționale ce „diferențiază și produc granițe între oameni”. Întreaga viață a meșteșugarilor este însoţită, protejată şi direcționată de apartenența la o anumită breaslă.
De aceea, mediul corporatist – breasla zugravilor din Țara Românească în epoca brâncovenească – este evidențiat în mod deosebit în romanul Culorile sângelui. Tot aici este evidențiată și relația complicată dintre puterea politică, mereu în schimbare, și cea a breslelor, ca organizaţii profesionale de veche tradiţie şi de mare prestigiu social.
Pictorul Pârvu Mutu devine un simbol al epocii brâncovenești şi, prin profilul său spiritual, deschis pentru nou și cunoaștere, pentru creație, pentru realizarea de noi ctitorii, dar și prin contradicțiile de care este dominat, prin schimbările bruște de spirit.
Schimbările bruște și repetate de domnii, vremurile tulburi și precare se regăsesc în frământările și sfâșierile personajului. Tonurile sumbre din tablourile de epocă alternează cu imagini pline de un colorit efervescent, dar şi de puternice contraste simbolice. Dominante sunt însă tonurile sumbre. Așa cum domniile se schimbă, așa și Pârvu Mutu își modifică opțiunile politice, slujind mai multor puteri.
Torturile sufletești pe care le îndură, din cauza faptului că nu poate picta atât cât și-ar fi dorit, suferințele la care este supus de către cei pe care îi iubește – familie și ucenici – au un corespondent în plan istoric, în tensiunile politice ale perioadei, în domniile efemere şi sângeroase, în diminuarea valorilor, în ameninţările antiromâneşti ale unor monstruoase puteri imperialiste şi expansioniste, în evoluţiile dramatice ale instituţiilor, în erodarea tragică a relaţiilor interumane și în starea deplorabilă în care se găsea țara.
Dorința de autodepășire l-a marcat mereu. Iată citatul care îl definește ca pe un pictor reprezentativ al epocii, ca pe un creator mereu nemulțumit, dornic de a crea ceva mai bun:
„Nu mă voi socoti dezlegat de datoriile mele, se mărturisi el cu glasul scăzut, decât atunci când mi se va împlini gândul. S-ar putea ca zugrăveala acelei biserici să fie lucrarea mea cea din urmă. Doresc însă ca ea să fie cea mai aleasă. Ani de zile în șir am făcut în gând și am desfăcut amănuntele acestei zidiri. Niciodată, ori de câte ori am zugrăvit ceva, n-am fost mulțumit cu mine însumi. A trebuit să îndur de fiecare dată mușcătura de șarpe a îndoielii. Meșteșugul nostru e chin și blestem. Lui i-am dăruit viața și sufletul. Mi se pare uneori că n-am zugrăvit cu vopsele, ci cu însuși sângele meu. Culorile zugrăvelilor, culorile sângelui! Cu biserica pe care o plănuiesc trebuie să-mi găsesc tihna. Tânjesc din tinerețea mea după această tihnă.”

Alte note sumare despre epoca brâncovenească

Epoca brâncovenească este perioada de timp frământată, când la Târgoviște și la București au stat pe tronul Țării Românești domnitorii Gheorghe Duca (1673-1678), Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Ștefan Cantacuzino (1714-1715), Nicolae Mavrocordat (1715-1716; 1719-1730) și Ioan Mavrocordat (1716-1719).
Arta brâncovenească specifică acestei epoci este profund autohtonă, fiind rezultatul sintezei unor influențe stilistice venite în cultura noastră atât din Răsăritul, cât și din Apusul Europei. Această artă s-a afirmat atât în pictură, cât și în arhitectură, miniaturi, tehnica tiparului, broderie, muzică, sculptură în lemn și în piatră, orfevrerie și xilogravură.
În arta brâncovenească se îmbină acum elemente stilistice tradiționale, rezultat al unor acumulări anterioare, cu noi principii de creație, precum și cu unele influențe din barocul european al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea și, bineînțeles, cu influențele culturii bizantine.
Renaşterea culturală şi artistică din timpul Sfântului domnitor Constantin Vodă Brâncoveanu îşi are începuturile în epoca lui Matei Basarab (1632-1654). După moartea lui Matei Basarab, Ţara Românească a continuat să fie un puternic centru de cultură şi o mare speranţă în lupta antiotomană pentru toate popoarele din Balcani.
În timpul sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu s-a realizat o remarcabilă operă de cultură, care a cuprins toate domeniile artei. Acest lucru a fost posibil, pe de o parte, datorită prosperităţii economice a Ţării Româneşti, iar pe de alta, avuţiilor personale ale domnitorului. O importanţă covârşitoare a avut-o însă şi pregătirea intelectuală superioară, îmbinată cu un deosebit simţ al frumosului şi cu o adevărată pasiune pentru lucrul artistic şi pentru cartea de învăţătură sau literatură, pe care le-a avut domnitorul. El s-a înconjurat de personalităţi culturale autohtone şi străine, de mare valoare, iar pe plan artistic şi-a organizat o şcoală de pietrari şi zugravi.
Şcoala de zugravi şi pietrari înfiinţată la Mânăstirea Hurez a funcţionat cu cei mai pricepuţi meşteri autohtoni, cărora li s-au adăugat şi meşteri străini: italieni, greci, orientali. Influenţa şcolii de artă s-a resimţit până târziu în Ţara Românească. Maestrul echipei de zugravi de la Hurez era celebrul Constantinos, pictorul curţii domneşti.
Trăsăturile specifice ale picturii din această perioadă se evidenţiau prin realizarea unei rafinate decoraţii florale, asemenea ornamenticii manuscriselor, a tipăriturilor, sau a viziunii populare, cu variate culori vii, în spaţiile libere dintre fresce.
Pictorii epocii brâncoveneşti manifestă tendinţa de a crea un nou stil al figurilor zugrăvite, al tratării portretelor într-o accentuată manieră realistă, aptă să ilustreze anumite stări sufleteşti.
Domnia sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu a avut o importanţă majoră în planuri diverse: social, politic, academic, instituţional, editorial, diplomatic, bisericesc, cultural, artistic: „Căci domnia lui Constantin Brâncoveanu constituie pentru istoria României nu numai un însemnat moment politic, ci şi o înfloritoare epocă de cultură, prin aceea că duce mai departe, pe culmi mai înalte, efortul cultural secular al poporului român şi al elitelor lui cărturăreşti sau al meşterilor artişti. Iar această afirmare prin cultură, care a făcut din Ţările Româneşti şi din capitalele ei centre însemnate din răsăritul Europei, nu ar fi fost posibilă dacă la cârma statului nu ar fi fost un om de valoarea lui Constantin Brâncoveanu (…)” .
Importanţa europeană a culturii româneşti afirmate la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea a fost recunoscută, între alţii, de Cleobulos Tsourkas, eminent istoric grec al filosofiei, care, în masiva sa lucrare Les debuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvres de Théophile Corydalée (1563-1646), apărută în 1948, a afirmat următoarele, chiar în primul capitol: „Nu trebuie să pierdem din vedere că ceea ce au fost Florenţa şi Padova în secolele al XIV-lea şi al XV-lea pentru studiile clasice în Occident, au fost, începând cu secolul al XVII-lea (…) Iaşii şi Bucureştii pentru Orientul Ortodox: centre şi citadele ale luminilor, unde au fost în mare parte pregătite emanciparea şi renaşterea naţională a tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică”.
Sunt tocmai popoarele pe care pseudofilosoful Friederich Engels le dorea dispărute definitiv din istorie şi din Europa. Impostorul Engels a exprimat ideea că mai ales românii, conservatori îndârjiţi, oponenţi ai ideii de „revoluţie mondială”, trebuie să dispară din istorie, pentru ca ţelurile „revoluţionare” ale marxismului să învingă. Ideea a fost exprimată de Engels în publicaţia Neue Rheinische Zeitung din 18 iunie 1849, la pag. 1.
Nu putem să nu ne gândim la faptul că urmaşii marxişti, leninişti, troţkişti, maoişti, castrişti, adevărate gunoaie morale, văd în Engels un „învăţat” de la care pornesc în elucubraţiile lor teoretice şi în acţiunile politice nefaste în care s-au angajat.

Pictorul Pârvu Mutu – între medieval şi modern

Pictura din epoca brâncovenească este dominată de stilul Pârvu Mutu, care-o laicizează complet, introducând imagini, personaje, compoziţii, simboluri şi scene profane, hore şi grupuri de lăutari în frescele cu sfinţi. Alături de Constantinos, acesta este unul dintre cei mai mari pictori din Ţara Românească, de la finele secolului al XVII-lea. Toate temele pictate de Pârvu Mutu sunt pătrunse de un suflu viu, de realism. Imaginile religioase sunt tratate ca nişte scene luate din viaţă. Personajele încep să se îmbrace după moda vremii, iar scenele biblice să se desfăşoare într-o ambianţă locală; elementele de folclor şi obiceiurile pământului se infiltrează dând note realiste, dinamism, forţă revelatoare, nuanţe pitoreşti, culoare şi haz, temelor tradiţionale.
„În şcoala lui s-au format meşterii care au avut un rol important în dezvoltarea mişcării artistice de la noi. Prin realismul portretizării, prin elementele laice introduse în pictura religioasă (scenele cu psalmiştii din frescele de la Colţea sunt reprezentate prin hore), Pârvu Mutu se înscrie printre pionierii picturii moderne, pictura lui lichidând definitiv stilul picturii bizantine.”
Despre Pârvu Mutu se spune că a fost un pictor medieval, dar şi primul artist român modern. El ne-a lăsat şi un autoportret, în care s-a înfăţişat cu penelul în mână.
Deoarece este primul artist despre care avem date biografice amănunţite, voi aminti aici câteva, preluate din monografia pe care i-a consacrat-o Teodora Voinescu. Astfel, pictorul s-a născut la 12 octombrie 1657 în Câmpulung Muscel, ca al şaselea copil al preotului Ioan Pârvescu. Rămas orfan de mamă, îşi va petrece copilăria alături de tatăl său, care se călugăreşte la mânăstirea Negru Vodă din oraşul natal. Aici, copilul primeşte lecţii de pictură de la părintele Evghenie. Apoi boierul Tudoran Vlădescu, unul dintre marii feudali ai epocii, ctitor plin de râvnă şi admirabil om de cultură, văzâdu-l înzestrat cu talent, l-a trimis la mânăstirile din nordul Moldovei pentru perfecţionare. Aici, timp de şase ani, Pârvu s-a familiarizat cu mediul artistic local, a cunoscut vechea frescă moldovenească şi, ceea ce este deosebit de important, noul curent ce se dezvolta în pictură sub influenţa artiştilor itineranţi – ruşi, polonezi, greci, toţi contaminaţi de barocul occidental.
Întors din Moldova la vârsta de 23-24 de ani, Pârvu Mutu a devenit pictor de curte al boierilor Vlădeşti, protectorii săi, apoi al Cantacuzinilor, pe care i-a slujit peste două decenii, profitând în tot acest timp de contactul cu ei, ştiut fiind că din stirpea lor au ieşit mari personalităţi ale culturii, ca domnitorul Şerban Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, marele spătar Mihai Cantacuzino.
Prima mare comandă primită şi onorată cu cinste a fost pictura de la Mânăstirea Cotroceni. A refăcut apoi pictura ctitoriilor înălţate de postelnicul Constantin Cantacuzino la Filipeştii de Târg şi la Mărgineni, pentru ca, în 1692, să termine de zugrăvit biserica de curte de la Filipeştii de Pădure. Ulterior, ia în antrepriză şi duce la bun sfârşit zugrăvirea grupului de patru biserici ridicate de spătarul Mihai Cantacuzino: Colţea, Sinaia, Fundenii Doamnei şi Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat. A mai zugrăvit ansamblurile de la Bordeşti şi de la Mânăstirea Mamu, încheindu-şi activitatea de muralist cu ansamblul de la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. În această perioadă a avut şi o şcoală de zugravi. La bătrâneţe, porneşte în hagialâc la Muntele Athos, iar apoi se călugăreşte sub numele de Pafnutie, la Mânăstirea Mărgineni, apoi la Robaia în Muscel, unde şi moare în anul 1735. La Robaia, amintirea vieţii şi operei sale este păstrată până azi ca un scump tezaur spiritual.
Se constată că, într-o măsură mai mare decât oricare alt artist din epoca sa, el ajunge la o sinteză între diferitele tendinţe ale picturii, devenind, astfel, exponentul cel mai autorizat al aspiraţiilor estetice ale vremii. Semnificativ este faptul că în opera sa se poate surprinde momentul disocierii dintre pictura religioasă şi portretul laic. În pictura religioasă, el va rămâne ataşat tradiţiei, bineînţeles cu inovaţiile de rigoare. Chiar dacă respectă vechea iconografie, înnoieşte limbajul. Compoziţiile sale, care degajă o puternică atmosferă de epocă, sunt mai fireşti, personajele mai agile, anatomiile mai apropiate de realitate.
Aportul major al lui Pârvu Mutu la pictura românească este însă în domeniul portretului. Ca portretist, el nu are egal în vremea sa şi, de fapt, nu va fi întrecut în tot secolul al XVIII-lea muntenesc. Chipurile sale au viaţă, nu mai sunt schemele seci ale conceptului de om până atunci. El ştie să interpreteze psihologic şi artistic trăsăturile caracteristice ale personajelor pictate.
Ca mai toţi zugravii de biserici, Pârvu Mutu a pictat şi icoane. Nu s-au păstrat decât câteva. Ele sunt în muzee. Unele icoane îi sunt atribuite datorită stilului în care au fost pictate.
Artişti ca Pârvu Mutu şi Constantinos dau adevărata măsură a stilului brâncovenesc în pictură şi exemplul lor va avea efectul de „şcoală”, ambii transmiţând, ca deschizători de drumuri, cunoştinţe preţioase unui mare număr de artişti tineri. Printre ucenicii lui Pârvu Mutu au fost: Stan Zugravul, Radu Zugravul, Marin Zugravul, Nicolae Zugravul şi alţii.
Prin ei, duhul înnoitor propriu artei lui Pârvu Mutu va fi transmis şi creaţiilor din secolul următor.

Etapele dramatice ale unei evoluţii spirituale

Pictorul Pârvu Mutu este eroul principal al romanului capodoperă Culorile sângelui. Este un personaj simbol. Acţiunile în care se implică au, de asemenea, un caracter simbolic. Şi creaţiile sale au caracter simbolic. În Culorile sângelui găsim o mare risipă de simboluri.
Acest personaj ne îndeamnă la o comparaţie cu Manole, celebrul constructor mitic al Mânăstirii Argeşului. Aşadar, pictorul Pârvu este, în primul rând, un simbol al creatorului sfâşiat de dorinţa de a crea frumosul, presat fiind de îndatoririle sale sociale şi de familie.
Vremurile sângeroase, aspre şi tulburi nu sunt favorabile pentru creaţie şi creator. De aceea, pictorul este nevoit să jertfească mereu ceva, începând cu propriile interese şi propria linişte sufletească, pentru a se strecura, în calitate de artist, printre iţele încurcate ale domniilor mereu schimbătoare.
Romanul debutează, de altfel, cu o primă jertfă din partea pictorului: biserica din Lereşti, abia pictată, este mistuită de flăcări. Atâta muncă şi talent irosite în deşert!
În această perioadă, pictorul se află în culmea afirmării sale artistice şi sociale. De ani buni el este starostele breslei zugravilor. Şcoala sa de zugravi merge, de asemenea, bine. Printre ucenici are deja un urmaş deosebit de talentat, la care ţine mult: este tânărul Radu.
Meşterul nu este invidios pe talentul ucenicului său, din contră, se bucură nespus de ceea ce acesta realizează. El descoperise harul ucenicului său şi acum îl îngrijea „ca pe o floare rară”. Îi spune acestuia, la un moment dat, că îi este mai drag decât propriii săi copii.
Meşterul îşi povăţuieşte mereu ucenicii, pe Radu în mod special. El le spune să-l urmeze în cele bune şi să nu-i copieze greşelile, deoarece recunoaşte că şi el greşeşte uneori.
Datoria meşterilor este să-și lase priceperea ucenicilor, iar aceştia trebuie s-o transmită mai departe, conform unor legi vechi şi nescrise. Legile acestea sunt mai presus de timpuri şi de oameni. Sunt sacre. Creatorii nu trebuie să se lase ispitiţi, să cedeze celor lumeşti. Drumul lor este aspru şi cere sacrificii, dar rezultatul merită efortul. Ei, meşterii, sunt purtători plini de râvnă ai harului de creatori şi cele mai mari datorii le au faţă de acesta. Făurind frumuseţe, artiştii creează binele, adevărul şi dreptatea. De la această învăţătură nu au voie să se abată.
Adunarea breslaşilor zugravi, prezidată de mai marele lor, Pârvu Mutu, ne dezvăluie un pictor împătimit de puterea pe care i-o dă funcţia de staroste. Puterea sa de staroste era importantă. El nu putea să fie judecat de nimeni, nici măcar de cei care îl aleseseră. Doar un mitropolit, episcop sau domnitorul îl putea judeca. Cuvântul său în cadrul breslei era lege.
Această funcţie îl şi îmbogăţise, întrucât el primea ca plocon de la fiecare calfă care intra în rândul meşterilor: patru taleri, vin, vopsele şi în plus alte daruri de la meşteri, cu ocazia sărbătorilor.
De aceea, acuzaţiile lui Dinu Teodorescu, adversarul său în breaslă, îl înfurie şi, pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să-l atace astfel încât să-i fie şubrezită autoritatea, sau chiar să-şi piardă funcţia, el dă ordin ca Dinu să primească o sută de vergele la tălpi şi să plătească zece galbeni la cutia breslei.
Pârvu Mutu Zugravul lucrează într-o perioadă tulbure, marcată de războaie şi de mari catastrofe politice, vitregă pentru creatori. Este o epocă evocată într-o succesiune de ample tablouri epice, care ne reţin prin culorile, contrastele, liniile de forţă, luminile şi umbrele lor apăsate.
Pârvu Mutu este sfâşiat de dorinţe contrare. Pentru a putea să lucreze, face compromisuri, trecând din tabăra Cantacuzinilor în cea a Mavrocordaţilor. Când îi sunt aduse învinuiri la adunarea breslaşilor, el pune acest comportament pe seama vremurilor incerte, instabile, pe prăbuşirea grăbită a domniilor, spunând că acestea se schimbă mai repede decât anii, iar lumea este dezorientată. Pictorul se simte mereu bântuit de chemarea culorilor, care nu-i lasă o clipă de linişte.
Visul său cel mare este, însă, acela de a ctitori o biserică desăvârşită. Pentru acest ideal care îl obsedează este în stare să facă orice compromis. Însă, după momentul de vârf al carierei sale, urmează prăbuşirea. Aceasta începe odată cu cearta pe care meşterul o are cu ucenicul său Radu. Urmează prefacerea bisericii Tătuleşti în scrum, părăsirea lui de către ucenici şi de către frumoasa Ileana. Pârvu Mutu se trezeşte la un moment dat părăsit de toţi. Incendiul din Bucureşti îi ameninţă gospodăria; urmează înmormântarea Sofianei.
Aceste întâmplări îl doboară pe meşter, făcându-l să se autoanalizeze. În urechi îi sună acuzaţiile calfelor. O bună parte de timp el fusese apreciat; ai lui îl crezuseră bun şi înţelept, drept. Dar acum tocmai aceştia îi aduc diverse învinuiri. Puterea pe care o avea ca staroste al breslei, precum şi dorinţa sa nemăsurată de a picta îl schimbaseră.
În somn, chiar diavolul îl ispiteşte. Diavolul apare în vis sub forma unui neguţător de suflete. El doreşte în primul rând sufletele pictorilor. Motivul pactului cu diavolul apare în roman desenat în culori stridente, contrastante. Sunt culori apăsătoare.
Acest vis îl ajută pe Pârvu să-şi vadă greşelile, să se căiască, să renunţe la putere şi la beneficiile pe care aceasta i le oferă. Nu mai este dispus să facă compromisuri în numele artei sale. Pictorul dobândeşte conştiinţa păcatului şi se spovedeşte părintelui Filip. Acesta îl trimite în pelerinaj la Muntele Athos. Călătoria respectivă este, de fapt, o călătorie a cunoaşterii, spre descoperirea adevărului şi a jertfei mitropolitului Antim Ivireanul.
Reîntors din călătorie, meşterul renunţă la toate cele lumeşti, adică îşi jertfeşte o bună parte din realizările şi dorinţele sale. Îi iartă pe toţi cei care îi greşiseră. Le cere ca şi ei să-l ierte. Averea şi-o lasă fiilor şi ucenicului Radu. Renunţă şi la iubirea sa pentru Ileana. Porneşte apoi spre Mânăstirea Mărgineni din Prahova, unde doreşte să se consacre în linişte pictării icoanelor.
Dar jertfa sa cea mai mare este, de fapt, renunţarea la visul de a construi o biserică monumentală. Theodor Codreanu, unul dintre cei mai autorizaţi şi mai subtili interpeţi ai vastei creaţii epice diaconesciene, spune despre această jertfă că: „E o soluţie neaşteptată în reinterpretarea mitului manolian. Pârvu Mutu e un meşter Manole pe care jertfa îl aduce la eşec. Îmi explic faptul prin contaminarea mitului românesc cu reflexe din pactul faustic, de care eroul se vindecă, în cele din urmă, acceptându-şi umila menire de zugrav de icoane, ca ispăşire a orgoliului tinereţii. Dar insinuarea legământului faustic în structura mitului aparţine modernităţii şi ea exprimă criza omului european modern pe care o anunţă capodopera lui Goethe” . Credem că domnul Theodor Codreanu, care nu este numai unul dintre marii noştri critici literari, ci şi un important filosof al culturii, are dreptate.
După călătoria la Muntele Athos, eroul se vindecă de orgoliul nemăsurat de a construi peste propriile limite. El înţelege ce înseamnă învăţătura Bisericii despre isihie. Trăirea întru isihie zideşte în el echilibrul lăuntric. Este o pace lăuntrică, dar şi creatoare. Cunoaşte, astfel, o nouă depăşire de sine. Pentru că el continuă să lucreze. Icoanele lui ajung în casele de ţărani. Numai aşa poate ispăşi păcatul imensului orgoliu de care se făcuse anterior vinovat. Propriul său orgoliu îi apare acum mai rău decât crima.
În final, pictorul conştientizează că menirea creatorilor este de a se împotrivi stăpânirilor mârşave şi dezastruoase pentru ţară şi popor. Chiar dacă este greu, nu i se pare şi imposibil. Aceia care nu se pot împotrivi pe faţă stăpânirii, măcar să nu o sprijine. Iar artiştii sunt datori să nu ofere nimic din frumusețea artei lor acestor stăpâniri, să nu le înfrumuseţeze: „Cine nu poate să se împotrivească pe faţă istoriei lui Vodă, n-are decât să o zădărnicească cu alte mijloace, să se tragă îndărăt, arzând în adânc, fără să dea stăpânirii ceva din puterile sale. E cea mai obişnuită cale a împotrivirii. (…) Sunt timpuri prielnice meşteşugului nostru şi timpuri care n-au nimic de a face cu frumuseţea. Să ţii minte şi asta! Încercarea de a înfrumuseţa cu ceva stăpânirile netrebnice e una din cele mai cumplite mârşăvii ce pot fi înfăptuite de cineva. Minciuna sfruntată se întinde astfel pe întinderile necuprinse ale întregii istorii şi rămâne încleștată de ele în vecii vecilor” .
Citatul acesta ilustrează situaţia creatorului în condiţiile de criză. Ca artist care creează în epoci de criză, Pârvu Mutu este un personaj tragic.
Prin problemele morale, civice şi artistice pe care le evocă, prin întreaga sa ambianță, prin simbolurile puse în prim-plan, dar mai ales prin evoluţia eroului său principal, Culorile sângelui este un roman tragic.

Alte simboluri și semnificații în romanul Culorile sângelui

Biserica pictată – simbol sublim al creaţiei artistice. În Culorile sângelui, biserica, zugrăvită în culori aurii, albastre şi roşii, apare ca simbol al creației omeneşti supreme. Pârvu Mutu, pictorul mistuit de focul creației, își dorește construirea unei biserici care să fie cea mai aleasă, așa după cum și meșterul Manole ridică o Mânăstire ’naltă/ Cum n-a mai fost altă. Munca și creația artistului sunt presărate cu jertfe: biserica din Lerești, de abia pictată, este mistuită de flăcări. La fel se întâmplă cu biserica de la Cornățel. Un blestem pare să-i urmărească opera. Apoi, trei dintre ființele sale dragi vor fi, la rândul lor, o serie de alte trei jertfe care vor marca evoluția capacității lui de creație. Această putere de creație și măsura întregului său talent le va pune pictorul pentru a ridica opera capitală a vieții lui, biserica cea mai aleasă.
Pentru a-și vedea acest vis împlinit, el face o serie de compromisuri umilitoare. Însă nici acestea, nici jertfele suportate nu duc la realizarea visului său. Toată zbaterea pare inutilă. Mitul meșterului Manole pare să se inverseze aici, în roman. Dacă în mit piere meșterul – creatorul – și rămâne biserica – creația –, în romanul lui Mihail Diaconescu bisericile-creații dispar una după cealaltă, distruse de teribilul tumult al istoriei. Nimic nu dăinuie, nimic nu e sigur, totul se preface în scrum şi cenușă. Totul pare o iluzie.
Chiar dacă Pârvu Mutu nu reușește să ridice biserica mult visată, autorul ne spune că în ultima sa lucrare, biserica de la Cornățel, „printre îndoieli sfâșietoare și restriște sufletească dăduse, de fapt, măsura deplină a întregii sale științe de zugrav”.
Această biserică fusese, de fapt, apogeul creației sale: „Îi plăcură mai ales chipurile arhanghelilor cu păr de lumină din glafurile ferestrelor de la altar. Aripile prelungi, desfășurate în alb, până către pământ, aveau o linie unduioasă, care scotea și mai mult la vedere mlădierea plină de vigoare a trupurilor. Înveșmântați în straie bogate, care cădeau în cute mari, rotunde, cei doi îngeri străjuiau față în față. Pe unul îl închipuise îmbrăcat în loros verde, deschis ca smaragdul, pus și mai bine în lumină de culoarea întunecată a tocului ferestrei. Câteva dâre subțiri și steluțe de aur dădeau viață întregii zugrăveli. Celălalt arhanghel izvora împrejur raze suave liliachii și argintii. Culoarea veșmântului său și lumina din jurul capului făceau la un loc o pată plină de vioiciune (…).
Se lăsă pătruns de frumusețea ieșită din mâinile lui și, înfiorat deodată, simți nevoia să stea în genunchi în fața ei, să se roage. Cercetarea zugrăvelii în starea sufletească atât de amestecată pe care o trăia acum îi descoperea amănunte, prețuri și înțelesuri nebănuite mai înainte” .
Artistul este înfrânt. Istoria tragică și absurdă a momentului se desfăşoară în delir. Biserica, idealul său de creație, rămâne doar un vis. Pictorul a visat să împodobească cea mai frumoasă dintre bisericile sale pentru că „Biserica, remarcă profesorul şi savantul comparatist Valeriu Filimon, e Centru al lumii ca Spațiu Sacru, este Cupola de deasupra altarului pe care se oficiază actul liturgic al transsubstanțierii ca ritual al Jertfei pentru oameni. Toate îndurările lui Pârvu Mutu dobândesc semnificația Jertfei Laicului pe altarul Sacrului, închinându-și viața Bisericii ca Spațiu al Logosului pictat” .
Biserica rămâne, așadar, un simbol sublim al creației supreme, dar și al jertfei mereu înnoite. Este un simbol polivalent.
Labirintul. Este, ca şi în alte romane ale lui Mihail Diaconescu, un simbol al destinului, al vieții desfășurate ca un drum tainic şi dificil din contorsiunile căruia artistul nu vede nici o ieșire. Pârvu Mutu este, asemenea lui Icar, rătăcit în cer şi zdrobit în lumină solară, închis în propria-i viață, îngrădit de violența istoriei și de propriile decizii. Ieșirea din acest labirint pare la un moment dat imposibilă. Doar creația ar fi salvarea artistului. Biserica mult visată ar fi aripile lui Icar, care l-ar scoate din labirint. Ca Icar, însă, artistul se prăbușește. Biserica este imposibil de construit în vremurile tulburi pe care le trăiește. Artistul se prăbușește, dar nu moare. El optează în final pentru retragerea la mânăstire. Devine călugăr și apoi sihastru, dobândind, astfel, un anume grad de sfințenie.
Artistul reușește să transforme prăbușirea din domeniul artistic într-o înălțare în plan spiritual. În haosul vieţii sale nefericite apare o rază puternică de lumină.
De-a lungul întâmplărilor pe care le trăiește, Pârvu Mutu are de mai multe ori sentimentul că a ajuns într-un impas: „Gândindu-se prea mult la aceste lucruri, el se simțea însă secătuit de suflet. Era încredințat că împrejurările îndoielnice sau oarbe prin care trecea înăbușeau cu o putere ucigașă tocmai slabele pâlpâiri ale acestei înțelegeri. Întuneric înainte, întuneric după. Atâta tot. Și el, bâjbâind încordat, fără răgaz și fără nădejde, ca o pasăre greoaie și năucă, bolnavă de cuget, scăpată spre lumină din bezna ocrotitoare a codrilor tainici, orbită de soare, bănuind în zborul înfrigurat peste lucruri, că arsura ucigașă a căldurii de deasupra poate însemna și altceva decât umezeala rece a întunericului în care viețuia de obicei, dar neputând ieși cu nici un chip din starea de întuneric la care fusese sortită poate mai înainte de a se naște”.
Și în fragmentul de mai sus se observă aceeași dorință a artistului de a ieși din labirintul încurcat, obscur, al vieții, de a evada, de a se înălța prin intermediul creației. El conștientizează, însă, faptul că, în ciuda efortului, înălțarea spre lumină nu este posibilă. Destinul eroic şi tragic pare a fi mai puternic decât orice efort. Artistul este marcat de fatalitatea propriei vieți.
Cu toate acestea, la un moment dat, Pârvu Mutu apucă pe o cărare pe care nici nu o bănuia. O cărăruie de-abia observabilă, care-l va duce spre mântuire și, implicit, spre lumina dorită. Destinul i-a oferit, totuși, o șansă, o ieșire din labirint. Poate cea mai valoroasă.
Focul. Întreg romanul Culorile sângelui este jalonat simetric de elementul foc. Creația pictorului Pârvu Mutu este marcată sfâșietor de două incendii: cel care a mistuit biserica de la Lerești și cel de la Cornățel. În cuprinsul romanului mai intervine un incendiu devastator, care va devora o parte din București și care marchează un alt moment dureros pentru artist, moartea soției sale, Sofiana.
Când biserica de la Lerești era gata zugrăvită, iar pictorii așteptau doar târnosirea ei, bucuria le-a fost transformată în spaimă și chin. În locul Înalt Prea Sfinției-sale Antim, la biserică au venit oștenii domnești. În locul târnosirii, biserica primește „botezul” focului.
Chinul trudei zadarnice este sfâșietor pentru artist: „Un foc slab aprindea și stingea licărul de deasupra altarului. Peste puțin timp, acoperișul ardea cu pălălăi uriașe, trosnind din toată lemnăria și azvârlind spre cer bucăți negre de funingine care pluteau până departe spre sat.
Primele fire de var căzură din bolta Pantocratorului. Apoi, în mijlocul bisericii se prăbuși tot turnul de deasupra naosului într-o amestecătură de lemnărie aprinsă, tencuială și cărămizi. Focul și fumul se întinseră îndată la strane și la ușile împărătești”.
Focul care mistuie biserica este simbol al jertfei pe care artistul trebuie s-o facă. Biserica întreagă este jertfa care trebuie să ardă pe altarul creației oricărui artist. Focul are rol purificator și regenerator. El purifică și potențează energiile care susțin creația. Taoiștii spun despre foc că el arde învelișul grosolan al lucrurilor, aducându-le la o stare subtilă, sau, altfel spus, le spiritualizează. În limba sanscrită, pur și foc, sunt desemnate de același cuvânt. Pentru a crea este nevoie de puritate, de o stare de înălțare sublimă, de spiritualizare accentuată din partea artistului. Atunci când puritatea este întinată, apare jertfa menită să spele păcatele artistului, să purifice și să susțină în continuare creația.
Focul este, de asemenea, simbolul cunoașterii și al iluminării. Cunoașterea superioară este specifică artistului, iar iluminarea interioară apărută în timpul actului de creație este indispensabilă. În roman, focul este și simbolul creației. Este focul creator, care mistuie continuu ființa fiecărui artist. Artistul este un veșnic rug de jertfă, o lumânare ce arde continuu pe altarul creației. Când acest foc interior se stinge, inspirația și forța creatoare dispar; din artistul de altă dată rămâne doar cenușa: „Mie unuia, meșteșugul mi-a fost ca un chin neîntrerupt din care am ieșit sleit cu fiecare lucrare, pentru a începe același chin de la capăt. Am ars fără oprire. Meșteșugul înseamnă suferință. E ceva măreț și tainic în asta, dar și înfricoșător totodată. Niciodată n-am trăit cu adevărat liniștea. Sunt însetat după ea!”
Mircea Eliade spune despre foc că poate fi de origine divină sau de origine demonică. Focul de origine demonică este simbolizat de iad, care arde fără să mistuie, excluzând, astfel, regenerarea specifică focului divin. Lucifer a fost un purtător al luminii cerești, stăpân al focului, căzut prin păcatul orgoliului în flăcările iadului. Adeseori artiștii, simțindu-se stăpâni pe harul creației, se consideră veritabili demiurgi, căzând în teribilul păcat al trufiei nemăsurate. De aceea, focul divin îi purifică.
Și în cazul de față, pictorul Pârvu Mutu se lasă acaparat de creație, uitându-și condiția de muritor, supus legilor firii și vicisitudinilor vremurilor pe care le trăiește. Focul repetat abătut asupra creațiilor sale este semnul divin care-l atenționează că a apucat pe un drum greșit, al însingurării tragice, al suficienţei, al trufiei și al pierzaniei. Pentru trufie, a fost la un pas de a-și vinde sufletul diavolului.
Spre finalul romanului, artistul își găsește adevăratul drum, renunțând la trufia „fără seamăn”, în favoarea umilei rase de călugăr, a ascultării depline la mânăstire și a datoriei civice și morale de a crea pentru oamenii obișnuiți.
Sângele. Sângele este un simbol polivalent care însoțește de multe ori focul. Sunt din nou simboluri comunicante, ce se susțin reciproc, complementare. Sunt simboluri ale jertfei și suferinței. Sângele simbolizează toate valorile solidare cu focul. Întreaga creație a pictorului Pârvu Mutu a fost chin și sângerare continuă. Efortul creatorului a fost imens pentru a-și susține creația. A fost chiar la un pas de a-și vinde sufletul Diavolului, pentru a putea continua. Sufletul și întreaga ființă au sângerat continuu: „Sângerarea sufletească, scrie Valeriu Filimon, s-a prelungit prin penel în Logosul pictat în afară de ctitoria lui, pe care nu a putut-o zidi. Această sângerare sufletească este retrăită halucinant: «I se păru că sângele lor gros umple ramurile pădurii și ierburile pe lângă care trecea, că-l atinge pe mâini și îl simte cald, atât de lipicios, că duse mâna pe cămașă să se șteargă»”.
Pârvu Mutu ne apare ca un domn şi ca un sclav al propriului ideal artistic. E gata să-și jertfească și sufletul pentru împlinirea acestui ideal. La un moment dat, atunci când una dintre bisericile pictate arde în vâlvătăi, artistul își trăiește chinuitor jertfa: vopselele sunt mistuite de flăcări, iar apoi, vopselele se transformă în sânge. Focul și sângele sunt prezente ca simboluri ale sacrificiului: „Când se opri, icni scurt și se prăbuși într-o parte. Cu cele din urmă puteri deosebi deasupra lui o bucată de cer neacoperită de frunzele copacilor luminând noaptea din câteva ținte de aur asemănătoare cu cele zugrăvite de el pe biserică. Apoi cerul întreg se acoperi de mari vâlvătăi roșii și simți deodată că i se taie răsuflarea.
De la un capăt la altul al lumii, vopselele sfinte ale cerului, ale stelelor și ale nopții se prefăceau cu repeziciune în sânge”.
Este impresionant modul cum autorul descrie jertfa artistului. Pârvu Mutu spune, la un moment dat, că parcă toată viața a pictat nu cu vopsele, ci cu propriul sânge.
Sângele este în roman și un simbol al șirului nesfârșit de martiri pe care această țară i-a dat drept jertfă pentru apărarea identității noastre naționale, a credinței ortodoxe și a moşiei străbune. Acest sânge al martirilor este prezent, așa cum spune autorul, la un moment dat, în vopseaua roșie cu care pictorul Pârvu Mutu își zugrăvește sfinții pe bolta bisericii. Astfel, simbolul jertfei apare încă o dată sub o altă formă, a martirajului, care ne-a cutreierat întreaga istorie de popor aflat la răscruce de vânturi și de imperii expansioniste și anexioniste, susţinute de criminalele lor ideologii cosmocrate, de aşa zisele lor „interese”.
Cârciuma din „Mahalaua Târgului de Jos”, simbol al infernului. În general, cârciuma este un loc al pierzaniei, al păcatelor trupului, al destrăbălării, al neînfrânării. Este locul în care materia biruie spiritul. Nimic din cele ale spiritului nu-și are locul aici. Păcate precum beția, intrigile, tranzacţiile neoneste, clevetirea, minciuna, hoţia, lăcomia, banditismul, desfrâul sunt la ele acasă în acest spațiu. Uneori, crimele se înfăptuiesc tot aici. Comploturile, tâlhăriile, orgoliul găunos, vagabondajul sexual, necinstea și trădările se reunesc în aerul otrăvit al crâșmelor. De aceea, autorul evidențiază această reunire a păcatelor, tocmai în cârciuma din „Mahalaua Târgului de Jos”. Aceasta este un veritabil pol al răului, în contrast cu bisericile prezentate în roman, ca poli ai binelui.
Ioan Vodă Mavrocordat este și el un exponent al răului. Toate patimile parcă își dăduseră întâlnire în trupul său spurcat, dar peste toate domnea preacurvia. Pofta de femei nu și-o putea domoli. De aceea, într-una din zile hotărî să descindă în cea mai ordinară speluncă pentru a-și găsi o femeie. Își alege o țigancă pe care, îi spune jupânul Ioniță „o coțăiesc toți golanii mahalalei”. Vodă nu face nazuri, doar să fie acolo o femeie, pentru a-i satisface urgent poftele nedomolite.
Autorul prezintă astfel locul pierzaniei: „Intrând în cârciumă, vodă se simți luat pe sus de gălăgia amestecată a bețivilor și a cântăreților. Un taraf de lăutari tuciurii se văieta cu înverșunare la urechile unor oșteni din oastea palatului puși bine pe chiolhan, nemaipomenit de înfierbântaţi. Slugi boierești care trăgeau din ciubuce cu ifose și fasoane simandicoase, calemgii cioflingari, cerșetori pocâltiți și gubavi, niște călători veseli care jucau barbut cu cacialmale și păreau a fi neguțători, doi călugări turlaci, unul cât peretele, adevărat malac, celălalt pirpiriu ca un țâr și mic de statură care înălța vesel niște irmoase strașnice, se găseau risipiți pe la mese. Celelalte odăi, pline de asemenea de mușterii înfierbântați și căzături bețive răsunau și ele de cântece caraghioase, de porunci aspre, mascarale și de lălăielile altor lăutari. Fumul de seu topit de la grătarele cu fripturi de oaie puse în buza vetrei cu jar avea în el ceva ațâțător. Mirosea de-l usturau creierii a vin, a sudoare și a carne friptă împănată cu ceapă și frunză de dafin. Niște fleoarțe de muieri durdulii bine sulemenite, slujnicele cârciumarului, se mișcau repede printre mese, îndeplinind dorințele celor ce porunceau să li se aducă mâncare și băutură. Abia pridideau” .
Tabloul prezentat de Mihail Diaconescu este plin de dinamism, de tonuri întunecate, de contraste și de culorile tari ale unor amănunte pitorești. O lume mai mult decât pestriță o populează: bețivi, lăutari tuciurii, oșteni, slugi boierești, calemgii, cioflingari, cerșetori pocâltiți, călători veseli, călugări turlaci, căzături bețive, muieri durdulii, obraznice. Toți la un loc formează o adunătură demnă de iadul lui Scaraoțchi. Descrierea cârciumii se realizează utilizându-se tipuri de imagini auditive, vizuale și olfactive. Cele olfactive ating o valoare paroxistică în expresia: mirosea de-l usturau creierii… În continuarea descrierii, imaginile auditive primesc și ele tonuri tot mai accentuate: zguduiau zdravăn podelele, chiuiau, băteau cu pumnul în masă, încăperile trosneau de tropot și chiuituri etc. Zgomotele sunt prezentate în crescendo, amestecându-se din nou cu imagini vizuale și olfactive, întregind aspectul infernal al cârciumii.
Întreaga isterie și dezmățul din cârciumă au fost curmate de primul foc de pistol, urmat de o încăierare strașnică în care vodă, practicant al laxismului moral, era să-și piardă viața.
Visul. La un moment dat, lui Pârvu Mutu îi apare în vis o fantasmă, un straniu personaj-simbol, un demon cu numele de Kir Panaiot Panaiotakis. Visul se transformă atunci într-un coșmar din care artistul se va trezi lac de sudori și înspăimântat. Personajul demonic, un neguţător care vrea să-i cumpere sufletul, este un simbol al conștiinței artistului. Deoarece pictorul nu este un om al jumătăților de măsură, el vrea să profite la maximum de pe urma talentului său artistic: el vrea onoare, faimă, putere în breaslă, bogăție și posibilitatea de a-și pune în valoare talentul. Dar, pentru a obține toate acestea în condițiile istorice extrem de nefavorabile ale momentului, pictorul se vede obligat să facă o serie întreagă de compromisuri: acceptă să-i slujească lui Ioan Mavrocordat, să-i ducă solia la Brașov și Sibiu, dar încearcă să-și păstreze bunele relații și cu familia Cantacuzinilor.
Această duplicitate începe să-l roadă, să-l tulbure într-o măsură din ce în ce mai mare. În final, Kir Panaiot Panaiotakis, neguţătorul de suflete, îl face să înțeleagă dimensiunea păcatului în care a căzut: „În timp ce vorbea, chipul neguțătorului se lungea încet și căpăta o înfățișare neobișnuită de țap păros. Starostelui i se păru că sub pielea cizmelor roșii ale acestui neguțător atât de ciudat se ghicesc bine două copite mari, despicate la mijloc. Numai privirea de șarpe vasilisc ațintită rece asupra zugravilor rămânea neschimbată. Între timp, mirosul de pucioasă crescuse atât de mult, că nu mai putea fi îndurat.
– Vă voi ajuta să vă lepădați de ceea ce este omenesc în voi și îndeosebi de ceea ce vă leagă de neamul acesta de țărani, din care ați ieșit voi și toți bărbații voștri de seamă. Întâiul pas al celor ce vin către mine este lepădarea de-ai lor. Veți fi bogați, invidiați și temuți de robii mei, veți avea adică și voi o parte din nesfârșita mea putere. Și, mai ales, nu veți mai simți niciodată nici un fel de durere. Veți fi deasupra oamenilor. Nu se află pe lume o răsplată mai mare ca aceasta”.
Artiștii sunt ispitiți în vis. Li se oferă, în schimbul lepădării de credința străbună și de valorile neamului din care au ieșit, puteri nelimitate, faimă, avere și lipsa durerii. Sunt lucruri pe care unii oameni și le doresc în mod deosebit. Această momire îl face pe Pârvu Mutu să înţeleagă faptul că, slujindu-i lui Ioan Mavrocordat, el și-a trădat legea şi neamul, pentru că fanariotul era vândut turcilor și, sub domnia lui, otomanii au jefuit țara ca nişte tâlhari. Ideea de trădare a neamului și a străbunilor îl macină teribil și, astfel, ajunge să-și descarce sufletul la părintele Filip. Acesta, priceput în tălmăcirea viselor, dar și ca duhovnic iscusit, îi dă drept canon să meargă la Muntele Atos. Îndeplinindu-și canonul, artistul se simte despovărat de imensul păcat al pactizării temporare cu Răul. Se simte eliberat.
Urmăritorii. Cei care-l urmăresc pe artistul Pârvu Mutu la București și apoi în drumul său spre Brașov și Sibiu, sunt simbolul spaimei acestuia. Pictorul era derutat de vremurile nestatornice și sângeroase în care trăia. Artistul nu știa ce se va întâmpla cu meșteșugul său, cu școala de zugravi, cu avutul său, cu creaţiile sale, cu familia sa; de aceea, era asaltat de o sumedenie de temeri. Fiori de spaimă îl cutremurau adeseori. Era în pericol chiar viața sa.
Pentru a accentua această stare de existență nesigură, apare și urmăritorul necunoscut care îi pândește fiecare mișcare: „Chipul acelui uriaș care îi pregătea moartea nu-i ieșea însă din minte. Se uita uneori în urmă și i se părea că-l zărește la depărtare potrivită, amestecat printre alți călători sau printre pomi. Câmpia uriașă și albă de la poalele Codlei părea atunci mai tainică și mai primejdioasă. Strângea fără voia lui calul între pulpe”.
La Brașov, este aproape prins de urmăritorul său. Scapă alergând prin curțile brașovenilor, lăsându-și sarica pradă câinilor. Spaima artistului ia proporții tot mai mari.
Însă acest sentiment negativ, care consumă energii mari, este dominat în final de artist. Înainte de a intra în Șercaia, se hotărăște să-și înfrunte urmăritorul. Îl așteaptă într-o pădurice din marginea drumului.
În ultimul momento, ezită să tragă asupra acestuia. Numai însoțitorul său, Voicu, o face, rănindu-l pe urmăritor. Artistul se eliberează, în fine, de spaima care îl măcina de mult timp.

Distribuie: