Spații culturale nr. 81 (9)

Vasile Dan MARCHIȘ

DIMENSIUNEA CRIZEI

Pentru a se putea descrie
în cuvinte viabile
dimensiunea crizei mondiale,
dicționarul tuturor locuitorilor acestui pământ
trebuie introdus
în rândul materialelor reciclabile…
PRIMĂVARA
Prin anotimpul redat
drept recompensă eroilor
și cadou sărbătoriților
iar pe de o parte copiilor ca joc,
Dumnezeu poartă o teamă
de a nu-l lua minunile înainte…
…înainte de soroc
Doar primăvara concret mirările se motivează
că inocența în fructe se întruchipează.
Se perfecționează graiul
dacă se confundă plaiul tinereții noastre
cu raiul…

NINSOAREA DE AZI

Cu o hilară strategie
ninsoarea de azi
s-a așezat peste cea de ieri
ca o căciulă brumărie
pusă peste alta pe capul unui clovn.
Și încă mai ninge de parcă
anotimpul naiv dorește
să ne facă să râdem precum
ne provoacă făcând haz de necaz
acel clovn care simulând plânsul
își dorește încă o căciulă peste cele două…

ÎNTREBAREA ÎNTREBĂRILOR

Eu cred că întrebarea întrebărilor este:
„Cum și-a măsurat Dumnezeu puterea,
(dacă și-a măsurat-o înfăptuind Cerul și Pământul
sau că a produs astfel Potopul lui Noe?”)
Sau cum și-o mai poate măsura?
Dar Dumnezeu este convins ca nimeni altul
că puterea
fie ea cea mai mare din Univers
nu poate aduce laude
în adevăratul sens al cuvântului,
prin distrugere
ci prin creație.

RESPECT EXTREM

Când ești grădinar știi că
trandafirul are ghimpi,
urzica are pori urticari,
iar femeia mai mult decât atât…
De aceea iubește cu precauție
tot ce vrei să dăruiești
sau ce-ți este dăruit…

LA ÎNCEPUT

La început a fost mirarea
și apoi prima întrebare
pusă de Dumnezeu sie însuși:
„De ce mă mir
că de atâta timp este doar întuneric
în jurul meu,
când de fapt pot face ceva pe care
cu adevărat să am de ce să mă mir”
După aceste momente
Dumnezeu a făcut Cerul, Soarele, Pământul.
Iar prin felul cum oamenii
se miră pe toate aceste lucruri,
existăm deoarece Dumnezeu
se miră la nesfârșit de mirarea noastră.

CIUPERCI

Ivite prin căinţa pământului vanitos,
că a prădat prin seisme
până şi refugiile în care
mai puteam ţine legătura
cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Ciupercile sunt după renume, răspândire
şi cuvânt,
(unde nici nu te aştepți pe pământ)
ca răstignirea Domnului,
dăruire fără mărginire.
Sunt atuul farmecelor
şi al descântecelor visătorilor,
muza dezlegării ghicitorilor…
Iar pentru judecata din urmă
rămân drept dovada mărturiei
tuturor refugiaţilor.
Minuni s-au combinat cu seva lor
ca să nu otrăvească istoria
şi să nu compromită victoria…

DIN ORGOLIU

Încă ființez
În cer nu se poate trăi omenește
Am înălțat atâtea cetăți
și am săpat atâtea fântâni
nu din dragoste
ci din orgoliu…

ÎNCERCARE

Nu apuc să constitui odihna
între două bătăi ale inimii
deși numai iubirea o trăiesc stăpână
ca singur bărbat în raiul femeiesc
Astfel câștigându-mi viața
ca pe o luptă dreaptă,
mi-am însușit iubirea
precum o recompensă
nu ca element obișnuit
tratând-o fără indulgență
să nu încadreze totul fără rând
în timp, în viitor.

RETRAGERE

Am fost o simplă virgulă
a destinului
aruncată în sec
între două gânduri
și paranteză între viziune și vis
pentru deosebire
De aceea nu mă pot concretiza în trup
Trecutul m-a izgonit în viziuni.

VOM AVEA

Cine are de gând să meargă în Rai
pe post de trândav,
când în Rai sunt mai multe de făcut ca în iad
Doar nu merg toți aici „tobă de carte”
sau pe post de conducere să li se dea totul pe tavă?
Nici vorbă!
Cum credeți că merg poeții în Rai?
În această viață sau în viața de apoi?
În acest sens am conceput pe hârtie raiul
în percepții extra poetice.
Pe când m-am extins eu la socoteli
hârtii, pixuri, timp alocat scrisului pentru o viață veșnică,
muza m-a împresurat fulgerător așa:
„Ce tot îndrugi acolo fără noimă?
Faci matematică astronomică sau scrii poezii?”
-Păi, calculez câtă hârtie și altele… îmi vor trebui să duc cu mine
în rai în acest sens…
Că doar la comanda
imensității tale
să pot și să am pe ce scrie despre tot
și despre toate…!
Apoi muza a vehiculat:
„În acest context chiar vom avea de îmbinat mai abitir
poezia cu matematica…!
Bine, hai scrie…!
Vom avea matematic o viață veșnică ce scrie…!”

Gina ZAHARIA

Pescarul

În noaptea aceea plecase devreme;
își luase cu el
câteva raze de soare,
un pic de răcoare
și corabia care dansa cel mai bine
tangoul pe mare.
Își pregătise și-o rugăciune aleasă,
dar, grăbit, o uitase pe masă.
Îmbrăcat în cămașa peticită de valuri,
timpul venea dintre dealuri.
Toată ziua fusese la coasă,
pe cerul de-acasă!
Cândva făcuse cu mine prinsoare,
că visul pierdut niciodată nu doare,
dar poartă o rană în piept,
înspre umărul drept.
De-atunci, rătăcește întruna pe prunduri
și i se spune
pescarul de pace-ntre
gânduri.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Viorel DINESCU – un poet proteic*
sau
„De ce trebuia să furăm focul?”
Motto:

„Bach cântând cu mâna dreaptă o fugă, la clavecin,
în timp ce cu mâna stângă ține după mijloc pe Anna Magdalena.
Poate că acesta are să fie ultimul lucru la care mă voi gândi, notează ea.
Undeva, printre cetele îngerești, e o adiere de gelozie” (Constantin NOICA)
Un poet proteic de tipul lui Viorel Dinescu, cel din revelatoarea antologie O sută și una de poezii, nu începe doar cu sine și sfârșește tot cu sine, ci revelă „într-o geometrie înaltă și sfântă”, cum ar fi spus, probabil, Lucian Blaga, modelul scriitorului care nu trăiește decât în măsura în care se transformă, în măsura în care este sortit să fugă de sine – estetic vorbind, spre a nu se autopastișa – să se smulgă fără încetare sieși, să se părăsească mereu (observați, vă rog, sub „trupul cristalin” al Poeziei, cameleonismul estetic, „abstracta culoare” și deschiderea pregnantă a limbajului cu „tulpini” nu doar în Ion Barbu, Eminescu, Bacovia etc. ci și în Mallarmé, P. Valéry, Baudelaire etc.), pentru a arăta că este făcut dintr-o succesiune/ pluralitate de Euri poetice, ce perpetuează ontologia misterului existențial, „principiul conservării enigmelor”, condiție a existenței creatoare, pentru autorul poemului SPAȚIU MINKOVSKI – o capodoperă, în opinia subsemnatului: „Hiperbole și cifre în ecrane/ Din care frigul mă privește fix/ Un zumzet asurzit crește din lucruri/ Când steaua lumii trece peste Styx// Imaginile vin și pleacă-n vid/ Cu dâre lungii se risipesc în spații/ În care zilnic moare Euclid/ Zdrobit de-absurdul altor ecuații// În drumul de la minus către plus/ Ne întâlnim timizi la punct vernal/ Într-un prezent candid și ideal/ Pe fluviul clipelor ce curg în sus// Din curbe exponențiale se nasc vise/ Și taina lumii crește în abscise”. Doar cu asemenea „Ecuații albastre” se putea păcăli în 1984, cenzura absurd- comunistă, deși frigul existențial însoțea aceeași Românie zdrobită „de-absurdul altor ecuații”.
Excelentul studiu critic introductiv, Transecuații lirice, împreună cu „Reperele critice” selectate de același erudit și obiectiv critic și istoric literar, Theodor Codreanu, confirmă valoarea cognitiv-estetică a acestei antologii de poezie muzical-asimptotă. Cele O sută și una de poezii apărute la Editura Academiei sunt admirabil selectate tocmai pentru a revela „adânca și necunoscuta armonie a lumii”. Pentru unii dintre prietenii noștri, poeții, care includ în antologiile lor aproape în integralitate poemele scrise, voi arăta ce reține Viorel Dinescu/ ce interpretează Theodor Codreanu, din cele 27 volume publicate până în prezent: ORA IDEALĂ, 1983 (9 poezii); O ALTĂ NUANȚĂ A REVOLUȚIEI, 1983 (5 poezii); ECUAȚII ALBASTRE, 1984 (11poezii); ETAPE, 1990 (17 poezii); ONTOLOGIA CRISTALULUI, 1994 (10 poezii); EROS – ANTEROS, 1996 (2 poezii); CĂLĂUZE ARHAICE, 1999 (8 poezii); ZEII PE PĂMÂNT, 2001 (11 poezii); ASIMPTOTA, 2004 (9 poezii), ARHIPELEAG STELAR, 2006 (11 poezii); ZIDUL CU PRIVIGHETORI, 2009 (2 poezii); OM VIRTUAL, 2010 (6 poezii), De remarcat, gândirea pură nu este interesată de temporal, așezându-se sub semnul imuabilului. Ea nu cunoaște decât universalul, deoarece pentru a gândi existența, ea, gândirea pură, o transformă în idee.
Așa se explică lirismul pur, omniprezent în antologie, prin care Viorel Dinescu postulează blagiano-barbian, misterul ca dat ontologic, agnosticismul ce ține de esența umanului ca atare. Nu întâmplător, poetul este fascinat de inepuizabila morfologie a enigmelor lumii (v. Okeanos potamos, Dincolo de marile ape, Grădină nebună, Spațiu cu aripi negre, Arborele sefirotic, Dies irae, De ce trebuie să furăm focul, Geometrii secrete, Inorogul etc.), dar și de convingerea filosofiei kierkegaardiene, că nu poate să existe un sistem/ pat procustian al existenței; Cine spune sistem spune o lume închisă, iar existența este deschisă. Iată-l pe poetul gălățean aflat în căutarea „adevărurilor muzicale”: „O mare simfonie doarme-n lucruri/ Materia pulsează în fiori/ O muzică născută-n involucruri/ De-arhaice și minerale flori// În adâncimea cântecului rar/ Tânjește-o noapte neagră de bazalt/ Și raze lungi eterne de cobalt/ Schițează-un dans de frunze de arțar// Un drum ascuns se cască înainte/ Spre lumea unui sunet de izvor/ Ce pasăre cu inima fierbinte// Bău din el la un sfârșit de zbor?// Iar eu pășesc printre oglinzi egale/ Spre-un vis de adevăruri muzicale” (Adevăruri muzicale). În spiritul lui Mallarmé, poetul gălățean trăiește bucuria, probabil și a matematicianului, de a contempla eternitatea și de a o poseda viu în sine. Tinde permanent spre o poezie „pură”, „absolută” ce crește din aceeași tulpină, prin corelația intimă a Poeziei cu Universul – Pitagora era convins că același ritm străbate și suflete și stele, încât Arhipelagul stelar dinescian doar confirmă faptul că literatura este un fenomen de continuitate – fără a o scoate însă din Vis și din Hazard.
Pornind de la esența ontologică a Poeziei – Ontologia cristalului îi spune admirabil și elocvent simbolic V. D. – și de la obligația acesteia de a exprima cât mai exact posibil, structura Lumii, autorul celor „O sută și una de poezii” creează imaginarul/ limbajul poetic capabil să exprime un aspect relațional infinit deschis. Iată un asemenea poem de dragoste, deschis, publicat în volumul de debut, Ora ideală, în care principiul sugestiei și al muzicalității își dau mâna, pentru a surprinde ansamblul raporturilor existente în tot: „Peste părul tău adânc cad fluturi/ Se scutură salcâmii când te strig/ Vin dinspre toamnă vulpi purtând pe umeri/ Pușca umplută cu noroi și frig// Seara se pierde-n margine de târg/ ȘI se-nvelește-n rochii de mătase/ Jivine dau târcoale împrejur/ Și ne privesc tăcut din umbre false// Țin orologiul strâmb și iar te strig/ Și vulpile m-aud și-mbătrânesc/ Cu pușca plină cu noroi și frig/ Iubito-n ochiul tău călătoresc” (Peste părul tău adânc cad fluturi). Talentatul și lucidul poet cedează inițiativa cuvintelor, care se asociază aparent liber, după raporturi multiple, încât se aprind de reflexe și iradieri simbolice reciproce. Viorel Dinescu are cu intuiția matematicianului, obsesia pătrunderii, a transgresării profunzimii, într-un act tensionat de cunoaștere.
Astfel, în alchimia poemelor, cuvintele supuse actului de transcendere se deschid concomitent în diferite planuri de semnificație: terestru și cosmic, contingent și transcendent, real și ireal, actual, trecut sau timp abolit, senzorial sau spiritual, într-o tulburătoare perspectivă de configurare mirifică: „Corăbii mari de nori mă împresoară/ Aripi de pânză cad peste oraș/ Nu mai găsesc cuvântul tremurat/ Prin care, drept și gol ca într-un somn,/ Să trec spre tine dincolo de vălul/ Care pe toate ființele le înconjoară/ Și să te simt aproape. Pulsul tău/ Inundă spațiul-n care te privesc/ Mi-e teamă că furtuna se va-ntoarce/ Peste podoaba liniștii din noi/ Atâtea întâmplări așteaptă-n mine/ În care tu plutești ca o cometă/ Un zid de umbre mișcă pe aproape – / Corăbii mari și pânze cenușii/ Și-apoi se desfrunzi melancolia/ Ca un copac de toamnă scuturat/ Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri/ Să trecem într-un anotimp mai clar/ Nu șovăi și nu-ți pleca privirea/ Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri” (Aruncă flori pe lucruri). Levitația îndoielii, primatul celuilalt în constituirea subiectivității amintesc de filosofia lui Jacques Lacan care preia de la Hegel, tematica dorinței dezvoltată în „dialectica stăpânului și sclavului”. Omul este în întregime dorință, nu dorință îndreptată către cutare sau cutare obiect, ci dorință a dorinței de celălalt, ce se cere recunoscută. Se știe, dorința omului este întotdeauna mediată printr-o altă dorință – factor de identificare și totodată de alienare. Dorința omului – notează Lacan, în Scrieri – își află sens în dorința de celălalt, nu atât că celălalt deține cheia obiectului dorit, cât pentru faptul că primul său țel este de a fi recunoscut de către celălalt.
Dar în antologia O sută și una de poezii, Celălalt nu este conștiința hegeliană care se înalță în fața altei conștiințe, nu este o altă subiectivitate, ci CELĂLALT ca loc de desfășurare a cuvântului, trecere obligatorie prin care subiectul/ eul poetic ajunge să-și formuleze dorința. Celălalt este, așadar, câmpul cuvântului ca loc de întrupare a ordinii simbolice a culturii. Dorința autorului este subordonată acestei „defilări radicale a cuvântului”/ a semnificantului: „Ca într-o carte zilele-mi citesc/ Răstimpul tinereții e dincolo de moarte/ Vechi întâmplări din file se ivesc/ Crescând din apa mării cu amforele sparte// O viață ca o carte… halucinant simbol!/ O inimă ce bate în ritmuri de cuvânt!/ Volum care păstrează eternul protocol/ În lenta irosire a vieții pe pământ// Mai sunt în carte – o lună cu aripi neguroase/ Un zbor înalt de păsări, o floare, un inel/ Un zâmbet de lumină cu gene de mătase/ Și-o lungă așteptare, o pândă fără țel// Mă regăsesc întreg aici în carte/ Un călător de dincolo de moarte” ( O carte…). De observat că a numi înseamnă a suprima lucrul, pentru a-l conserva ca reprezentare, ca absență adică. Limbajul pune în locul obiectului un semn. În limbajul lui Lacan/ Dinescu, simbolul se manifestă în primul rând ca asasinare a lucrului, și această „moarte” constituie eternizarea în subiect/ eu a dorințelor sale. Exagerând puțin și mergând pe urmele celor trei mari structuraliști: Levi-Strauss, Michel Foucault, Jacques Lacan putem spune că inconștientul poetului gălățean este structurat ca un limbaj. Tocmai acest limbaj al inconștientului dictat de primatul celuilalt în constituirea subiectivității asigură unicitatea antologiei.
Măștile proteicului Viorel Dinescu nu sunt toate colorate în nuanțele albastrului – Mariana Șerbănescu ne obligă să nu uităm (in)ecuațiile albastre – și nu au nici doar particularitățile unei singure estetici (clasicismului, romantismului, simbolismului, parnasianismului, expresionismului, barocului, futurismului etc.), ci dimpotrivă, confirmă pluralismul programelor estetice, poetice, poietice și mai ales coexistența în propria metafizică (proteică, veți fi observat deja) a dubletului apolinic vs. dionisiac, dar și a orfismului, încât omul transfigurat în prezenta antologie își află sufletul într-o supremă unitate primordială. Cum una din temele preferate ale poetului este Femeia – ca un fulger muzical – era firesc ca alături de Beatrice și alte frumuseți subînțelese, transfigurate în cele O sută și una de poezii să se afle și Euridice născută din lira lui Orfeu și renăscută din lira poetului de pe malul gălățean al Dunării – un spațiu ideal pentru sirene: „De-oi risipi făptura mea pe ape/ Și odele de mi s-or pierde-n valuri/ Rămâi de sare, în veci, printre portaluri/ Si timpul amintirea n-o să-ți sape/ Căci te-ai născut din lira mea de aer/ Femeie – ca un fulger muzical – / Și Parcele ți-au tors al vieții caer/ Ca să renaști în spațiu ideal// Din heptacordul sfânt cu-nalte tonuri/ Am să-ți urzesc o nobilă cărare/ Ca să te-ntorci, femeia mea de sare/ În armonia vechilor isonuri/ Și-n clipa-aceea împăcat cu sorții/ M-oi oferi, ca plată, Întâmplării/ Ne-ncovoiat voi trece pragul porții/ ca să mă pierd în vânt ca spuma mării// Iar capul, soare al anticei Elade/ Va fi zvârlit în valuri de Menade…” (Orfeu)
Farmecul proteismului dinescian nu este învins de „ierni albastre” și din cauza fericitei simbioze dintre omul apolinic (cerebral, fascinat de concepte, orientat spre măsură, ordine și armonie, contemplativ, rațional etc.) și omul dionisiac (luptă împotriva puterii oarbe a realului, cultivă proximitatea iluziei, iubește adevărul dionisiac, caută originarul, divinul, împacă gândirea mitică cu cea matematică etc.) care-i configurează personalitatea poetică de Ianus bifrons, orfic, bântuit de frumusețea stranie a misterioasei Euridice și de mitul călătorului albastru, ce aruncă, când este nevoie, „flori pe lucruri”. Și cu această antologie, Editura Academiei își reconfirmă profesionalismul și combate implicit, explozia de epigonism, prin volumele propuse cititorilor de elită. Închei amintind titlul unui poem reprezentativ pentru gândirea poetică a lui Viorel Dinescu: TAT TWAM ASI!
*Viorel DINESCU, O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII, Antologie, studiu introductiv, schiță biobliografică și selecția reperelor critice de Theodor CODREANU, Editura Academiei Române, București, 2020

Viorel DINESCU

ARUNCĂ FLORI PE LUCRURI

Corăbii mari de nori mă împresoară
Aripi de pânză cad peste oraş
Nu mai găsesc cuvântul tremurat
Prin care, drept şi gol ca într-un somn,
Să trec spre tine dincolo de vălul,
Care pe toate fiinţele le înconjoară
Şi să te simt aproape. Pulsul tău
Inundă spaţiu-n care te privesc
Mi-e teamă că furtuna se va-ntoarce
Peste podoaba liniştei din noi
Atâtea întâmplări aşteaptă-n mine
În care tu pluteşti ca o cometă
Un zid de umbre mişcă pe aproape –
Corăbii mari şi pânze cenuşii
Şi-apoi se desfrunzi melancolia
Ca un copac de toamnă scuturat
Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri
Să trecem într-un anotimp mai clar
Nu şovăi şi nu-ţi pleca privirea
Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri

Sorin CĂLIN

Rubato

Dor de doar, dureri de dor,
Mor mari mori, moriști mai mor,
Ard arbori, ardori ar arde,
Cârd cu cârd, card cu cocarde,
Plac plăcerile, plaisir-ul place,
Tac tacit, tăcutul tace.
Iaca iacul, iaca iacii,
Vaci văcesc, văcarii vacii
Rod rodii, rodane rod
Hodul horei, Horii hod.
Glasul glastrei, glasnic glas
Naște nastii, naște, nasc
Flori florii, floreane flori,
Zor zoriu, zorile zori.
Eva evul evreiește
Unde unda unduiește,
Sola sol, solul solar.
Lup lupan, la lupanar,
Jupăie jupă jupan.
Omule, om omilenic,
Îndărătnic, îndoielnic,
Bou boier, bour biotic,
Xenofob, xenobiotic, Șezi.
Șezutul șezătoare
Ține ținta țiitoare
Ăluilalt, ăl, ăl’lalt.

Pe H pozitiv

Hai că m-am făcut hedeș,
Eu, hadîm, fără peșcheș,
Fiu din hadă strămoșească,
Din huceag, din iarbă grasă…
Eu, ce hecelam o blană
Și cântam fără de hrană,
La stăpân hiclean, hain,
Hoț de oi, hoț de tain.
Nu-mi dădea o hadaburcă,
El, hazap, fiu de năpârcă,
El, ce hicăia un câine.
Ce se mai hlizea la mine…
M-ar fi hăcuit pe dată,
De haleam o pâine toată,
M-ar fi hripcuit hirsutul,
Hi-i-ar…, mânca-l-ar pământul!…
Am fugit, am dat hebet,
Prin hățiș și-apoi încet,
Mi-am făcut culcuș din heciuri,
Și-am visat, hăt, până-n…