Spații culturale nr. 81 (5)

Adrian George ITOAFĂ

Amprenta

Călătorim cu pași grei spre gura apei, despărțiți de podul fisurat, unde o salcie crește din betonul înălțat, pe pilonii înfipți în adânc, iar noi copleșiți ocupăm toată structura ținuți de brațe, înlemnind nefiresc, rodind degrabă sub amenințarea prăbușirii.
Apele curg cum vin, neseparate, nici noi nu ne abandonăm. Singură este salcia înălțată spre cer, ca o punte între temeri umane.
Un patefon vizibil, surprins, își ondulează placa de vinil, prinsă de acul ce repetă un scurt repertoriu, ca un preludiu al atemporalități unei picturi statice, stăm levitând lângă salcia groasă.
Arhaicul peisaj adună privitori ce sculptează inimi, pentru a ne însufleții.
Și astfel suntem în animismul desprins din suburbanul conștiinței ce imaginează un prozaic tablou, deși noi suntem concepuți din milenii de gânduri, sub urmele unei mâini rămasă pe peretele peșterii Chauvet-Pont d’Arc, pare a spune că au fost pe aici ideile, sub amprente împietrite.
Din corul învelit de urmele pensulei cărămizii, ce ne-a zidit bucuria de a fi, s-a desprins tencuiala, devenind vizibili.
La final constatăm că suntem cununați cu neputința de a emigra deasupra, pe treptele nemăsuratelor înălțimi, percepând încercările zadarnice ale autorului de a ne elibera din concepții futuriste, îmbărbătându-ne: hai că puteți!
Am fost preluați, așezați pe șevalet sub amprenta lui.
Din gâtul trompetei se clatină sunetul lângă sticla golită, suflătorul confundă notele muzicale, cum artistul proporțiile, suflă intens părând a degaja căile respiratorii. Sticla s-a consumat cu noi la masa interpreților. Bine că nu am fost separați de gânduri, la beție am fi ajuns pietre așternute pe pod, crescând prin rădăcina salciei, călcați de trecători fără suflet.
Floare cu iz de necunoscut
În tot albul nins, camuflat nu am vreme de recunoaștere, ci de cunoaștere.
În penitența gândurilor ce mă frământă, o daltă modelând în trupul care se scufundă pe dimensiunea existenței, într-un portal ce soarbe fiecare dramă, și-n rest te lepezi în uitare, acolo gândurile zboară. Nu ești în galaxia dramei, ies repede din hău, alunec către simțuri în briză, în vârtej de ape, doar ancorez un strigăt și te ridic pe soclu.
Aici o îngrămădeală de fulgi cu fețe umane, cuceresc satul sufletelor rămase. La ferestre prăfuite se strâng crizanteme imune rândurilor de oameni, ce vor să le salute. Nici măcar o viețuitoare nu privește de după geam. Se doarme-n întunericul din calendar, zilele par ademenite de întuneric, totu-i confuz.
În casa sărăcăcioasă, a venit lumina, femeia pricepută, o floare cu iz de necunoscut. Nu am văzut o constelație mai radioasă în tot periplul, să fie ceva sfânt!
Din pântec te poți naște, din minte doar visând, a fi închipuire, un arsenal vibrând, să nu te naști din mine, în seara-n care-am vrut, o siameză zănă, un zân fără-nceput, o inimă de humă să ne-nflorească-n trup, din floarea cea de soare să ne rotim dansând, cu frunzele-alipite, ai să mă scoți din minți.
Fiecare noapte devine prizonieră în adăpostul sentimentelor, rămase ca niște gratii, din care nu se poate evada, poți să tragi cu strigăte atingând pervazul urmelor osândite să piară.
Primăvara s-a oprit să numere pașii tăi, și-apoi să crească liberi fluturi, ca noi iubitorii de frumos să descoperim zâmbetul tău, venind spre țărmul războiului, călcând în picioare urme de luptă, până valurile învolburate ne vor cuceri pe răsăritul apariției tale.
Din fiecare pic, pe malul așteptărilor se vor întoarce valurile ca o îmbrățișare, domolind spiritele.
Iau scoicile și le mut în ochii albaștrii ai cerului, devenind stele ale așteptărilor noastre. Citind astrele, știm cât durează regăsirea, fără a fi retrograzi iubirii.
Ești un far ce ne poartă la malul cuvintelor nesfârșite, călătorind pe cărăușele rânduri. Uneori îmi lipsesc transformările tale, alteori iubesc simplitatea, și-n ele îmi duc traiul. Dintr-o emoție pozitivă, se produc explozii de gânduri, trag cortina serii și îmi imaginez cum dansezi în bătaia ușoară a respirației. Apar pași de dans restrânși, dispărând în dorințe.

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 1 – Un musafir

Pereții albi te orbeau. Liniile lor se îmbinau în tavan la colțuri în unghiuri perfecte, albe, netede. Vedeam cum se formau cele nouăzeci de grade. O strălucire nefirească pătrundea în mintea mea încețoșată. Simțeam o vâjâială și în cap se învârteau imagini ca într-un film cenușiu derulat în viteză. Apoi m-a acoperit întunericul…
Parcă o voce striga. Părea calmă, firească:
-Dora, mă auzi? Dora?
Da. Era numele ei. Îl recunoștea. Do-ra! Cineva mă striga monoton, monosilabic, șoaptele îi deranjau somnul. Căci dormeam, nu?!
-Dora, dacă mă auzi, deschide ochii! Te rog, deschide ochii!
Auzeam perfect cum cineva îmi pronunța numele. Să deschidă ochii acum. Clipi. Ar fi putut să facă efortul acesta minim. Să deschidă ochii. Pereții albi imaculați se apropiau de ea vertiginos. Era o senzație de plutire. De greață. Și în zborul ei lin spre viață zărea albul pereților cum o împing afară din întunericul în care zăcea. Și vocea aceea necunoscută veni tot mai aproape de ea:
-Dora!
Era o poruncă. Un chip imposibil de recunoscut se aplecă spre inima ei. O față rotundă, ochelari aurii o orbeau. Două sprâncene negre, arcuite sub un păr negru creț, scurt. Deschise ochii și o gură cu dinți puternici zâmbi:
-În sfârșit! Nu te teme, Dora! Ești în siguranță!
O amețeală insistentă nu-i dădea pace. Din zumzetul acela se nășteau întrebările: unde mă aflu, ce se întâmplă, ce e cu mine? Dar ele rămâneau fără ecou. Un zid le strivea și niciun sunet nu ieșea la suprafață.
Bărbatul înalt și slab, cu păr țepos și figura dominată de ochelari severi îi lua pulsul. Un deget cald apăsa pe o venă de la mâna mea stângă și cu un gest protector îmi luă palma între mâinile lui, hrănindu-mi speranța că voi primi niște explicații.
-Dora, ești bine! Ai supraviețuit unui accident. Ai fost la limită… știi ce vreau să spun.. ești încă slăbită… Mă auzi?
Dădeam din cap afirmativ, dar nu știam dacă mă puteam face înțeleasă, fiindcă mă simțeam neputincioasă, pluteam în vid, planam continuu și nu mă puteam opri. Ochii deschiși, vii cercetau contururile camerei în care mă aflam. Paznicul meu – cel puțin așa credeam eu – încerca să mă liniștească:
-Sunt doctorul Ali Tayildiz de la Spitalul Județean. Ești slăbită, dar pulsul e bun. Te-am adus de la spital în casa mea. Răspund eu de tine. Starea ta e stabilă. O să pun o perfuzie și o să urmezi tratamentul aici, e mai bine așa.
Cuvintele lui sunau ca o poezie pentru mine. Avea un accent tărăgănat, moale. Gesturile rapide, iar căldura trupului era binefăcătoare, căci se învârtea pe lângă mine, în timp ce eu eram întinsă pe un pat. Cu mâinile înmănușate, înșira și desfăcea pachete de hârtie sau nailon, pregătea seringi, tubulețe și sticluțe cu medicamente, prafuri, ser.
-O să usture puțin, trebuie să fii curajoasă.
Acul perfuzorului se înfipsese sub pielea mea sidefie și cu un truc mic a fost împins în venă. O arsură urmă înțepăturii. Cu gândurile strânse ghemotoc, am scos un mic țipăt. Fermitatea mâinilor doctorului mă liniști repede. Prin perfuzie curgea ceva lăptos.
-O să te hrănești așa. O să adormi, nu îți face griji. Sunt aici, nu plec de lângă tine. Nu te las singură.
Pleoapele atârnau grele. Somnul brusc pusese stăpânire din nou pe ea. Respirația calmă putea fi un semn că își revine la normal.
Visa… Își amintea… Viața ei se schimbase într-o zi de primăvară, când se anunțase că Ministerul Educației a luat decizia să se sisteze activitatea în școli, grădinițe, licee, facultăți și să stea toată lumea acasă pentru câteva zile, probabil vreo două-trei, așa cum se întâmpla când venea vreun viscol și paraliza totul în jur, blocând drumuri, aducând îngrijorare și rumoare – dar acum era cald.
Era martie. Zilele capricioase ale începutului de lună –„babele”, cum erau cunoscute în tradiția populară, aveau nebunia lor: acum era soare orbitor, acum era frig, iar vântul nu încetase să bată. Acest vânt neostoit spunea ceva, le aducea parcă o nenorocire… Nu era încă vremea de lăsat paltonul, încă nu…
Nu a intrat în panică. Vestea nu putea să o neliniștească – vor reveni luni din nou la școală și vor recupera orele pierdute. Ce zi era oare când a venit anunțul? Marți, 10. Asta însemna că de miercuri, 11 martie, vor rămâne acasă până la noi decizii.
Ce ciudat e acest martie – vine de la numele Zeului Războiului, fiul Iunonei, în mitologia romanilor – zilele războinicului aduceau schimbarea. Tocmai ce terminaseră cu mărțișoarele, cu darurile și florile, cu urările de Ziua Mamei – aveau de gând să treacă la treabă, lucrurile să devină serioase, căci nu era cazul să piardă timpul…
Nu era vremea de stat degeaba. De miercuri însă vor rămâne acasă. Asta înseamnă că se dezinfectează sălile de curs și vor reveni, poate, săptămâna următoare. Nu se impacientase. Nici nu luase în serios cazurile de gripă care apăruseră în liceul unde era profesoară. Venea asistenta și întreba zilnic cine lipsește, care sunt motivele, dacă sunt copii care tușesc sau au febră. Se făcea un triaj simplu, prin întrebări și de bună seamă că așa era protocolul. Cine tușește? Era o întrebare laitmotiv. E cineva cu febră? Râsete, chicoteli… pe fețele tuturor erau zâmbete, pentru că zeflemeaua continua și elevii se bucurau să facă glume pe seama asta… Ce vor? De ce ne tot sâcâie? Ce o fi acum? Gripă e în fiecare an, se îmbolnăvesc și copii și bătrâni, mai mor oameni din cauza asta, se mai vaccinează unii, alții trec mai ușor peste boală. De mâine se închid școlile. Anunțul oficial a devenit o treabă serioasă – până la finalul lunii martie. Așadar, Ministerul Sănătății lua măsuri de precauție – se considera că școlile sunt primele focare de infecție, dar și de transmitere, totodată. Și nu era vorba de o simplă gripă, deși ne aflam în plin sezon. Cică e altceva… se dusese vestea despre o boală nouă – o infecție cu un virus care duce la pneumonie, apoi la decese. Pornise din China – o poveste cu un liliac, ba cu un șarpe ziceau alții… păi și noi aveam liliecii noștri în legendele cu Dracula și strigoi populari… hmmm… nu e lucru de glumit! De la gripa aviară, gripa porcină, ebola, Zika și altele, oamenii tot făceau teorii despre sfârșitul lumii… După imagini cu bolnavi și spitale în carantină, au venit prin mass-media vești îngrijorătoare: după cel din China, din orașul WUHAN, Italia avea un focar nou – cu sute de morți zilnic, pornind tot de la un cuplu de turiști chinezi. Și culmea! Mulți români sunt plecați în Italia – e ca a doua lor casă! E posibil să se răspândească acest virus și în restul Europei…Vom vedea ce va fi! Ideea era că deocamdată vor rămâne acasă pentru trei săptămâni… O să treacă repede timpul…
-Nu te teme! Sunt aici! O să dispară imediat usturimea! După ce acul intrase în venă, curgea ceva rece în interiorul corpului ei, prin mâna ei fragilă. Vocea calmă i se strecura direct în suflet. Apoi somnul o purta legănat în brațele sale lungi nevăzute. Adormi.
Nu își putea da seama cât dormise. Lumina pătrundea greu printr-o draperie groasă verde, cu flori argintii. Traiectoria razelor soarelui se schimbase. Părea după-amiază. Totul se schimbase. Nu știe unde se află…
-Bună dimineața! spuse vocea masculină cu care se confruntase mai înainte. Cine o fi? îmi spuneam în gând. Auzeam sunetele ca într-o pungă. Eu sunt Ali. Doctorul. Tu ești musafirul meu. Ești în casa mea. Ești mai bine acum. Te doare ceva?
-Nu, îngăimai eu… nu… doar capul, puțin… de ce sunt aici? am articulat cu greu întrebarea.
-E mult de povestit. Ești în îngrijirea mea. O să încerc să te ridic puțin. Vrei? Știu că ești slăbită, dar o să-ți revii în câteva zile…
Inspectam curioasă încăperea. Aceeași pereți albi. Un singur pat pe care se afla ea întinsă în mijlocul camerei, un fotoliu lângă pat și un suport de haine. Nu mai era niciun alt fel de mobilier. Nu mai aveam branula, dispăruse ca prin farmec. Oare visasem?
-Uite, o să-mi trec un braț după umerii tăi să te sprijin. Ai putea să te forțezi un pic să te ridici. Poate faci azi și niște pași. Nu-ți fie frică. Te ajut eu.
Cu o sforțare ce se părea că durează o veșnicie, izbutisem să stau în fund. Apoi, cu grijă ajunsesem la marginea patului, cu picioarele atârnând în jos. Bine că nu erau covoare. M-aș fi împiedicat fără doar și poate. Parchetul maroniu era prietenos. Era ciudată această senzație nouă – reveneam la viață. Parcă fusesem în mormânt și acum înviasem.
Mă simțeam ca un zombie. Mii de împunsături făceau să îmi simt corpul – o amorțeală în brațe și picioare mă trăgeau în jos, aș fi vrut să renunț la planul doctorului de a face numai câțiva pași.
-Hai, nu te da bătută! Ești bine?
-Da. Sunt un pic amețită.
-E firesc având în vedere situația ta! zise Ali molcom.
-Aș putea merge la baie? îl întrerupsei…
-Nu e cam mult pentru tine? Nu aș vrea să ne forțăm norocul…
Dădui din cap că nu îmi e greu, o să reușesc să stau pe picioarele mele… trebuie…
Mă sprijineam de brațul lui care îmi înconjura cu fermitate coastele. Era înalt și uscățiv, cu ochi negri aprinși după lentilele ochelarilor – puterea lui stătea în tot ce făcea sau spunea. Câțiva pași. Nu era rău deloc. Baia se afla lângă dormitor. Nu aveam o distanță prea mare de parcurs. Simplă, cu un duș, o chiuvetă mică masculină, un dulăpior maroniu, baia sclipea de curățenie.
-Te descurci? Te pot ajuta, dacă ai nevoie…
-Nu, e bine să fiu singură…
Ali părăsi baia, dar aștepta cuminte rezemat de ușă, în hol, gata să intervină la orice semnal. Era cu urechile ciulite – îi plăcea lui această expresie, nu mai știa de unde o învățase… Dora rezistase cu stoicism să își facă o minimă toaletă – se spălă pe mâini, apoi pe față. Prosopul mirosea curat, totul în jurul ei părea dezinfectat. Era reconfortant. Se uită cu insistență în oglinda de deasupra chiuvetei – fire de păr albe rebele îi încadrau figura obosită, îmbătrânită, schimonosită… nu mai era tânără, nu mai era nici frumoasă… Parcă nu era al ei acel chip încercănat, palid. Părea o străină ieșită din trupul ei împuținat. Ce se întâmplase cu adevărat?
Era îmbrăcată straniu – cu un tricou negru și pantaloni gri de pijama. Cred că îi aparțin lui Ali, comenta Dora în gând. Își trecu mâna prin păr, încercând să-l aranjeze. Predominau buclele castanii, dar câteva fire albe se strecurau în față să fie luate în seamă. Aproape că putea jura că e altcineva în oglindă. Inima bătea în piept. O recunoștea. Era aceeași. Ciocănea ca și până acum.
Ali insistă de pe partea cealaltă a ușii:
-Dora, pot să intru?
Dora deschise încet și se îndreptă spre el cu pași șovăielnici. Două brațe o cuprinseră dincolo de prag. Ar fi leșinat, cu siguranță…
-Așa. Gata! O să te duc înapoi în pat! Erau două trupuri lipite unul de altul. Era ciudat să fie luată pe sus de un bărbat străin. Păreau îmbrățișați – ca un grup statuar. Pluteau…
– O să stai singură câteva ore. Dar ești în siguranță aici – eu plec la spital. Azi am un program scurt. Voi reveni acasă după ora prânzului. Îți las un telefon. E mai vechi, dar e ușor de folosit. Îți scriu numărul meu și mă poți suna dacă e ceva urgent. Îl puse lângă ea pe pat. Avea butoane – era un model ce își depășise de mult epoca. Oricum, nu conta prea mult, pe ea nu o interesase niciodată tehnologia. Era suficient pentru moment.
-Este ora 7 dimineața. Ți-am pregătit niște vitamine. Renunțăm la perfuzii. E timpul să fii independentă. Într-un pahar sfârâia ceva, o tabletă efervescentă. Ai aici niște vitamine. Bea tot conținutul. O să iei și pastilele acestea. O să te revigoreze un pic. Nu te deranjează dacă rămâi singură în casă, nu?
-Nu, nu e nicio problemă, silabisi Dora printre înghițiturile mici. Bău tot ce era în pahar. Deși era somnolentă, îi simțea puternicul parfum de mosc și ochii care o fixau arzând.
-Ne revedem curând! completă Ali cu un gest protector de a da la o parte o șuviță rebelă din părul ei.
-Nu fug! Nu am cum, rosti Dora cu emoție în glas.
Ali întoarse cheia în ușă. Se auziră pași repezi dincolo de apartament. Dora simțea că somnul pune iar stăpânire pe ea.

Nicolae NISTOR

CONVERSAȚIE DINCOLO DE TIMP

am băgat în căciulă
câteva cărți de poezie
am scuturat căciula
am tras norocul
pe care scria un nume de stradă
poetul plecase de mult
casa părăsită și păzită de vecină
am cerut să vorbesc cu Poetul
prin biblioteca lui plină de praf
am ridicat receptorul îmbătrânit
al telefonului
o voce răgușit a răspuns
-Cam târziu amice
până ne vedem
șterge praful de pe cărți
și vorbește cu ele
deseori vizitez casa poetului
pe strada unde s-au schimbat
lămpile de iluminat
și telefonul este neschimbat

SIMBIOTUL PERMANENT

bă tu nici nu știi ce ai scris
cum să fi poet
avocatul a descoperit lucruri ascunse
și te faci că nu le știi
apoi traducătorul interpretează ca la drept
nu știe speța nu știe să pledeze
ce vor spune zeii pe care îi fentezi
domnule eu am scris altceva
Iar dumneavoastră ați devenit pictor abstract
eu am vrut să scriu despre mine
ce vină am eu că povestea seamănă cu tine cu noi cu voi
juri pe pielea și sângele tău mincinos juri
promiți că din poezia asta nu tragi nici un folos
păi cum să o recuperez ea se comportă mefient
se ascunde în mine sigur nu ne va trăda
este un simbiot permanent

Distribuie: