Spații culturale nr. 40 (9)

Iulian MOREANU

Penalty

Liţă Spuzea fusese vârful de atac al echipei locale de fotbal în anii de glorie ai acesteia. Prin ’70-’80 se întâmpla acest lucru, când, luată sub pulpana echipei ministerului de interne, Scânteia va termina la un moment dat campionatul pe locul doi. Cu un mic „efort” s-ar fi putut să-l şi câştige, dar aşa ceva era totuşi prea mult, iar ordinul „de sus” fusese foarte clar: Cum, necum, locul doi! Să-i băgăm la arest măcar un an pe ăia cu stea la bonetă!
Liţă era marea vedetă a echipei. Talent nativ uriaş, era însă de o puturoşenie exemplară, făcând toate antrenamentele în dorul lelii, de multe ele uitând şi să se prezinte la ele. Niciodată nu a dat socoteală, iar dacă din când în când mai era atenţionat în faţa echipei, totul era de un formalism jenant, şi părea desprins dintr-un film de comedie.
Cel mai adesea antrenorul trebuia să se prefacă a nu-i vedea chiulul, şi nu avea curajul să-l sancţioneze, pentru că ar fi atras după sine supărarea „curelei de transmisie” dintre echipă şi ministerul de resort, un „fiu al oraşului”, cu un grad mare în instituţia respectivă. De fapt, „Colonelul”, cum îi spunea toată lumea, trăgea toate sforile: stabilea antrenorul echipei, primele „băieţilor”, locurile de cantonament, turneele de pregătire, arbitrii şi scorul partidelor, inclusiv cine trebuia să înscrie.
În anul în care a terminat pe locul secund, echipa a dat şi golgheterul campionatului. Acesta era un fost jucător de naţională, care, datorită vârstei, nu mai făcea faţă la echipa „mamă”, însă era încă destul de bun la Scânteia, unde-şi mai găsiseră refugiul şi alte foste glorii ale fotbalului mioritic, şi care făceau zilnic naveta de la şi spre Capitală cu un autobuz pus la dispoziţie de conducerea Schelei, care suporta toate cheltuielile. De altfel, echipa era formată în mare parte din aceşti „mercenari”, dintre localnici, jucători de bază fiind doar trei: Liţă şi doi fraţi care locuiau pe strada fostei case a copilăriei „Colonelului”.
Acelaşi antrenor aproape formal mai trebuia să treacă şi peste alte abateri disciplinare ale copilului teribil al fotbalului local, cum ar fi desele întârzieri prin restaurante, ori nopţile pierdute cu jocul de cărţi. Multe gâsculiţe îi dădea târcoale, aventurile sale amoroase intrând deja în folclor, deşi se părea că acestea erau mai mult zvonuri bine întreţinute. Până la urmă, una dintre ele, mai şmecheră, elevă în clasa a XII-a, a avut câştig de cauză asupra celorlalte, rămânând gravidă cu el, după doar două luni de „prietenie”.
Când a auzit noua ispravă a protejatului său, „Colonelul” a luat foc. A aranjat imediat cu ginecologul maternităţii ca s-o chiureteze pe fătucă, dar cel care s-a opus a fost chiar Liţă, pe care ştirea şi gândul că va avea un copil l-a topit de tot. Nici vorbă să accepte aşa ceva! „Colonelul” l-a ameninţat imediat cu excluderea din lot, dar de-aia nu mai putea Liţă, întrucât, cum fapta starului s-a auzit rapid în toată divizia „A”, câţiva ştabi de la echipele rivale şi-au şi făcut apariţia ca să-l ademenească pe accidentalul tată pe sume frumoase spre a deveni titular la echipele respective. De teamă să nu-l piardă, „Colonelul” a cedat, a dat dispoziţie conducerii Schelei, unde toţi jucătorii erau angajaţi fictiv pe posturi de tehnicieni, să i se mai dea o gradaţie şi să fie trecut trei luni la rând la prime, şi în final s-a oferit să-l cunune şi să-i boteze copilul.
Revoluţia din decembrie l-a găsit pe Liță într-o perioadă când gloria începuse să i mai ducă. Avea 35 de ani, o fată în clasa a treia şi o situaţie materială bunicică: Dacia 1310, apartament cu trei camere, televizor color Telecolor, congelator, video, şi vreo 40.000 le lei depuşi la CEC, plus alte patru librete de 5.000 de lei cu câştiguri în autoturisme. La scurt timp, după Campionatul mondial din Italia, fotbalul local a început să decadă, uşor şi sigur. „Colonelul” dispăruse din structurile căzute în dizgraţie generală şi devenise un prosper om de afaceri cu „bisnisuri” împrăştiate în toată ţara, noua conducere a Schelei îşi luase mâna de pe echipa de fotbal, iar un pizdos de lider sindical interzisese ca „paraziţii de fotbalişti” să mai fie ţinuţi în funcţii pe spinarea muncitorilor. Echipa a început un rapid proces de retrogradare, de baza materială nu s-a mai îngrijit nimeni, a fost lăsată de izbelişte şi s-a ruinat treptat, iar fotbaliştii au început să migreze către alte echipe, din eşaloane din ce în ce mai mici, la care nu au făcut prea mulţi purici. Cei aduşi de „Colonel” au plecat cu toţii, iar dintre juniori nu s-a putut încropi o echipă care să mai poată avansa dincolo de categoria „judeţ”.
Spectatorii erau din ce în ce mai puţini, iar fonduri suplimentare prin vânzare de „programe” ori de pungi de plastic având imprimate pe ele mărci de ţigări celebre ca Winston ori Kent nu se mai puteau obţine. Pe primele, pentru că nu mai avea cine să le tipărească pe nimic, cei ce îşi înfiinţaseră tipografii cerând la rândul lor bani pe care nu mai avea cine să-i plătească, iar pungile respective se găseau acum pe toate drumurile. E drept, nu mai erau la fel de trainice ca acelea „dinainte”, nu mai aveau mânerele acelea tari care se prindeau în mici copci, dar erau la fel de utile şi costau mult mai puţin.
La meciuri veneau tot vechii „fani”, care nu făceau altceva decât să compare cu obidă jalea de acum cu ce fusese echipa odată. Nici nu prea mai aveau ce vedea pe teren, şi rememorau întâmplări, faze, partide întregi, ştiind pe deasupra cine şi în ce minut dăduse gol în meciul cu nu ştiu ce echipă, cine arbitrase şi cât fusese prima de joc după fiecare victorie. Parcă erau nişte şahişti ce memoraseră sute de partide, ştiind fiecare mutare. Episodul cel mai des amintit era acela când un oficial de la o altă echipă din „pepiniera” echipei-mamă, care nu se ştie cum de nu aflase că se stabilise ca Scânteia să iasă în acel an pe locul doi, şi deci trebuia să bată şi echipa lui, nemulţumit că la pauză echipa „Colonelului” deja conducea cu 2-0, la un moment dat, pe la jumătatea reprizei secunde, când scorul mai crescuse cu un gol dubios, a scos pur şi simplu un pistol şi a tras un foc în aer. Partida s-a întrerupt instantaneu, mulţi jucători s-au culcat la pământ, spectatorii şi-au căutat salvarea pe sub gradene, şi toate privirile s-au îndreptat spre locul de unde venise acel zgomot nemaiauzit până atunci. „Colonelul” a sărit de pe fotoliul aşezat lângă banca rezervelor, şi-a dat imediat seama ce se întâmplase, a făcut semn arbitrului să reia partida, pentru că totul era în regulă, apoi l-a luat de braţ pe respectivul, şi au dispărut spre cabinele fotbaliştilor.
„Incidentul” a fost tratat ca o descărcare accidentală a armei, pe care tipul de la Izbânda îl deţinea în mod legal, ca plutonier-adjutant ce era. Era un grad fictiv şi acesta, pentru că tipul, se ştia bine, era marele combinagiu de le echipa-soră, fiind cel care se ocupa cu învârtelile, aprovizionarea „băieţilor” cu alimente şi băuturi ce nu se găseau decât la Shop-uri, cazarea pe la hoteluri, găsirea de „fetiţe” şi multe alte aranjamente.
Necazurile lui Liţă au apărut şi apoi s-au accelerat ca un bulgăre de zăpadă ce o luase sănătos la vale şi nu mai putea fi oprit, după ce inflaţia nebună i-a mâncat toate economiile, iar pe cele patru librete cu câştiguri în autoturisme, când le-a lichidat, pentru că nu se mai dădeau asemenea premii, a primit fix cât să-şi cumpere două pachete de ţigări. Fuma încă de când era fotbalist, dar acum nu mai putea lăsa o clipă ţigara din gură, mai toţi banii ducându-i-se pe acest viciu, la care, uşor, uşor s-a adăugat şi cel al alcoolului. Acestea, plus plecarea nevestei la „lucru”, în Italia, unde după doi ani a luat-o şi pe fată, cu care nu s-a mai întors niciodată în ţară, l-au dărâmat definitiv.
Cum nu avea nici o calificare, decât o diplomă falsă de lăcătuş mecanic, a fost nevoit să înceapă să vândă diverse lucruri din casă. A început cu fleacuri pe care lua mai nimic, a trecut apoi la tablouri, obiecte disparate de mobilă, aparate electrocasnice. Chiar şi pe acestea din urmă i se dădea te miri ce, pentru că acum nu mai erau o raritate, iar mobila nu prea interesa pe nimeni. Pe lângă haine la „second hand”, apăruse şi mobilă de aceeaşi calitate şi la preţuri foarte mici. În plus, aflându-se că era la ananghie, banii ce i se ofereau erau din ce în ce mai puţini, pentru că se ştia că, în disperare de cauză fiind, nu avea cum să-i refuze. Îi termina repede, în câteva zile, mai ales pe alcool şi ţigări.
Lovitura cea mai puternică a suferit-o atunci când a fost nevoit să-şi vână apartamentul. De fapt nu l-a vândut, ci pur şi simplu a fost somat să-l evacueze. Se întâmpla asta prin vara anului 1994, după ce cu un an înainte luase de la nişte cămătari din Târgovişte un împrumut de câteva mii de mărci ca să înceapă o afacere împreună cu un tip din fosta conducere a Schelei, care-i împuiase capul şi îi garantase un câştig mare şi rapid. Afacerea, care însemna o investiţie iniţială în câteva dozatoare de suc şi apoi realizarea unei ciupercării, nu a mai fost pornită, în schimb tipul respectiv l-a convins să depună toţi banii în Caritas-ul de la Cluj. Au făcut-o însă cu doar o lună înainte de prăbuşirea acestuia. Perspectiva unui profit uriaş a fost înlocuită cu o pierdere totală şi definitivă a banilor. Foarte curând au apărut cămătarii, precum vulturii care mirosiseră că era rost de ceva înfulecat foarte curând. Banii fuseseră garantaţi cu apartamentul lui Liță, din care, după câteva luni de păsuire, acesta a trebuit să se mute.
O vreme a stat în fostele cabine ale fotbaliştilor din stadionul pe care cândva fusese rege. În iarna aceea nu a fost greu, pentru că prin încăperile întregii construcţii treceau, încă, nişte conducte cu apă fierbinte ce aparţineau Schelei, şi care asigurau încălzirea întregului complex precum şi apa caldă necesară duşurilor. Se mai vorbea că tot din acele conducte se alimentau în aceleaşi scopuri şi cele două blocuri construite vizavi de stadion, pentru lucrătorii Schelei. Se vorbea.
Din primăvara următoare, însă, Liţă a trebuit să părăsească „locuinţa” provizorie, pentru că pizdosul ăla de lider de sindicat îşi băgase nasul şi în această treabă, iar rezultatul a fost întreruperea transportului de apă caldă prin conductele respective, plus că Schela a fost nevoită să nu mai susţină financiar întreţinerea respectivului complex decât cu maximum o zecime din cheltuieli. De atunci, şi în cele două blocuri au început să-şi facă apariţia coşurile unor sobe improvizate sau ale centralelor termice individuale.
Deşi în tinereţe fusese întotdeauna bine îmbrăcat, acum, hainele de pe el începuseră să semene tot mai mult cu zdrenţele unui cerşetor, curgând ca de pe un schelet, ce nu mai amintea deloc de frumosul trup pe care-l avusese odată. Pentru că Liţă fusese un bărbat frumos, curat, iar din deplasările în străinătate venea întotdeauna cu articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte de bună calitate, făcute de firme celebre despre care nu auzise mai nimeni. Nu făcea bişniţă asemenea celor mai mulţi dintre colegii săi ori „grupul tehnic” însoţitor. Acesta din urmă nu avea propriu-zis nici o treabă cu fotbalul, fiind alcătuit din persoane din conducerea Schelei ori rude apropiate ale lor. De pildă, pe post de masor mergea secretarul de partid, un munte de om cu palmele cât nişte lopeţi, asistenta medicului era nevasta contabilului-şef, şoferul clubului rămânea mai mereu acasă, locul lui fiind luat de şoferul personal al directorului, antrenorul se mai trezea cu doi „secunzi” care de regulă erau nepoţii şefului de la Personal şi aşa mai departe. Nu erau puţine dăţile când „staful” echipei era egal numericeşte cu numărul jucătorilor. Pentru că Liţă nu era un cheltuitor, nu intra prin baruri, şi nici nu căuta compania prostituatelor care începeau să roiască pe lângă hotelurile în care erau cazaţi, banii de diurnă şi din primele de joc îi ajungeau ca să-şi cumpere lucrurile pe care le căuta mai întâi în revistele Neckermann.
Acum, bărbatul frumos, îngrijit şi curat se transforma tot mai evident, pe zi ce trecea, într-un vagabond, e drept că unul mai aparte, în sensul că era cunoscut de toată lumea, iar de mulţi, încă stimat, pentru cine şi ceea ce fusese odinioară. Erau încă numeroşi cei care i se mai adresau cu „domnu Liţă”, dar numărul lor se împuţina cu fiecare zi care trecea. Curând, chiar şi aceştia au încetat să-i mai spună aşa, adresându-i-se cu un prietenesc „ce mai faci, bă, Liţă?” Câteodată îl mai şi gratulau cu câte o palmă dată pe spate, ca o dovadă de prietenie.
A locuit când la un prieten, când la altul, fiecare îl ţinea cât îl ţinea, apoi era nevoit să-i dea de înţeles că trebuia să-şi găsească un alt loc pentru că viaţa devenea tot mai grea pentru toată lumea, pe măsură ce boala şomajului îşi făcuse apariţia şi în acest orăşel. Cele trei întreprinderi în care lucraseră până mai ieri mii de oameni erau vândute pe bucăţi la băieţii isteţi din fostele conduceri, iar cel mai bine o duceau trei indivizi analfabeţi care creaseră nişte firme de colectare de fier vechi, tăind tot ce era metal. Aceştia angajau amărâţi, cu ziua, şi cu toate că la început i-a fost ruşine, până la urmă Liţă a fost nevoit să meargă la unul dintre ei şi să-i ceară să-l angajeze. A lucrat două săptămâni mai pe nimic, apoi s-a obişnuit, încet, încet, cu condiţia de lucrător cu ziua prin diverse locuri, de cele mai multe ori doar pentru echivalentul a unei mese, un pachet, două de ţigări şi alcool. Alcool prost. Din ce în ce mai prost.
Într-un final s-a „fixat” la cârciuma unui fost miliţian care, după ce în decembrie ’89 fusese fugărit de lume prin tot oraşul, de „cumsecade” ce fusese până atunci, a dispărut vreo jumătate de an, apoi, după ce a reapărut, în sufrageria casei (stătea la curte) şi-a deschis un Bufet cu patru mese, după aceea a mărit sala renunţând la un perete şi unind-o cu un dormitor, a amenajat o „terasă”, şi, tot prosperând, a cumpărat două case alăturate, şi-a extins propria casă şi a mai construit şi o cârciumă deschisă non-stop şi având non-stop clienţi.
Nu-şi mai amintea nimeni de potlogăriile pe care le făcuse „înainte”, de amenzile date şoferilor pe motive imaginare, de fumurile de colonel, pe care le afişa, deşi era doar un prăpădit de plutonier-major şi multe altele. Toată lumea îi zicea acum „don’ Costel”, nici măcar nu-i pronunţau numele, Dunărenţu, considerând că diminutivul precedat de acel „don” italienesc-mafiotic este mai plin de respect.
„Don’ Costel” îl luase pe Liţă pe lângă gospodăria sa, îi dăduse o cameră mobilată sumar, şi îl folosea la tot felul de munci, ca om bun la toate. În mod tacit, pentru că nu discutaseră niciodată aceste aspecte, nu-i lua nici un ban pentru adăpost, îi asigura zilnic masa, îi mai dădea din hainele ce-i rămăseseră de mult mici şi dacă i se cereau bani, întreba „cât”?, apoi scotea dublul sumei solicitate. Nu-l muncea rău, dar trebuia să-i fie tot timpul în apropiere, ca să rezolve imediat cine ştie ce treabă.
Liţă îşi însuşise acest nou statut şi parcă nu mai avea trecut.
Din când în când însă, mai venea câte un zurbagiu de client pilit şi pus pe şotii, care aducea o minge de fotbal şi-l provoca să vadă dacă mai ştie să facă ceva jonglerii cu ea, ca pe vremurile pe care Liţă mai întâi le scruta cu memoria sa din ce în ce mai slăbită de alcool. Câteva minute se uita la minge ca la un obiect necunoscut, fără să o atingă. O lua apoi în mâini, o strângea ca să vadă dacă e bine umflată, după care o sălta de parcă încerca să-şi dea seama cam ce greutate are. Îi urmărea cu un deget cusăturile ce uneau peticele de piele, sesiza o mică denivelare, tresărea şi punea în sfârşit mingea jos.
În următoarele două minute toţi cei prezenţi asistau la un veritabil număr de virtuozitate. Plimbată de pe un picior pe altul, jucată cu capul, apoi pe un umăr, pe celălalt, cu genunchiul, stopată pe ceafă pentru ca apoi, lăsată să alunece pe spate să fie lovită în ultima fracţiune de secundă cu călcâiul, înainte de a atinge pământul, spre a fi ridicată din nou în aer, învârtită, răsucită pe traiectorii imposibile, ascultând de Liţă precum cel mai docil animal de un dresor iubit.
Demonstraţia era răsplătită cu ce voia să bea Liţă, iar în acea zi „don’ Costel” nu-l mai punea să facă nimic, pentru că Liţă bea fără oprire, până seara, când, doborât de atâta alcool băgat în el, se ducea în camera sa şi se culca. Se trezea pe la patru dimineaţa şi-şi începea treburile ca şi cum nimic nu se întâmplase în ziua precedentă. Nici „don’ Costel” nu zicea nimic, şi în această privinţă stabilindu-se un fel înţelegere tacită între cei doi: beţia de ieri fusese ieri, iar azi era azi. Multă vreme apoi, Liţă nu mai îndrăznea să ceară vreun ban, şi chiar şi cu alcoolul o lăsa mai moale.
Uneori era provocat să ia la ţintă cu mingea diferite obiecte. O cutie goală de conserve înfiptă într-o şipcă de gard, transversala unei bare de bătut covoare şi chiar un bec din vârful unui stâlp. Nu rata niciodată. Înainte de a lovi mingea închidea ochii, stătea aşa câteva secunde, auzind în sinea sa rumoarea tribunelor înainte de executarea loviturilor de la 11 metri, se dădea apoi câţiva paşi înapoi, mai făcea un pas lateral, întocmai unui rugbist, închidea iar ochii, după care se repezea spre minge şi o lovea în acelaşi timp cu forţă, dar parcă şi mângâind-o şi poruncindu-i să ajungă acolo o trimitea el.
Amintirea anilor săi de glorie a fost reactivată la nivel maxim în momentul în care o echipă de filmare a televiziunii zonale a venit ca să-i ia un interviu.
Înaintea acestora, însă, mai iuţi de picior au fost doi şmecheraşi de la un ziar judeţean. Aceştia se documentaseră la sânge, ştiau pe deasupra întâmplări uitate, unele dintre ele chiar de către Liţă, şi aveau, nu se ştie de unde, o sumedenie de fotografii alb negru, cu zimţi pe margine, care îl aveau în centru pe el, în diverse faze dintr-o mulţime de meciuri. Când sărea la cap pentru a lovi mingea ce intra de cele mai multe ori în plasa porţii adverse ai fi zis că era un somon care lupta împotriva cascadelor. Loviturile din plonjon îl transformau într-un delfin zburător, iar driblingurile semănau cu un fus viu. Liţă privea fotografiile şi la colţul ochilor îi răsărea câte o bobiţă de lacrimă.
Cei doi ziarişti îi vânau orice mişcare imperceptibilă a muşchilor feţei, îi făceau poze din tot felul de unghiuri şi deja stabileau în minte titlul articolului şi primele fraze. Întrebările pregătite din timp nu au avut însă şi răspunsurile pe măsură, pentru că Liţă fie nu părea a le înţelege sensul, fie nu se pricepea să răspundă. Asta nu era însă o problemă, pentru că cei doi aveau să formuleze ei înşişi răspunsurile, strecurând în mod intenţionat mici greşeli de exprimare, şi descrierea exagerată a unor reacţii emoţionale ce nu se produseseră. Articolul nu s-a bucurat totuşi de prea mare succes, având în vedere faptul că tirajul ziarului era destul de mic şi oricum lumea nu mai citea presa scrisă. A fost însă accesat de un număr mare de cititori în ediţia electronică a ziarului.
În schimb, reportajul tv a fost o reuşită deplină. Atât de mare, încât a fost dat în reluare de câteva ori. Tipul care purta o cameră pe umeri şi o fâşneaţă căreia îi plesneau blugii pe cur, cu microfonul fără fir într-o mână au reuşit un lucru cu adevărat profesionist, sau, oricum, menit să asigure raiting. Nu doar că l-au filmat pe Liţă fără ca acesta să fie „pregătit”, dar au şi adăugat „imagini de arhivă”, ei ştiu de unde luate, şi l-au convins chiar să facă nişte demonstraţii de mare măiestrie a modului în care mingea i se supunea în tot ce voia să facă cu ea.
Au luat cadre cu el pe fostul teren de fotbal (despre care circulau tot felul de chestii contradictorii, de genul că va redeveni ce fusese odată, prin eforturile autorităţilor locale de a revigora „sportul rege” în oraşul cu cei mai mulţi şomeri din judeţ, sau că un „investitor strategic” nu se ştie ce voia să construiască acolo), l-au filmat mergând agale prin oraş şi răspunzând la saluturile unor foşti fani cu care dădea mâna, arătând blocul şi chiar indicând locul unde se afla fostul său apartament. Fâşneaţa îi mai smulgea din când în când câte un cuvânt, dar era clară intenţia perechii televistice ca reportajul să fie concentrat nu pe cuvinte, cât mai ales pe imagine. Şi lucrul acesta le-a reuşit din plin.
Strălucirea şi decăderea unei mari vedete a fotbalului, care la un moment dat avusese, în plină glorie, oferte din partea unor echipe galonate (se vorbise la un moment dat şi de o propunere venită din Peninsulă), nelăsat fiind să plece însă de către „Colonel”, au fost excelent puse în evidenţă, fără prea multe vorbe, doar din imagini meşteşugit filmate, alăturate, în colaje care ar fi putut emoţiona şi un bolovan.
Finalul era de-a dreptul apoteotic: după o zi de muncă, Liţă, cu ţigara într-o mână şi un pahar cu votcă în celălalt privea (obiectivul era focusat pe ochii săi albaştri înconjuraţi de mulţimi de riduri) undeva, într-o depărtare văzută doar de el, în timp ce din off se auzeau tribunele vuind. Ultimele cuvinte rostite de el relevau cel mai bine starea sa de spirit: „A fost frumos…”
Atât articolul în varianta on line a ziarului judeţean, cât mai ales reportajul tv l-au readus în atenţie pe Liţă. Cei mai în vârstă au început să vină la cârciuma lui „don’ Costel” în număr și mai mare, ca să-l mai vadă, să mai schimbe o vorbă, să-şi exprime nu ştiu ce admiraţie şi regret că nu l-am mai întrebat de mult de sănătate şi aşa mai departe, spre marea mulţumire a patronului, căruia cu această ocazie i-au crescut şi vânzările, pentru că respectivii nu veneau doar ca să stea de vorbă la o apă minerală. Şi-au făcut apariţia şi nişte puşti, unii dintre ei întrebându-l de ce nu se apucase de antrenat copiii, pe lângă echipa „mare” care începuse, timid să-şi revină, după ce treaba cu „investiţia strategică” se pare că picase. În sfârşit, cei de vârstă mijlocie, deşi nu aveau nimic în comun cu fotbalul, viaţa amărâtă stabilindu-le alte „priorităţi”, voiau să vadă în carne şi oase vedeta despre care în ultimele zile vorbea tot oraşul.
Surpriza cea mare a venit însă din parte câtorva femei cam de vârsta lui, nişte vădane care-l ştiau din tinereţea comună. Şi-au adus subit aminte ce frumos şi îngrijit era pe timpurile acelea, şi câteva au tatonat terenul ca să vadă dacă nu cumva îşi vor putea uni destinele acum, spre amurgul vieţii. Erau ofilite ca nişte smochine, pe unele parcă le mai recunoștea vag, ba chiar avea impresia că şi „pârlise” câteva, până să se însoare. Erau ca vai de ele, fie foarte slabe ca nişte mârţoage care trăseseră toată viaţa căruţe pline cu bolovani, fie huidume mirosind de la o poştă a osânză râncedă, dinţii le erau invariabil stricaţi, dacă nu cumva lipseau jumătate din ei sau, în cel mai bun caz, erau îmbrăcaţi în metal de proastă calitate, ce încerca să imite aurul. Mai toate aveau cele două vicii ale lui: alcoolul şi tutunul, la acest capitol ţinându-i piept cu brio.
Nu va ieşi nimic serios din toată această suită de vizite ale fostelor frumuseţi cu purtări de curviştine hodoroage. Veniseră mai mult în recunoaştere, dar când au văzut unde şi în ce condiţii locuia Liţă, şi-au făcut rost de plecare, deşi nici ele nu o duceau prea strălucit. Două dintre ele au ţinut neapărat să-l testeze pe Liţă la pat, dar ce a ieşit a fost un dezastru, ceea ce le-a grăbit şi mai tare plecarea.
Atunci când primar a ajuns un fost tânăr secretar cu propaganda la Schelă, pe vremea când aceasta sprijinea echipa de fotbal, s-a hotărât ca, în semn de recunoştinţă pentru tot ceea ce făcuse pentru propăşirea sportului local, Liţă să fie numit „cetăţean de onoare al oraşului”. Era un titlu ce nu se mai acordase cuiva până atunci. Evenimentul a fost intens „mediatizat”, prin afişe, telefoane date la diferite instituţii de stat ori private, Facebook şi s-au şi repartizat resursele financiare necesare. Şi totul într-un timp record, cu minimum de argumente.
„Acţiunea” urma să se desfăşoare chiar pe terenul de fotbal, aseptizat, cu gropile formate în el astupate şi înlăturarea cârdurilor de gâşte şi alte orătănii ce-şi făceau veacul pe acolo, nederanjate de nimeni. S-a tras o spoială de vopsea scheletului metalic al tribunelor, şi s-au arborat steaguri (naţional, al UE, NATO şi echipei de fotbal). La mijlocul terenului s-a amenajat un piedestal, străjuit de câteva scaune de birou pe care urmau să stea oficialităţile. Pentru Liţă a fost rezervat un fotoliu. S-a încropit şi o fanfară sumară, dintre foştii instrumentişti, acum venerabili bunici, ai formaţiei de estradă, de pe vremea când Clubul, de asemenea administrat de Schelă, avea aşa ceva.
Cu două zile înainte, câţiva lucrători de la Primărie au venit la Liţă. „Don’ Costel” fusese anunţat din timp de această vizită şi l-a mutat pe fostul fotbalist într-o cameră mai arătoasă, bine mobilată şi mirosind puternic a odorizant de lăcrămioare. L-a pus să facă baie, a chemat un frizer care l-a tuns şi l-a bărbierit şi i-a cumpărat un trening nou – că doar asta trebuie să fie „ţinuta” de casă a unui fost sportiv. Cei de la Primărie i-au adus un pachet mare cu articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte (un costum de haine din tercot gri-petrol, două cămăşi, o cravată, articole de lenjerie și o pereche de pantofi dintr-un înlocuitor atât de bun încât ai fi jurat că era piele adevărată). Ca un făcut, toate îi veneau perfect, de parcă i se luaseră din timp măsurile. Ar fi vrut să-l înveţe ce va trebui să spună când va fi ceremonia, dar Liţă nu a vrut să asculte. Le-a zis că o să vadă atunci ce o să spună.
În ziua stabilită, lumea a umplut cam jumătate din tribuna A. Era ea cam nesigură, dar se merita riscul, în aşteptarea a ceea ce urma să se întâmple după ce Liţă urma să fie „decorat”. Pentru că, ceva, acolo, nişte mici, dacă nu cumva o porţie de fasole cu cârnaţi şi un pahar cu bere, tot trebuia să se dea. Că altfel, dracu-i mai votează data viitoare! Şi probabil că o să urmeze şi un joc de artificii, chiar dacă totul se petrecea în jurul prânzului.
„Acţiunea” de pe stadion a început cu o întârziere de aproape o oră. Primarul plecase de vreo două ore, ca să verifice nişte „situaţii” de la una din firmele sale, în rest toată lumea era la posturi. Liţă fuma ţigară după ţigară, părea peste măsură de emoţionat faţă de ce avea să se întâmple şi, aşteptând ca totul să se termine odată, deşi nici nu începuse, privea pierdut locurile de unde amintirile sale irumpeau din fiecare petic de gazon, din fiecare şipcă putrezită din tribune şi din fiecare cărămidă de la vestiare ieşite la iveală după ce ploile dăduseră la o parte tencuiala. „Don’ Costel” stătea în preajma sa, ca o gardă de corp, şi din când în când împărţea flayere cu restaurantul său: imagini luate din mai multe unghiuri, descriere, adresă, meniuri, preţuri promoţionale, oferte.
Câţiva puşti îmbrăcaţi în echipament sportiv se fâţâiau pe lângă el şi primeau din când în când indicaţii de la un tip despre ce vor trebui să facă atunci când va începe festivitatea. Pe Liţă se vedea că hainele cele noi şi curate îl stânjeneau, s-ar fi simţit mult mai bine în treningul său vechi şi peticit, dar asta era, trebuia să suporte – îşi tot deschidea gulerul cămăşii, lărgea nodul cravatei care-l sugruma şi din când în când îl întreba pe „Don’ Costel”: „când dracu o să vină ăla?”
„Ăla” a venit, aşadar, la două ore după cea stabilită. Sosirea i-a fost anunţată, printr-un telefon scurt („a apărut obiectivul Alfa”) „maestrului de ceremonii”, nimeni altul decât juristul Primăriei, de către un poliţist plantat la porţile stadionului, imediat ce acesta a văzut apropiindu-se leneş, printre hârtoape, Cielo-ul şefului. Juristul a făcut nişte semne codificate către alţi inşi, aceştia la rândul lor şi-au făcut treaba strângându-şi în grabă „subordonaţii”, aşa că în momentul în care primarul şi-a făcut apariţia prin tunelul de sub tribuna oficială, toată lumea era la posturi şi fiecare şi-a intrat în rolul stabilit.
Puştii în echipament sportiv, jonglând cu abilitate câte o minge de fotbal, au format un culoar prin care s-a strecurat surâzător primarul, făcând cu mâna, surâzător, unei asistenţe care nu scotea decât un ăăit prelung, care putea însemna orice. Fanfara a atacat un cântec neaducând cu nimic cunoscut, fiecare instrumentist crezând că trebuia început cu alt cântec. O fetiţă de la clasa zero i-a întins primarului, maşinal, un buchet de garoafe roşii şi a fugit speriată, nelăsându-se pupată. Comandantul unităţii de pompieri i-a dat onorul, împreună cu patru veterani de război ce-şi etalau pe pieptul hainelor largi şi demodat-decolorate nişte decoraţii coclite. Primarul a dat mâna cu subalternii ce veniseră în păr, lăsând Primăria pe mâna paznicului şi a unei secretare ce urma să iasă la pensie, apoi, aducându-şi aminte pentru ce venise, se duse şi-l salută şi pe Liţă, strângându-l cu afecţiune la piept. Juristul se apropie de urechea sa şi-i şopti ceva, apoi îi întinse două foi scrise la calculator. Primarul le parcurse în fugă, le numără ca să vadă dacă erau chiar două, apoi îşi drese glasul. Hm! hm!
– Stimaţi concetăţeni, dragi colegi, mult stimate domnule Liţă! Îmi face o deosebită plăcere ca astăzi, în acest cadru atât de familial onoratului nostru…
Liţă se aşezase la loc pe fotoliu şi-şi aprinsese altă ţigară. Îl durea fix în cot de ce spunea nemernicul ăsta de primar care nu a găsit altceva mai bun de făcut, imediat după ce s-a văzut ales, decât să tragă canalizare pe strada sa şi apoi s-o asfalteze. Se uită la poarta din partea sa dreaptă şi văzu mingea pe care de atâtea ori o aşezase cu mâna parcă, deranjând plasele păianjenilor. Şi rădăcinile barelor fuseseră şterse de zeci de ori de mingile expediate de el, înainte de a atinge plasa din spate. Cu sprinturi nebune zig-zag-ase de sute de ori acest teren care acum semăna cu un maidan de cartier ţigănesc.
Surâse, spre marea satisfacţie a primarului care crezu că reacţionase plăcut la osanalele pe care tocmai i le ridica: acolo, undeva, aproape de locul unde era grupat nucleul galeriei oprise odată mingea pe care tocmai o ducea vijelios spre un nou gol, şi s-a urcat pe ea, rămânând aşa, nemişcat, ca o statuie. Toţi jucătorii s-au oprit nelămuriţi. Arbitrul s-a apropiat de el, şi l-a întrebat ce face. Atunci, Liţă a dus mâna la un chipiu nevăzut şi a strigat cât a putut: „să trăiţi!” S-a ales cu un cartonaş galben, dar nu s-a dat jos de pe minge. „Să trăiţi!” a repetat, şi, în secunda următoare a primit cartonaşul roşu. La masa de după meci, arbitrul a venit şi i-a cerut scuze pentru măsura pe care o luase, dar nu avusese încotro, trebuise să facă pe loc o interpretase a regulamentul, care se referea şi la atitudinea sfidătoare a jucătorilor faţă de cel care conducea „ostilităţile” în teren. Liţă l-a bătut pe umăr, în sensul că era în regulă, iar „Colonelul” a dat ordin ca în etapa de suspendare Liţă să fie supus unor antrenamente suplimentare de pregătire fizică. Bineînţeles că au rămas doar nişte simple vorbe.
Iar acolo, la capătul băncii rezervelor stătea nevastă-sa, cu fetiţa lor în braţe, până când aceasta a mers la şcoală şi nu au mai adus-o la stadion. Marele său regret a fost că nu a putut juca în cele două meciuri cu echipa aceea spaniolă, în primul tur al Cupei UEFA, ca urmare a locului doi obţinut în campionatul intern. Băieţii făcuseră meci nul în deplasare însă acasă, după ce au condus cu 1-0 au fost egalaţi şi ca atare eliminaţi din competiţie. Dacă ar fi jucat şi el, cu siguranţă că alta ar fi fost situaţia. Însă într-un meci disputat cu două etape înainte de debutul în cupele europene, un idiot de la echipa din satul şefului statului îi rupsese tibia, lovindu-l din spate, în cădere, după ce fusese ridiculizat printr-o fentă la care tribunele au râs mai tare decât la un film cu Stan şi Bran. L-au dus la Bucureşti, l-au consultat medici celebri, dar a fost absolut imposibil să fie recuperat în scurtul timp ce rămăsese până la cele două meciuri. A plâns de ciudă, nici măcar nu şi-a însoţit colegii în Spania, iar în retur a stat acasă, la televizor, pentru că meciul a fost televizat. În ce-l priveşte pe cretinul ăla, deşi „Colonelul” a încercat din răsputeri să-l zboare de tot din sport, având în vedere echipa la care juca, nu s-a ales cu nici o altă sancţiune în afara cartonaşului galben primit pe teren, totul fiind tratat ca un fault de joc nefericit, e adevărat, dar obişnuit. Da, a întârziat prea mult asupra acestei amintiri. Oricum, s-a ales şi el, ca toţi coechipierii, cu prima de joc, un video japonez, pe care l-a vândut, pe bani frumoşi, pentru că mai avea deja două.
Când ajunsese lângă primar? Acesta îşi terminase de citit discursul, pusese cele două foi într-un buzunar al hainei şi îi înmânase o hârtie pergamentoasă făcută sul. Liţă se uita nedumerit în jur şi nu ştia ce să facă.
– Pe lângă acestea, vorbi din nou primarul în microfonul care din când în când scotea câte un țiuit supărător, cetăţeanul nostru de onoare va beneficia de transport în comun gratuit pe mijloacele de transport din oraş, un teren de 500 metri pătraţi pe care urmează să stabilim unde va fi situat, precum şi un loc de veci, cu titlul de folosinţă gratuită, în cimitirul din deal. Şi acum, domnule Liţă, vă rugăm să vă adresaţi distinsei asistenţe cu câteva cuvinte…
Cei din tribună începură să scandeze, cum o mai făcuseră o singură dată, chiar la meciul acela cu echipa din satul şefului statului, după ce el marcase un gol direct din corner, fiind apoi accidentat şi scos pe targă de pe teren: „Ceauşescu şi poporul, Liţă Spuzea ne dă golul!” Se lăsase cu puţin scandal, urmase o anchetă a „organelor”, se voia să se afle sigur cine „compusese” scandarea aceea ofensatoare la adresa tovarăşului, a fost luat la întrebări fiecare membru al galeriei, dar rezultatul a fost egal cu zero. Zâmbi iar. De unde dracu ştiau ăştia de scandarea asta?
Nu avea idee, după cum habar n-avea ce zisese primarul care-l privea ca pe cel mai bun prieten şi-l îndemna din priviri, ba şi cu mâna, imitând ducerea microfonului la gură, să spună ceva, că asta aştepta lumea, doar el era vedeta evenimentului, nu?
Lui Liţă îi venea să râdă. Ce era cu toată mascarada asta? Ce să spună el adunăturii ăsteia căreia cu siguranţă îi era mintea doar la pomana de după? Îl trecu un fior nefiresc şi în sfârşit apropie microfonul de gură:
– Vă fut muma-n cur la toţi! Sănătate!
Îi întinse apoi microfonul primarului şi o luă spre ieşirea din stadion. După un moment de uluială, primarul dădu tonul aplauzelor şi ţipă în microfon:
– Acesta este marele nostru fotbalist, Liţă Spuzea! Un răspuns de fotbalist adevărat! În argoul lor, cel puţin al generaţiei sale, asta înseamnă că ne iubeşte pe toţi! Să-l aplaudăm şi să-i urăm sănătate şi viaţă lungă! Şi să-i mulţumim încă o dată pentru tot ce a făcut pentru oraşul nostru! Să ne trăieşti, Liţă!
Membrii fanfarei improvizate nimeriră de data asta ritmurile imnului echipei de fotbal, subalternii primarului îşi urmară şeful în aplaudarea frenetică a lui Liţă, iar spectatorii îi făceau semne amicale celui care tocmai îi înjurase la grămadă. Când a ieşit pe poarta mare a stadionului, Liţă s-a întâlnit cu un microbuz care aducea navete cu doze de bere şi sandvişuri asortate pentru spectatorii care încă nu se grăbeau să plece acasă.
„Don’ Costel” era tare mândru de cele petrecute pe stadion şi mai ales de faptul că el era ocrotitorul lui Liţă, lucru cunoscut de toată lumea. În ziua aceea restaurantul său s-a dovedit neîncăpător pentru muşterii care voiau să ciocnească un pahar cu eroul zilei. Liţă a stat cu ei câteva ore, fără să bea prea mult, apoi a cerut o sticlă de votcă şi s-a retras în camera sa, cea dinainte.
Pentru că a doua zi a întârziat să-şi facă apariţia, „don’ Costel” a intrat în cameră, să vadă ce e cu el. Liţă era îmbrăcat în treningul său ferfeniţit şi-şi dormea somnul definitiv. Faţa îi exprima o linişte şi o împăcare sinceră cu toţi şi toate. Ai fi zis chiar că zâmbea şi spunea: „A fost frumos!…”

Distribuie: