Spații culturale nr. 39 (3)

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE

Doina CERNICA

Despre suferinţă într-o cetate veneţiană

Dacă cetăţile veneţiene din Marea Mediterană mă umplu de visare, cea mai veche boală cunoscută din istoria omenirii îmi stârneşte fiorul, neatenuat de timp, pe care l-am trăit în copilărie la lectura cărţii ,,Mihail, câine de circ”. De altminteri, paradoxal pentru mine astăzi, îl asociez pe Jack London îndeosebi spaimelor durabile, o alta fiind a sălbăticirii câinilor, a reîntoarcerii în lumea lupilor, din ,,Chemarea străbunilor”. Oricum, atunci când am hotărât să merg în Spinalonga, am făcut-o pentru fortăreaţa ei medievală, crezând că vizitarea fostei leprozerii despre care am aflat după aceea este facultativă, o posibilitate la faţa locului pe care nu aveam de gând să o concretizez, deoarece îmi repugna ideea transformării suferinţei umane în obiectiv turistic. Dar la Spinalonga, alegerea este o iluzie.
Când am văzut micuţa insulă de pe vasul ,,Saint Nicolas”, i-am recunoscut imaginea surprinsă din avion: părea o coroană împărătească ieşind din valuri, strălucitoare în soarele amiezii, o bijuterie pe mătasea de azur a Mării Cretei. Dar, cu cât ne apropiam, ni se arăta în realitatea zilei şi a istoriei: un pământ-cetate izbucnit din ape. Fortăreaţa Spinalonga, ridicată de veneţieni spre sfârşitul secolului XVI pe ruinele alteia, datând din Antichitate. Legenda o leagă, peninsulă, de Creta şi o desparte de ea prin intervenţia inginerilor veneţieni, războaiele o aruncă sub stăpânirea turcească şi o eliberează politic, dar nu şi de turci, care prinseseră rădăcini viguroase, ca spinii, în pământul ei aspru, pe care însă într-o singură noapte reuşeşte să li le reteze vestea aducerii suferinzilor aici, preschimbarea insulei în lazaretul Greciei.

Am coborât puţini dintre pasagerii vaporului de 250 de persoane şi am înaintat trudnic pe scoarţa zgrunţuroasă: harpoanele privirii celor rămaşi pe punte ne sfâşiau spinarea. Aşteptând gruparea şi ghidul, m-am aşezat pe un colţ de piatră şi, sub soarele năucitor, am închis ochii ca să-i deschid într-o carte. Întâi, dintr-o obişnuinţă devenită ritual, în cea a suceveanului Jean Bart, în jurnalul său de bord din 1908: ,,pe o mică insulă, ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui şi aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în baie. / Printre dărâmături se mai deosebeşte încă placa de piatră cu sculptura leului înaripat al mândrei Veneţii, care stăpânea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant”. Apoi, în cartea Victoriei Hislop, carte şi autoare descoperite doar cu câteva zile în urmă drept cele mai frecvente în standurile Stalidei de la sfârşitul verii anului 2014: ,,Zidurile masive de piatră ale fortificaţiei veneţiene se desenau nedesluşit deasupra ei. Cum putea trece de acest obstacol aparent impenetrabil? Atunci remarcă în porţiunea rotunjită a zidului intrarea îngustă, amplasată ceva mai sus de nivelul unui cap de om. Era o deschidere de mici dimensiuni, întunecoasă pe deschiderea decolorată a zidăriei şi, apropiindu-se, văzu că era intrarea într-un tunel prelung ce făcea o cotitură, blocând imaginea lucrurilor aflate la celălalt capăt. Cu marea în spate şi zidul în faţă, nu putea să meargă decât într-o singură direcţie – înainte, în gangul neguros şi sufocant”.

,,I se spune «Poarta lui Dante»”, şopti ca pentru sine Florin Stănişteanu, ghidul, dar tăcerea care se înstăpânise brusc îi lăsă cuvintele să planeze până la capătul şirului, în care cititorii adevăraţi le însoţiră în gând cu celebrul avertisment: ,,Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi!” Noaptea ei fierbinte a reprezentat, însă, singura porţiune şi singurele clipe palpabile de racordare la Infernul dantesc şi la cutremurătoarele pagini ale lui Brunea-Fox. Nu mai vorbesc de absolutul groazei, excomunicării şi condamnării din versetele ,,Leviticului”! Celelalte câte se vor mai fi ivit în Spinalonga sau după plecarea de acolo intră în categoria construcţiilor imaginaţiei şi ale coşmarurilor ei, dar atunci, ieşind din tunel, n-a mai fost loc, măcar un răstimp, decât pentru surpriza unei aşezări asemănătoare cătunelor bunicilor noştri de la ţară, vii şi generatoare de circuitele vieţii cât am fost noi copii şi ei oameni încă în putere, apoi năpădite de plasa vegetalului când ei înşişi au început să-i aparţină tot mai mult, cu noduri de crengi în mâini şi picioare şi mască de frunză uscată pe faţă. Am intrat, aşadar, pe străduţele unui mic sat înconjurat deodată cu insula de zidurile fortăreţei veneţiene. Un sat cu locuinţe şi magazine, cu şcoală, spital şi biserică, cu mici culturi şi cimitir, năpădite acum de ierburi şi flori, dar, graţie paşilor turiştilor, nu şi înghiţite de ele. Florin Stănişteanu ne cheamă în faţa unei hărţi, îşi apropie degetul arătător de un semn sau altul de pe ea, apoi îl îndreaptă spre edificii şi puncte cardinale dirijându-ne privirea, în vreme ce, toate aparţinând acestui spaţiu chiar dacă în timpuri diferite, poveştile se amestecă, iar noi, urmărindu-le hipnotic şi trăindu-le deopotrivă, le suntem contemporani. Acum ne bucurăm de apa adusă în butoaie din Plaka, aşezarea de vizavi pe ţărmul Cretei, sau adunată de la ploaie în rezervoarele uriaşe de către garnizoana veneţiană, îndeajuns, cu ele pline, să facă faţă nevoilor unui an întreg, acum ne punem palmele la urechi, ferindu-le de vâjâitul ghiulelelor de fier şi de sticlă, acum intrăm în atelierele şi dormitoarele ostaşilor, acum cumpărăm halva de la negustorii turci şi alte delicatese, întrebându-ne în sinea noastră cât sunt aduse pe cale cinstită şi cât din contrabandă. Cel mai tare, însă, răsună, totuşi, povestea lazaretului, deşi a trecut mai mult de o jumătate de secol de când, descoperindu-se antidotul cumplitei boli, a fost desfiinţat. Neîndoielnic, din anul 2005, de când a fost publicată ,,Insula”, cartea Victoriei Hislop îi amplifică şi îi susţine cu putere sonoritatea.
Tânăra englezoaică Alexis Fielding, arheolog înzestrat, vine în Creta pentru Cnossos, vestitul oraş antic, dar încercând să cunoască şi trecutul mamei sale, originară din Plaka, are revelaţia unei istorii uluitoare. Ea se ţese cu istoria insulei devenită din anul 1904 bolniţă şi temniţă pentru toţi suferinzii Greciei pe care bacilul lui Hansen îi condamnase la stigmat fizic, la degradare şi la moarte. Condiţiilor mizere de care au parte pe Spinalonga şi gândului la sfârşitul oribil, câţiva dintre suferinzi le opun strădania unei vieţi cât de cât normale pentru ei şi pentru semeni. Şi cum boala nu alege, intelectualii, oamenii cu o înaltă poziţie socială cândva deportaţi aici, îşi unesc eforturile, scoţând un ziar, exercitând presiuni asupra guvernelor pentru ameliorarea vieţii pe insulă, pentru încurajarea şi finanţarea cercetărilor medicale menite să stopeze răul şi chiar, vis al visurilor, să vindece. Implicat în desfăşurarea acestora, medicul care venea de la Atena o dată pe săptămână ajunge acum de trei ori, iar un preot cu vocaţie se stabileşte în aşezarea proscrişilor, mâncând împreună cu bolnavii din farfuriile lor, bând apă din paharele lor. El va pleca, sănătos, ultimul din Spinaloga, unde va mai întârzia în singurătate şi reculegere şapte ani după descoperirea leacului şi desfiinţarea lazaretului în 1957, ca să poată oficia, creştineşte, ultima pomenire pentru cei decedaţi şi îngropaţi în cimitirul insulei.

Suferinţa povestită şi ascultată. Amintirea suferinţei vizitată. Intrăm în biserică, mulţi şi în spălătoria care funcţiona non-stop, totul fiind aici iar şi iar spălat, iar şi iar dezinfectat. Până şi banii. Ieşim prin poarta mare ca să vedem lumea interzisă internaţilor din lazaret, Creta în arama splendorii asfinţitului de soare. Aparatele încep să sâsâie. Suferinţa ascultată, fotografiată, filmată. Imortalizată.
Mergem acum pe lângă zidurile fortăreţei, înconjurând astfel Spinalonga. O dată pe an, de sărbătoarea Sfântului mare mucenic şi tămăduitor, doctorul fără arginţi Pantelimon, drumul devine procesiune cu lumânări aprinse şi aduceri aminte răscolite. Dar altfel, un soi de pâslă vegetală înveleşte cicatricile lăsate insulei de ghiulele, de iatagane, de deznădejdea mai adâncă decât pumnalul înfipt şi răsucit dincolo de plăsele.
Seara, din nou la Stalida, înşir pe măsuţă plicuri cu ierburile miraculoase ale Cretei, tuburi cu alifii din uleiul măslinelor ei aparte, care ar putea să aline efectele secundare, dar aproape insuportabile, ale chimioterapiei. Celei mai vechi şi mai grele boli din lume, abia secolul XX, la sfârşitul primei sale jumătăţi, i-a găsit remediu. Oare azi timpul curge mai repede? Şi dacă da, în ce direcţie?

Evenimente culturale

– Centrul de Tineret FORTES din Râmnicu Sărat a organizat, în data de 11.02.2015, lansarea cărţii Problema calendarului, de Ion Otescu, ediţie apărută sub îngrijirea lui Gheorghe Petcu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi-Brăila. În afara prezentării acestei cărţi, Gheorghe Petcu şi-a promovat o serie de lucrări editate, în care este vorba despre istoria municipiului Râmnicu Sărat.

– În data de 13.02.2015, la statuia-bust a lui Grigore Vieru (14.02.1935 – 18.01.2009), Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni şi Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat au organizat comemorarea şi omagierea marelui poet şi patriot român.

– Liviu Ioan Stoiciu, la aniversară, împreună cu Doina Popa au avut o întâlnire cu cititorii, prilej cu care s-a promovat noul roman, Vrăjmaş, şi o nouă ediţie a volumului de debut, La fanion. Manifestarea a fost organizată în data de 14.02.2015 de Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat.

– În data de 20 februarie 2015, Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat a organizat lansarea cărţii Experienţa închisorii politice în memorialistica feminină, de Manuela Camelia Sava. Manifestarea s-a bucurat de participarea prof. univ. dr. Vasile Spiridon, eseist şi critic literar, care a semnat prefaţa acestei cărţi.

– Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” din Buzău a organizat, în 24 martie 2015, a opta ediţie a Festivalului „Primăvara poeţilor”. Invitata de onoare a fost poeta Denisa Comănescu. Evenimentul, care a avut loc în aula „Bazil Iorgulescu” a bibliotecii, a început cu vernisajul expoziţiei de pictură a artistului Florin Menzopol. S-a continuat cu un recital de poezie în lectura autorilor buzoieni, cu muzică folk şi muzică religioasă. La cele trei secţiuni ale concursului de carte de poezie – autori membri ai USR, nemembri USR şi debutanţi, au fost premiate volumele: Aripi de ploaie, de Nicolai Tăicuţu, Sonete cu fete morgane, de Petrache Plopeanu şi Hamal în portul viselor, de Alexandru Bolache.

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT- jurnal de călătorie artistică în Canada

Episodul 3

Duminică, 18 mai 2003, Vancouver

Parcă am venit de un an. Sculare la ora 9, făcut cafea şi ceai, mâncat cu Gabi brânză, urdă (de la greci), roşii, ardei. Azi mi-am luat medicamentele homeopate pentru depresie. Primele din prima duminică. La ora 11 a venit Nick. Din acest moment, cele văzute cu el, până la ora 19, în flux continuu, au fost atât de multe, unele surprinzătoare pentru biata mea retină neexersată, încât nu le pot consemna, deocamdată, decât telegrafic. Poate voi reveni. Străzi în pantă, magazine chinezeşti şi vietnameze cu preţuri modeste, unele mai mici decât pe la noi (de exemplu roşiile), cafea italienească, enoriaşi români ascultând slujba părintelui Nicolae într-un spaţiu închiriat, al bisericii anglicane. Am discutat cu părintele Nicolae. Aici voi da un spectacol duminica următoare. Parcul natural, Queen Elisabeth din Vancouver, explozie de rododendroni în multe şi aprinse culori, spaţii largi cu iarbă în care lumea nu se calcă în picioare şi nu lasă nici măcar o hârtie, aranjamente sofisticate ale unor arhitecţi peisagişti, nunţi chinezeşti, restaurant pe terase, căderi artificiale de ape, oceanul în partea lui îngustă, ca un istm, ceea ce aveam să aflu că se numeşte False Creek, mai în spate blocurile specifice din Downtown, iahturi modeste şi altele de 300 de milioane de dolari, case plutitoare, vile în trepte, cu terase, balcoane şi grădini interioare, universitatea de arte plastice, expoziţii ale absolvenţilor, căutări de arte vizuale, atelierul unui pictor care lucra la vedere, altul al unui lutier, încă unul al unui constructor de chitări, magazin cu produse pentru pictură, de la rame şi pânze, culori şi pensule, până la truse pentru sculptură în lemn şi modelarea lutului, mâncare chinezească multă şi ieftină (1.5CAD).
Am vorbit cu Viorel, prietenul meu din Braşov stabilit de mult în Vancouver, specialist în silvicultură şi fost actor amator, coleg de suferinţe pe scenele Braşovului. Mâine ne întâlnim. Tot mâine vedem sala primului spectacol.
Vai, ce frumuseţe în jur!

Luni, 19 mai 2003, Vancouver

Mâncarea de dimineaţă. Cafea, ceai, o banană şi o portocală. Răsfăţ! Merg cu Nick la Centrul Comunitar. Acolo în bloc locuieşte şi el. Cameră mare, ceva instalaţii de sunet, calculatoare şi video. Poze, afişe, diplome şi dezordine, dar nu una care să demonstreze o activitate intensă, ci, mai degrabă, o delăsare fără ţintă. Printr-un telefon am aflat că numai mâine putem vedea sala. Cu Nick facem prima repetiţie a ilustraţiei muzicale chiar în sala Centrului. Se prinde repede. Cum este el tipicar, cred că nu vor fi probleme. Va ieşi bine, îmi pot lua grija asta. Bem un suc şi apoi mergem să vedem viitorul lui apartament. Oamenii se mută foarte des pe aici, nu au sentimentul bunului propriu la care trebuie să ţină ca la ochii din cap. Două camere şi bucătărie, peste confortul imaginat de mine şi cunoscut ca etalon din ţară. Mochetă, rafturi cu cărţi, balcon străjuit de pomi, tablouri. Apartamentele canadiene sunt foarte bine împărţite şi nu separă total bucătăria de sufragerie. Ne întoarcem. Cu Gabi la cumpărături. Ia mâncare şi fructe, sucuri, apă minerală, prăjituri, iaurt cu fructe, roşii, lămâi. Mă întreabă des ce mai vreau să ia, iar eu mă abţin, din bun simţ, deşi ar fi destule tentaţii. La întoarcere mă sună Viorel Marinescu. Vine la mine si mă ia. Pe drum, cumpără un pui la rotisor. S-a îngrăşat binişor la faţă. Dana, soţia, profesoară de matematică, aproape neschimbată. Fiul cel mic e hazliu, Anca, fata cea mare, e retrasă. Aproape domnişoară. Mâncăm pui prăjit şi salată, bem bere din Vancouver, maronie. Facem poze şi le arăt poze cu ai mei. Şi ei se pregătesc de mutare. Mereu schimbări dorite, prin case şi la servicii. Nevoia senzaţiei de înaintare, de anulare a imobilismului. E greu şi stresant, dar face parte din viaţa lor.
Ne vom mai vedea.

Marţi, 20 mai, 2003, Vancouver

Prezentare telegrafică pentru dezvoltat mai târziu, dar sunt obosit acum. E ora 24, după noul fus orar cu care mai trebuie să mă obişnuiesc.
Azi am repetat textul şi mişcarea acasă. Pe la 11,30 Nick m-a luat la o plimbare. Am ajuns pentru prima oară la oceanul Pacific, în dreptul universităţii. Era perioada refluxului la cotă maximă. Nisip ud în urma retragerii masive a apei. În zare, lanţ de munţi cu vârful în ceaţă, particularitatea urbei dintre ocean şi înălţimi. În dreapta, zgârie-norii oraşului, în depărtare două vapoare. Pe plajă stau înşiraţi buşteni care feresc oamenii de nisipul spulberat de vânt. Nu este încă sezon de plajă. Am făcut poze. Apoi plimbare la un magazin grecesc. La Centrul Comunitar mâncăm pâine cu cârnat prăjit în cuptorul cu microunde. Mai târziu facem o vizită la sala unde va fi primul spectacol. Va merge, deşi sunt probleme cu lumina, prea tare şi împrăştiată în toată sala, fără să creeze intimitate, concentrarea necesară spre spaţiul de joc.
La Centrul Comunitar Nick are oră de pictură cu o fetiţă însoţită de tatăl ei.

Miercuri, 21 mai, 2003, Vancouver

Scriu de dimineaţă mesaje (Zoli, Anca, Aurel Buda, Florin Fătulescu, George Rusu din Montreal, Claudia). Vorbesc la telefon cu Sorina Buta, fosta mea colegă de la radio, stabilită la Montreal şi cu Ştefan Motora din Ottawa, care urmează să organizeze spectacolul din capitala Canadei. Fac repetiţie, merge bine. Mănânc singur de prânz. Gabi abia dacă ajunge pe la ora 18. Nick mă ia la o plimbare prin oraş. Vedem o stradă cu multe galerii de pictură, pasiunea lui. Lucrări în stiluri diferite, unele pe gustul meu, altele ciudate, dar, în esenţă, valoare ridicată. Ca şi preţurile. S-au infiltrat consistent ruşii, japonezii şi indienii băştinaşi din Canada, cu două galerii de scultură în lemn, măşti şi gravuri cu semnificaţii totemice. Foarte interesante, dar foarte scumpe, la 10-12.000 de dolari bucata.
Am văzut magazine de pantofi, de mobilă scumpă şi nu prea arătoasă, de decoraţiuni interioare. Am fost şi la medicul de familie al lui Nick. A aşteptat o oră şi jumătate până i-a venit rândul, deşi avea programare.
Acasă, i-am arătat lui Gabi pozele aduse din ţară. Am primit telefon din Ottawa cu solicitarea de a trimite afişul. Mă culc mai devreme. E cazul. Noutăţile astea prea multe ale zilei bulversează. Apoi nu mi-am revenit cu fusul orar. Mâine e întâlnirea cu redactorii revistei Atheneum, unde colaborez de ceva ani. Dimineaţă trebuie să scriu la ai mei şi lui Titus.

Joi, 22 mai, 2003, Vancouver

Fac repetiţie la basmele de rezervă. Nu se ştie niciodată când e nevoie Poate un bis. Cu Nick, după masă, merg în Downtown. Trebuia văzut de aproape. Biblioteca uriaşă. Ar fi bună pentru o zi întreagă de cercetare. Compartimente speciale pentru literatura tuturor popoarelor. România absentă. Nick îmi spune că gazdele au renunţat să comande ceva, în lipsa unor indicaţii valorice şi a vizitatorilor interesaţi. Se demonstra clar prin această realitate că românii n-au venit în Canada pentru culturalizare.
Ceasul cu aburi, primul din lume. Magazin cu artă indiană locală şi altul cu prelucrări de pietre preţioase. Altul de suveniruri. Cunoscuta zidire pe verticală, cam anostă. Aşteptam să mă impresioneze mai mult. Sigur, e într-o altă lume, dar aş trăi mai bine la periferie, la dezvoltările nuanţate pe orizontală, la aerul sălbatic al oceanului, al parcurilor.
La ora 19 suntem la restaurantul „La Viletta”, la întâlnirea cu redactorii revistei Atheneum.
Horia cu soţia, veniţi din Braşov. El prea vorbăreţ. Numai părerea lui contează.
Angela (tatăl ei este în Braşov). Ca şi scrisul ei. Directă, uşor agresivă. Chiar am întrebat-o, la un moment dat, de ce mă antipatizează. Extrem de mirată de remarca mea, deşi tot timpul am avut impresia că mă ignoră. Aveam să constat că e doar o aparenţă sau o mască.
Vick, Magda, Roxana, oameni de oameni.
Dan Motişcă, îmbătrânit, cu speranţe puţine.
Magdalena Moţ, venită din Germania şi urmând să se stabilească în Canada, cam preţioasă şi mofturoasă.
Valer, băiat bun şahistul, preşedintele Centrului Comunitar Românesc. Mi-a propus să vin în noiembrie pentru spectacolul pe care îl vor face de 1 Decembrie. Hm, cum aş veni, mă gândeam! Dar asemenea călătorii se pot face, poate, doar o singură dată în viaţă.
Pe ceilalţi nu-i mai reţin după nume. Discuţii banale, formalisme, nemulţumiri mascate, lipsă de entuziasm. Câţi dintre ei vor veni la spectacolul de sâmbătă? Unii promit, dar tot formal.
Mâine mai fac o repetiţie cu Nick.

Vineri, 23 mai, 2003, Vancouver

Azi am fost în Stanley Park, Prospector Point (capul peninsulei). Am văzut ratoni şi i-am fotografiat. E parcul din apropierea oceanului. Are alei care duc la plajă şi o altă parte cu o pădure virgină. O arhitectură aerisită, elegantă, a unui spaţiu natural de mari dimensiuni probând pasiunea localnicilor pentru spaţiul verde, cultul de a-l întreţine, de a-l ocroti. M-am plimbat pe faleză. Era reflux. Şi dimineaţă, după o repetiţie, am fost la plimbare, de data asta singur, prin apropiere. Am hălăduit printr-un magazin tip Moll, mai mult să fac o comparaţie a preţurilor cu cele de acasă şi am stat pe bancă într-un parc din apropierea Spitalului municipal. După masă, din nou repetiţie cu intrările muzicale. Seara, cu Gabriela, mergem la Daniela Gita şi la soţul ei, Mihai. Ea scrie la revistă. Îmi plăceau eseurile ei, sensibile. Ea, absolventă de biologie cu masterat şi el doctor. Surpriza a fost să-i descopăr total nemulţumiţi de ceea ce pot face în Canada şi să-i aud exprimându-şi intenţia de a se întoarce în ţară. Daniela nu găsea de lucru, iar Mihai a refuzat să facă încă patru ani de facultate şi ocupa funcţii mărunte într-un laborator. Acuzau lipsa de spiritualitate, desprinderea de tradiţie, însingurarea, deziluzia pricinuită de incertitudine, atmosfera rigidă, secătuită de sentimente, lipsa de identitate. De reluat. Poate ar fi de purtat un dialog pe reportofon cu Daniela, care este foarte sensibilă şi deschisă.
Mâine e spectacolul. Le arăt eu lor!
Numai să am cui.

Sâmbătă, 24 mai, 2003, Vancouver

Ziua primului spectacol în Canada.
E dimineaţă. M-am sculat la 8 (program de boier) şi am aranjat toate bagajele pentru spectacol. Cu lista recuzitei în faţă, mi-am pus în ordine geamantanul, cu tot ce trebuie să conţină. Nu am uitat guma de mestecat pe care am băgat-o în buzunarul pantalonilor de spectacol. Am pus deoparte şi umbrela cu picior lung, de prin 1940, a lui Gabi. Este un cadou de la o prietenă din Edmonton, iar pe mine mă serveşte de minune, dând interpretului un aer vetust, dintr-o lume îndepărtată a poveştilor necunoscute, ceva apropiat de magie. Are mânerul metalic, terminat cu o broşă cu safir oval. Am şi o lumânare zdravănă, gălbuie, cumpărată ieri de Gabi. Cred că îmi ajunge pentru toate spectacolele. Am şi chibrit, tot de la Gabi, adus din România. Culmea, pe aici nu se prea găsesc. Ei folosesc doar brichetele. De altfel Gabi are o mulţime de lucruri din România: farfurii şi castroane cu motiv popular puse pe pereţi şi la bucătărie, ceaiuri medicinale (cât de vechi or fi?), creme Gerovital, obiecte de artizanat mărunte, fotografie cu bunica la războiul de ţesut, ţigări Carpaţi, din care, la nevoie, mai fumează câte una.
Mă mai gândesc din când în când dacă nu am uitat ceva. Am pus un bold în buzunarul cămăşii albe, de in (ca şi pantalonii) pe care o folosesc pe scenă. Îmi trebuie ca să sparg balonul la momentul potrivit. Mi-am curăţat pantofii, i-am dat cu spray contra transpiraţiei, adus din ţară. Am pus în geantă cărţile mele, volumul III şi CD-urile cu recitalul, plus coperţi de la volumul I pe care să scriu autografe. Am în buzunar batiste de hârtie, mi-am găsit pieptenele, am luat aparatul de fotografiat şi filmul deja terminat, ca să i-l dau lui Viorel pentru developat, deşi, mai mult ca sigur că nu va ajunge la spectacol. Tocmai astăzi se mută. E lucrul de care îmi pare cel mai rău. Vin şi eu o dată în viaţă şi tocmai Viorel să nu fie în sală? Ar fi fost momentul nimerit pentru amintiri teatrale comune şi pentru o lacrimă strecurată în colţul ochilor. Mi-am aranjat blocul cu opt desene ale copiilor, atâtea câte am nevoie în spectacol. Am mai multe desene aduse. Cele care sunt în plus le-am pus în noptieră. Poate unele se vor deteriora şi va fi nevoie să le înlocuiesc. Frunza din butaforie, şoricelul, beţele de mătură, purcelul, hăinuţa de copil şi papucul dezlipit sunt la locul lor. Am în geantă două baloane, în caz că se va sparge vreunul înainte de vreme Am pus până şi aţa de legat balonul, o bucată dintr-un ciorap de nylon, folosită la spectacolele din ţară. Ca să vezi ce am cărat eu peste ocean!!! Dacă ar fi urmărit mai atent cei de la vamă, ar fi putut intra la bănuieli: bucăţi de sfoară, papuci descleiaţi, haine rupte, desperecheate şi medicamente care seamănă cu drogurile. Mai rămânea să iau beţele de mătură, ca să fie tacâmul complet. Oricum, le iau cu mine în toată Canada, ca să nu mai am grija procurării lor în alte localităţi unde voi sta mai puţin.
Am uitat. Titus mi-a scris că vine la Toronto cu Crystal, prietena lui. E mai aproape de Michigan-ul lui, unde e student. Nu poate sta decât între 11 şi 13 iunie. S-ar putea ca spectacolul meu de acolo să fie în 14, într-o sâmbătă. Tare mi-aş dori să fie şi ei în sală, să mă dau şi eu în spectacol, nu numai Titus în faţa noastră, la diferitele lui recitaluri şi Olimpiade. Chiar i-am scris că ar fi bine, dacă poate, ca Crystal să-şi amâne plecarea cu o zi. Se pare că pentru ea e mai greu, pentru că tocmai începe un serviciu. Să nu uit ca, după spectacolul de astăzi, să scriu în celelalte localităţi, ca să stabilim definitiv ce lucruri este nevoie să procure fiecare. Au rămas puţine pe care nu le pot căra după mine: o scară dublă, un cuier pom, o umbrelă cu picior lung. Baloane cred că voi avea eu de rezervă. Să nu uit să le spun că am nevoie de un om pentru ilustraţia muzicală, ceea ce face Nick aici, la Vancouver. La Toronto va trebui să încerc să aranjez o cazare şi pentru Titus. E mai greu pentru mine care am rezolvat totul prin mesaje scrise şi, practic, nu cunosc pe nimeni.
Este ora 12. Emoţii? Sunt ceva, dar nu copleşitoare. Sunt sigur pe ce am de făcut. Textul mi-a intrat în sânge, nu se poate întâmpla nimic. Mai mult este necunoscuta aceasta a numărului de spectatori care vor veni (locul mi se pare cam ascuns) şi fără de care zadarnice ar fi toate eforturile. Cu o prezenţă subţire ar fi afectată tensiunea de adevărat spectacol, comunicarea necesară cu cei din sală, element pe care se bazează mult spectacolul, aşa cum l-am conceput. Aş vrea să rup gura, să fie ceva la care cei din sală nici să nu se aştepte. Îmi dau seamă că, necunoscându-mă, spectatorii privesc cu prea multă detaşare şi nepregătire această întâlnire artistică, chiar în cazul celor care s-au hotărât definitiv să vină. Necunoaşterea artistului şi depărtarea sălii faţă de casă, îmi dau seama că îi vor ţine pe unii la distanţă.
Câţi vor veni, dintr-o comunitate românească de vreo 10.000 de suflete? Apoi marea necunoscută este în legătură cu reacţia celor din sală. Cât mai ştiu copiii româneşte? Dacă nu vor înţelege ceva se vor foi iremediabil pe scaune. Este lucrul pe care nu ştiu în ce măsură voi fi în stare să-l gestionez, ca să-mi văd mai departe de spectacol în mod profesionist. Dacă există emoţii, în această privinţă sunt mai multe. La spectacolele următoare, în cunoştinţă de cauză, alta va fi pregătirea mea. Îmi voi putea lua măsuri de adaptare.
Lângă apartamentul lui Gabi stau nişte tineri care cred că se droghează. Din când în când se aud zgomote ciudate. Uneori sunt nişte bufnituri, alte ori un fel de urlete dezumanizate. Se pare că vor fi daţi afară.
Este ora 12,30. Pe la 13,30-14 vine Nick şi vom pleca la sală. Să nu uităm lampa cu picior pentru iluminat. Becul cu halogen l-am băgat în geanta de mână. Am băgat şi ochelarii de citit şi albumul cu poze, pentru situaţia în care, după spectacol, vom fi invitaţi la Radu sau la Vică. Trebuie să-mi arăt şi eu o anume identitate pe lumea asta
Astăzi, de dimineaţă, după mâncare, am stat de vorbă cu Gabi despre Daniela Ginta, despre ideea lor de a se întoarce în ţară, despre avantajele şi dezavantajele diasporei asumate, despre animalele ţinute în casă – eu, câine, ea pisică de Angora – şi ele cu avantajele şi dezavantajele lor. Problema cu diaspora pare extrem de delicată şi complexă. Nu am acum nici starea, nici timpul să o dezvolt. Va trebui revenit pe îndelete şi, mai ales, trebuie să văd mai multe, să îmi fac o idee, în funcţie de situaţiile concrete şi extrem de diferite, de la familie la familie, de la individ la individ. E un aspect esenţial pe care trebuie să-l înţeleg cât mai bine. Să dialoghez, dacă va accepta şi vom avea timp, cu Roxana, fata lui Vică, despre adaptare şi integrare. Ea are 24 de ani şi e în Canada de la 8 ani. Ştie bine româneşte, ceea ce este un merit al felului în care au ştiut să menţină echilibrul între tradiţie, moştenire şi devenire părinţii ei. Trebuie să-mi creez mai mult timp pentru aşa ceva.
Se termină cerneala. Restul, după spectacol. Doamne ajută! Concentrat şi voios! Să am o stare pozitivă! Rostire nuanţată şi va ieşi bine!

*

După spectacol. Atât de târziu. Nu pot scrie decât telegrafic.
Circa 35 de spectatori, copii şi adulţi. Sala frumoasă, fără scenă, staţia de amplificare bună. Am băut înainte o cafea tare de la Radu, care mi-a adus şi o pungă de bomboane. Tot el a tras spectacolul pe video. Am avut ceva probleme şi mici nemulţumiri legate de lumină, care mi se părea insuficientă şi imposibil de a fi direcţionată numai spre scenă, ca să creeze farmecul unei ipotetice arene, intimitatea spaţiului de joc. Mici probleme mi-a creat această situaţie şi pe parcurs, ori de câte ori mă gândeam că sunt insuficient luminat şi nu se văd nuanţele gestului care făceau parte din complexitatea interpretării, dar am reuşit să depăşesc momentul şi să mă concentrez. Cred că am stat bine din acest punct de vedere şi starea generală a fost la limitele dorite şi imaginate. A fost totuşi şi Viorel cu Anca, ceea ce mi-a creat o stare pozitivă şi o dorinţă specială de a lega, peste timp, experienţe artistice de o viaţă. Ştiam că şi pe el îl impresionează momentul şi situaţia în care ne găsim acum, unul continuându-şi preocupări teatrale din tinereţe, celălalt, obligat de viaţă să le abandoneze, să se concentreze pe alte aspecte mult mai presante ale existenţei familiei şi profesiei. Dar ştiu că duce dorul vremurilor din prima tinereţe. Pe parcursul spectacolului, au existat şi incidente, dar au fost băgate în seamă numai de mine, care ştiam exact toată desfăşurarea. Spre exemplu, Nick a introdus două piese muzicale distincte una după alta, n-a oprit casetofonul la timp. Se putea strica totul, dar şi-a dat seama, a spus un „iartă-mă!” tare şi la următoarea intervenţie a intrat cu piesa care trebuia şi nu a sărit mai departe. Toate piesele erau bine gândite, să prelungească starea unei anume poveşti şi, de regulă, după o poveste veselă şi o muzică săltăreaţă urma o altă poveste tristă sau caldă, iar mutarea secvenţelor muzicale de la locul lor ar fi spart dramatic tot farmecul şi continuitatea, ar fi adus disonanţe supărătoare. Apoi balonul nu l-am strâns suficient şi se cam dezumflase, l-am înţepat cu greutate. Tavanul prea jos mi-a creat ceva dificultăţi. Atunci când am urcat pe scara dublă, am dislocat de la locul ei o placă de rigips a tavanului. Noroc că era vorba de o poveste veselă, iar incidentul a ajutat la sporirea amuzamentului. Copiii au reacţionat neaşteptat de bine până la sfârşit. În mod neaşteptat, dar la întrebările pe care le puneam pe parcurs dădeau răspunsuri în engleză. Mai întâi n-am înţeles ce spun, dar până la sfârşit ne-am descurcat cu toţii. Întrebarea unui copil pe parcurs a fost monumentală. Există secvenţa în care, plimbându-mă printre ei, le ofer câte o tabletă de gumă de mestecat la câţiva. Băieţelul a întrebat tare: „ce fel de gumă e asta?”. Am improvizat şi am spus că am adus-o din România, am găsit-o la lada de gunoi. Copilul era gata să creadă şi s-a oprit brusc din mestecat.
Aplauze susţinute la final, dăruire peste limitele fireşti, dintr-o emoţie pe care ţi-o crează la sfârşit melodia „Iarba verde de acasă”, cântată la mii de leghe depărtare. Emoţie pentru toţi. Introducerea piesei la final a fost o găselniţă formidabilă. Am ieşit la aplauze de trei ori. Îmbrăţişări, cuvinte calde, satisfacţie generală. Regretul că nu au fost şi mai mulţi.
După spectacol am plecat cu Nick la biserica „Sf. Treime”, unde era o serbare a comunităţii. Până am ajuns, se împrăştiase vestea că a fost un spectacol extraordinar. Am fost bine primit de preot, care m-a anunţat ca pe un oaspete al lor. Mi s-a dedicat o melodie, am dansat, am mâncat, am băut, am vorbit cu băiatul unei cunoştinţe bune din Braşov, tenorul Nicu Bârsan. Era împreună cu soţia şi aşteptau un copil. Întâlnirea era un fel de discotecă, cu instalaţii serioase de sunet, cu mese încărcate de mâncare, cu tombolă şi cu distracţii diverse. Preoţii de aici sunt în mijlocul evenimentelor comunitare şi chiar le generează. Preotul prezenta programul şi trăgea din căciulă numerele câştigătoare la tombolă. Am aflat că e firesc să fie aşa, chiar dacă pe la noi s-ar spune că nu prea e creştinesc. Preoţii primesc de la statul canadian un salariu de 800 de dolari, ceea ce e puţin şi trebuie să facă tot posibilul să crească numărul enoriaşilor şi contribuţia lor la susţinerea financiară a bisericii. Bună ideea cu descinderea noastră la serbare. Cu această ocazie s-a făcut o propagandă serioasă pentru spectacolul pe care-l voi avea aici.
Am ajuns la ora 24 acasă. Gabi m-a întrebat cum a fost şi eu i-am povestit. Era entuziasmată, pentru că ascultase CD-ul şi îi plăcuse. Are un fel de a se exterioriza ca o perpetuă mirare.

Angela Daniela Ţapu către Magdalena Motz, Germania

„Bine că aţi ajuns sănătoşi în Germania, chiar dacă ţi-au dat lacrimile. Ştii ce repede zboară vremea, aşa că nu fi tristă. Şi eu mă bucur că te-am cunoscut şi că ne-am văzut în carne şi oase.
Spectacolul lui Adrian?… ce pot să spun… A fost unic. M-a surprins plăcut faptul că mai există atâta sensibilitate şi atâta emoţie de dăruit celorlalţi. Drăguţ a fost că exact ca şi tine, care ai afirmat că din ce scriu pe mail credeai că am „ochii mici şi răi”, Adrian a fost şi el surprins când a aflat că vin la spectacol, pentru că „a avut impresia că-l privesc cu suspiciune”. Şi uite cum umblu cu eticheta de „bitch” pe frunte, he, he…
Din păcate, nu au prea venit spectatori (cred că Adrian Copilu Minune a a avut mai mulţi români verzi în sală), dar spectatorii copii prezenţi au făcut toţi banii: atât de spontani, frumoşi, cuminţi, încât nu am putut să nu fiu mândră că sunt copii de români.
Adrian este un poet, specie pe cale de dispariţie, mai ales în biata Ţară Românească, care a inundat sala de candoarea copilăriei pierdute, copilărie pe care o purtăm şi noi într-un geamantan prăfuit, dar pe care, din păcate, nu mai vrem să îl deschidem sau am pierdut deja cheile. Pentru o oră şi jumătate, Adrian ne-a împrumutat geamantanul lui cu şoareci şi lupi de pluş, cu desene în acuarelă şi cu sunetul ierbii verzi de acasă. Duminică am realizat câtă nevoie avem de poezie, câtă nevoie avem să fim copii şi să ne prindem în joc, uitând de tot, uitând de lume.
Angela

Scrisoare Magdalena Motz pe site-ul revistei Atheneum

Mă bucur că Adrian a avut un spectacol reuşit. Cât despre numărul nu prea mare de spectatori… noi suntem un fel de martori nenorociţi la felul cum se schimbă lumea (din păcate procesul pare a fi ireversibil)… Câteodată mă apucă o tristeţe care îmi înnegreşte sufletul şi nici nu mă pot gândi ce va mai fi peste 20 de ani, când cei ca Adrian nu vor mai putea să organizeze spectacol. Bucuria pe care noi, generaţia noastră, am simţit-o de fiecare dată mergând la un spectacol sau citind o carte dispare pur şi simplu. Măcar de ar fi înlocuită cu un alt tip de bucurie, care să te îmbogăţească sufleteşte. Dar nu! Nu există nimic în schimb. Timpul se grăbeşte şi te atrage în vârtej, iar în urmă nu mai rămâne nimic. Ce-i drept, mai există şi în generaţia tânără câţiva poeţi, dar ei aproape că nu mai au spectatori/ cititori în aceeaşi categorie de vârstă.
Adriane, felicitări. Mă alătur propunerii lui Valer de a consemna în revistă şi părerea Angelei despre spectacol, chiar dacă vor mai fi şi altele.

Valer Eugen Demian, preşedintele Centrului Comunitar Românesc, pe site-ul revistei Atheneum

Urmărind recitalul lui Adrian Munteanu, trebuie să recunosc că, în câteva momente, mi-au dat lacrimile. Nu mi-a fost ruşine pentru asta. Au fost lacrimile bucuriei de a-mi aduce aminte de copilărie si de a urmări momente de intensă trăire artistică. Nu mi s-a întâmplat de mult ceva asemănător şi n-am să-l uit pe cel care a reuşit să-mi creeze o asemenea stare. Nu cred că trebuie să spun ceva mai mult.

(Va urma)