Spații culturale nr. 40 (7)

Nicolae POGONARU

postul mare

e-o vreme mohorâtă-n patru zări
cu-n soare mic pitit pe după nori
cocori în răstignire pe sub cer
prin ploaia decadentă trec şi pier

pisicile şi-au început concertul
în luna marte bate falimentul
enoriaşii palizi sunt în post
şi toţi aleargă ca să facă rost

de ştevie de lobodă urzici
că nu e voie lapte ouă mici
din când în când la peşte-i dezlegare
la soia şi la e-uri grupa mare

şi dup-abţineri ce canonul cere
vai tot românu-n ziua de-Nviere
face exces la miel şi la butoi
de-i ia salvarea unu unu doi

apoi din nou se intră în normal
trăim banal într-un oraş banal
unde edilii după cum se ştie
sunt pregătiţi cu toţi de puşcărie

şi iar televizor din nou antene
părerologi aflaţi între dileme
cătuşe zornăind acut în plasmă
şi arestaţi bolnavi subit de asmă

în rest popor sărac fără un şfanţ
la Cotroceni cu un manager neamţ
ce-i ajutat de Merkel prea puţin
să facă faţă ţarului Putin

monoton

toate zilele sunt la fel
te trezeşti buimac
nu te gândeşti la nimic anume
picioarele te duc robotic spre baie
apoi mâna ţi se îndreaptă fără să vrei
spre robinet spre săpun spre periuţa
şi pasta de dinţi apoi te bărbiereşti
îţi dai cu after shave
te uiţi lung în oglindă
şi vezi pe cineva care din ce în ce
seamănă tot mai puţin cu tine
treci în camera de zi
în paranteză în living
deschizi fereastra te uiţi
să vezi cum mai e vremea
pe vremurile astea tulburi
în drum spre bucătărie
ai vrea să te întâlneşti
cu un prieten vechi să bei o cafea
dar dai tot peste colega ta de dormitor
ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces
dăunând grav sănătăţii celor din jur
porneşti radioul pe acelaşi post muzical
la care se difuzează tot melodiile de ieri
prin cap îţi trec fragmente
din întâmplările plăcute sau nu
sună mobilul de pe un număr no name
cineva te înjură
ce faci mă porcule te-ai sculat
închizi enervat şi altcineva te anunţă
că a mai murit un poet
anunţi cunoscuţii faci o chetă
şi te gândeşti dacă ai pus bani deoparte
pentru când ţi-o veni şi ţie rândul
că viaţa nu iartă
că nu vrei să-i deranjezi pe copii
apoi ieşi pe uşă în valul infernal
de zgomote diurne
tragi în piept o gură din aerul proaspăt poluat
şi te duci la serviciu
ca la propriul priveghi

între veghe si vis

după o zi de muncă
ajungi acasă obosit încărcat
ca un marfar la capacitate maximă
cu toate cuvintele celor din jur
îţi faci un duş cu apă maronie
(iar ai nimerit ziua în care
se lucrează la conducte)
îţi treci prosopul peste cap
îl presezi bine ca şi când
ai vrea să-ţi ştergi memoria
în bucătărie îţi aranjezi
un platou cu gustări reci
bei o ţuică de la ţară
să nu pierzi legătura cu poporul adevărat
ai sentimentul că eşti mai relaxat
porneşti televizorul şi dai
peste aceiaşi părerologi inepţi
peste aceiaşi politruci năimiţi
să plângă de mila baronilor şi mogulilor
aflaţi în puşcărie şi deveniţi celebri
doar pentru că au furat de la stat
schimbi canalul pe Animal Planet
şi ce coincidenţă vezi şacali hiene
rechini şi alte animale de pradă
te gândeşti la jungla parlamentară
plin de lehamite adormi şi visezi
că pluteşti prin spaţii intergalactice
apoi brusc te prăbuşeşti spre Pământ
şi când eşti gata să loveşti solul
te trezeşti transpirat
iei o gură de apă direct de la robinet
deschizi frigiderul
mănânci câte ceva fără să-ţi fie foame
(semn de bătrâneţe îţi zici)
e aproape ora trei
te uiţi la cer şi ai vrea
să escaladezi munţii de pe lună
te apropii de marginea ferestrei
cu dorinţa de a zbura
şi tocmai auzi cum cineva îţi strigă
n-ai cum ai uitat că ai o aripă frântă
adormi la loc răvăşit
şi visezi că eşti pe cel mai înalt vârf din lume
şi nu mai ai cum să cobori

ipostaze

o doamnă în vârstă
se uită în oglindă
şi îşi contabilizează ridurile
o domnişoară pauperă
merge periodic la mall
probează haine de lux
pe care nu le cumpără niciodată
un copil merge la şcoală mereu
dar nu învaţă nimic
un bătrân nu îşi mai aminteşte
prenumele lui Alzheimer

cu stâlpii la cap

când va fi să plec pe lumea cealaltă
după ce mi se vor citi stâlpii
( cred că de-aici vine urarea
staţi-ar stâlpii la cap)
după ce preotul va întreba
unde-i împăratul
unde-i soldatul
unde-i bogatul
unde-i săracul
eu cu riscul de a fi transferat
din rai în iad
nici de-afurisit n-o să răspund
şi nici n-o să-i caut
să se ocupe guvernul de asta
cu tot neamul lui
că de-aia am plătit taxe şi impozite
toată viaţa înainte de apoi
amin

acasă

am ajuns acasă la perfectul compus
în hol pantofii tăi obosiţi
de atâta alergat la serviciu
prin oraş prin piaţă
la casa de la ţară
în living pe măsuţa de lângă fereastră
vaza cu florile în derivă
şi cu apa neschimbată de câteva zile
la MTV îl asculţi pe Mark Knopler
cântând Money for nothing checks for free
iar eu tocmai îţi ofer salariul ridicat de pe card
oricum femeia ţine cheltuiala casei
privirea îţi alunecă spre cărţile din bibliotecă
-soldaţi aliniaţi în poziţie de drepţi –
scoţi unul din rând pe care scrie
Gilbert Cesbron-voiçi le temps des imposteurs
zâmbeşti la mine cu semnificaţie
între timp maşina de spălat
scoate un zgomot ciudat
poate ne mai ţine până la vară
când voi lua banii pe concediu
mă întrebi într-un târziu
dacă m-am mai întâlnit cu prietenii
care mi-au mai rămas
da răspund mecanic în virtutea obişnuinţei
continuând să scriu acest text
treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea
până să aţipeşti formezi un număr de telefon
la fiul de peste mări şi ţări
de la capătul lumii se aude în aparat
ca la un pick-up defect
« Il n’y a pas d’abonné au numéro
que vous avez demandé…
il n’y a pas d’abonné … pas d’abonné… pas d’abonné…
şi îmi aduc aminte că exact cu aceste cuvinte
se încheie romanul lui Cesbron
pe care l-ai închis după lectura câtorva pagini

Mariana CABEL

Îngerul de teracotă

Îngerul de teracotă
s-a zdrobit de zidul indiferenței,
a sângerat întâi în lojele galbene
și picuri stacojii au împroșcat luciul pardoselii.
Ștergeți repede petele de sânge !
Zicea piticul din grădina palatului
Și sunați la 112!

S-a sufocat încet,
Neputincios și-a strâns aripile frânte,
Două paranteze drepte
Încadrau perfect un exercițiu prea complicat
Pentru el,
Pentru noi?

Prințul cuvintelor

Poetul plimba
În mâinile cărunte
Câteva boabe de tăcere.
Dintr-un căuș în altul
Și rostea cuvinte
numai de el știute, ca un descânt.

„Bătrânul acesta e nebun!”
Spuneau curtenii și el zâmbea…
Doar copiii îndrăzneau să se apropie
Roiau și strigau cât îi țineau plămânii:
Copacul acesta rodește cuvinte!

Pe turnul cetății pândea un vultur.

Nu mă întreba

Nu mă întreba
Unde îmi țin cuvintele
Unde îmi ascund șoaptele
Unde îmi zboară gândurile….

Nu mă întreba
Unde îmi port pașii
Unde îmi umblă urmele
Unde mi-au rămas amintirile…

Întreabă-mă despre iubire…
Mângâieli ostenite urcă și coboară
Pe cărările toamnei.

Ploaie de mai

Soarele e prizonier pe undeva de câteva zile.
Stropii de ploaie au săpat riduri
În epiderma pământului mustind
Ca un burete în care curge apa
Pic cu pic până când
Absorbţia, ca lege a fizicii,
N-o mai poate încorpora prin difuzie.

Un, doi, trei…
Îi număr pe geam, şiroi
Atât de nehotărâţi,
Niciodată nu cad în acelaşi loc.
Pământul a făcut rocada cu cerul
În încercarea de salva primăvara…
Noi?
Stropi în marea de chipuri…

De primăvară

Se oprise suspinând
La marginea cetăţii.
Cu braţele pline de flori,
Trena infinită de păsări ciripind.
Rapsodia ei multicoloră.
Aştepta biletul de intrare…

,,-Oameni, zâmbiţi,
Dezbrăcaţi cojoacele inimilor! “

Ace de gheaţă
Înfipte adânc în privirile trecătorilor.
Paşi fără urme,
Măturând străzile,
Semne de întrebare după fraze fără sens.
Integrame nedezlegate,
Abandonate în sertare răvăşite de timp
Primăvara, surâsuri,
Fără chipuri pe care să se aşeze.

Orașul dezghețat

Își lăsase capul pe spate
Să i se scurgă pe șirul spinării
Toate gândurile negre.
Nu întrezărea nimic sub geana dimineții
Timpul se scurgea odată cu streașina
Pic, pic, pic
Sunetul măsura eternitatea.

Duet pe muzica dna

El mai aşează câte un rând la cartea lui,
Ea mai piaptănă câte un gând.
Câte primăveri le-au mângâiat umerii
Și câte toamne s-au semnat la tâmplele lor.
Din când în când la televizor se mai anunță o arestare…
Ce bine c-au dat urzicile!

Cortina

La teatru nu s-a stins lumina de câteva zile,
La ce bun să se stingă,
Guardul ar trebui sa revină în fiecare seară
Să o reaprindă.
Pe scena îngropată de timp, într-un colț,
două cești își etalau mucegaiul verzui de la ultimul spectacol,
dinainte de prezidențiale.

Maidanezii cu pielea tăbăcită de căpușe
Sperau la câteva oase aduse de tanti Nina,
Vecina de la parter, internată de ieri la neurologie
,,măcar să vină nea Gică și un colț de pâine era bun”

Dar nea Gică nici nu mai plecase
Dormea, de trei zile, în spatele cortinei,
Apusă peste oraş.

Laurenţiu BELIZAN

akedia

plouă
peștii dipnoi ies din cărămizile nearse
se târăsc spre ochiuri de apă
în ele demonul plictiselii
rânjește aranjându-și gulerul înalt scrobit

ai gura cusută
când încerci să țipi
ațele se întind ca un acordaj
corpul devine o cutie de rezonanță
sângele se coagulează în semințele fructelor

apa urcă prin capilaritate
o dungă neagră se mișcă pe trup
trădând-o

încă nu te hotărăști să te întorci
e plăcut acolo
ești un ou într-un cuib de țestoasă
carapacea va crește groasă
peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanț de argint
timpul s-a spart în mii de lighioane
care îți mănâncă celulele
cangrenate de gânduri

aș vrea să mă auzi
scot cuvintele de parcă aș merge
pe un pod de frânghii

dacă mă vei întreba unde sunt
nu voi ști
dar dacă nu mă întrebi
voi afla

Janine VADISLAV

CÎND A ÎNCEPUT TOTUL…?

(fragment)

„Aici Bucureşti, ora exactă, la al treilea semnal va fi ora 20.00….., a fost ora 20.00… ”
Fina deschide larg uşile.
– Gata, vine Moş Crăciun? se miră Milea dând deoparte ziarul. Privi ceasul aninat în grindă. Suspină, lăsându-şi capul pe spate, Slava domnului, mai e! Se învioră dintr-o dată. Noi nu mâncăm nimic?
– Nu e gata…, răspunde scurt, Fina.
– E foame lu’ ăla mic, încercă Milea s-o înduplece.
„Ăla mic”, nu dădu semn că-l aude…
– Ţi-e foame, mamaie? întrebă Fina.
Adam făcu ochii mari, ca trezit din somn.
– Nu ştiu, îngână copilul foindu-se pe scăunel.
– Auzi, cică, nu! se miră Fina.
– Eu zic să mâncăm, insistă Milea.
Fina se aplecă peste plita încinsă. – Încă puţin şi e gata …
– Şi curcanul?
– … şi curcanul! Să-ţi aducă mamaia ficăţelul? întrebă Fina.
– Moş Crăciun când vine? zice Adam uşor plictisit, legănându-se pe scăunel.
– Şăzi ghinişor, că rupi scaunul. Cin’ te-a învăţat…? Bunica Fina rămase cu lingura în aer, atentă la zgomotul înfundat de paşi, care traversa curtea. Ce-o fi? suspină ea, Moşul, ori…?
– Cine-o fi, numai să vină.
– Păi, aşa ziceam şi eu, îngădui Fina, măcar de Crăciun, altfel nu-l prea vedem pe-acasă….
– Unde-i Coca? întrebă Milea.
– La mama Anica, un’ să fie.
– Ce să facă la ea?
– Îi dă în cărţi … Pe Gică l-a vrut, amu’ Gică nu-i mai e bun!
– Nu vorbi în faţa copilului, şopti Milea, hai cu pilaful ăla, odată! S-o fiert şi mama orezului.
Fina dispăru în bucătărie într-un nor fin de piper și coriandru.
– Să-ţi deseneze tataie o casă? întreabă Milea, căutând o foaie şi creioanele colorate. Unde le-ai ascuns? se miră el. Adam?
Unde e Adam?
– Nu-l mai căta, cred că l-o pălit somnul.
– Păi, nu e bine! se răsti Milea.
– De ce? se miră Fina.
– Uite aşa! se bosumflă Milea.
– Mâine e sărbătoare…. îl privi Fina cu reproş. Dă-i pace băiatului.
– Şi ce dacă?
– Este…
– Bun răspuns, n-am ce zice.
– Mâine mergem la biserică, păcătosule, pufni Fina. Hai, la masă! Răsturnă rapid mămăliga pe fund şi, într-o clipă, aburii mătăsoşi se adunară buluc în jurul capului, se lăsară pe frunte, umbrind privirea maronie a ochilor oblici. Milea nu-şi putu desprinde privirea de tulpănaşul cu flori mici, de câmp, legat la ceafă, lăsând liberi obrajii lunguieţi, cu pomeţii înalţi aprinşi de căldură. Părul negru, strâns într-o coadă groasă, îi bate spatele.
– Mamaie, de ce ai părul atât de negru? spune Adam.
– Inga, ce întreabă, se minună ea! Nu te-ai culcat?
– Răspunde-i copilului!
– Ce? Nica! se supără Fina, trecând în bucătărie.
Adam moţăie pe scăunel. Bunicul Milea iese pe prispă. Rezemat de stâlpul gros, cu ţigara între degetele noduroase, face rotocoale de scântei aurii, atent la scântei, atent la fulgii de zăpadă care i se aşează pe ţigară.
Un dupăit înfundat, prin ogradă, îi atrase atenţia. Din fâşia de întuneric, care acoperea poarta şi o parte din grădină, până în dreptul cireşului desfrunzit şi a iasomiei strânse în peretele casei vecine, se desprinse brusc silueta Cocuţei, speriată şi ea de efemerida incandescentă care se mişca în marginea prispei.
– Ce faci, tată, aici?
Milea nu-i răspunde.
– Adam doarme?
– Cine să-l fi culcat? se miră Milea.
Coca intră în holul în care ardea o lumină gălbuie. Bradul era pregătit, bine înfipt în găleata plină cu pământ. Pe măsuţă: globurile, podoabele din staniol şi hârtie creponată, câteva cutii înfăşurate strâns, în pergament.
Milea o urmă.
– A venit Gică? Parcă am auzit câinele, spune Coca.
– D-aia ai grăbit acasă? Altfel…, bombăni Milea. În seara de Ajun, când tot omu’ stă acasă…
– Mai vorbesc şi eu cu fetele, că m-am săturat să stau închisă în casă…, se supără Coca.
– Care fete? că la mama Anica vin doar vădanele şi băbăciunile pe care nu le ia nici necuratu’, Doamne iartă-mă!
– Uite că n-ai nimerit-o. Erau fetele Vasiliu, Tincuţa, Iţa, Mariana, Margareta, Tanţa, Nicuţa şi Valerica….
– Şi fetele Chelaru?
– Toate trei…. Mama Anica ne-a făcut pe ursită. Ce-am mai râs!
– Şi tu?
– Şi eu…
– Nu-i păcat? Eşti măritată.
– De ce? A fost de distracţie … Am vorbit, am băut un ceai şi gata. Gică a întrebat de mine?
– Nu l-am văzut….
– M-o fi căutat?
– Asta era, că altfel nu grăbeai, defel!
– Crezi dumneata! se supără Coca.
– De Adam ai uitat! se supără tataie Milea.
– Îl aşteptam pe Gică, să împodobim bradul, mi-a promis…
– Gică în sus, Gică în jos, nu-l mai laşi?
– Când am zis că-l las?
– Nu ştiu, n-am întrebat-o pe Fina.
– Câte şi mai câte spune omu’, la supărare…
– La supărare, zici! Da’ ce supărări ai tu? pufni Milea, privind-o prin lentilele verzui ale ochelarilor.
– Parcă nu purtai ochelari, schimbă Coca vorba.
– Nu mă lua cu ochelarii. I-am găsit în poartă, cine i-o fi scăpat. Era să-i calc în picioare.
– Chiar aşa?
Uşa se deschise brusc şi în holul oval, invadat de aroma bradului, intră Gică, urmat de un roi frenetic de fulgi de zăpadă. Râzând cu gura până la urechi, îi întinse Cocuţei un ghemotoc moale, cald, din mijlocul căruia o priveau doi ochi mari, galbeni ca şofranul.
– Ce mi-ai adus? ţipă ea speriată. Ce-i arătarea asta?
– Un pui de cucuvaie, cred că a căzut din cuib. L-a găsit Rex, aproape îngheţat. L-am crezut mort…
– Altceva n-ai găsit să-mi aduci? Cucuvea dacă aduci în casă, îţi moare cineva din familie.
Gică dădu s-o ia în braţe, – La mulţi ani, draga mea, şopti emoţionat, atingându-i cu vârful buzelor pielea delicată, caldă, a gâtului prelung, cu aromă de cafea verde, de o elegantă zvelteţe.
– Pleacă, să nu te văd, de nimica nu eşti bun. În pădure să trăieşti, acolo e de tine, cu animalele… Văd că ţii mai mult la ele, decât la familia ta. Coca se înroşise toată. Mâinile începură să-i tremure, scăpă globurile pe care le călcă fărâmându-le sub talpă, fără să se gândească de loc, dar absolut de loc, că este Ajunul Crăciunului. Gică trecu în bucătărie, dar Coca nu-l slăbi, – Acum, chiar acum să-ţi iei piaza rea şi s-o duci unde vei vedea cu ochii. Eu nu dorm cu ea în casă.
Zgomotul uşilor trântite urmat de o linişte nefirească. Adam se lipise de sobă.
– Să-ţi deseneze tata-moşu o casă? întrebă Milea.
– Cu doi meri în faţă? întrebă Adam.
– … şi o brazdă cu lalele roşii…, şopti Milea, ce zici?
– Da.
Aşezaţi pe marginea patului, cu creştetele apropiate, ochi în ochi, fascinaţi la culorile scăpărătoare, ieşiră din ochiul periculos al furtunii. În câteva clipe liniştea, ca o ninsoare binecuvântată, se aşternu peste casa afundată un metru în zăpadă, peste foaia albă, peste mobilele strălucind stins, mirosind a ceară de albine. Nu dură mult şi uşa se deschise brusc.
– Da’ ce faceţi voi aici? întrebă Fina cu mâinile în şolduri. Moş Crăciun a intrat la vecini şi voi nimic? Nu l-aţi auzit pe horn?
– Noi? se miră Milea.
– Hai, mamaie, îi spuse ea lui Adam, poate-l prindem.
Băiatul deschise brusc uşa, gata s-o ia la fugă pe prispa de lemn. Răcoarea densă îi arse tălpile, oprindu-l în loc.
– Curaj! îl îmbărbătă bunicul, care zărise peste capul copilului mulţimea sclipitoare a podoabelor şi a lumânărilor aprinse pe crengi, care-i orbi pe amândoi. Sub coroana bogată, câteva cutii frumos înveşmântate, aşteptând să fie deschise.
Adam pipăi mătasea fină a hârtiei şi panglica îngustă, într-o frumoasă culoare argintie…
– Ce ţi-ai dorit? întrebă Fina.
– Un tractor şi o maşină de pompieri …
– Şi? întrebă Milea.
Băiatul ridică uşor capacul şi se înroşi tot la faţă.
– Ţi-e rău? se sperie Fina.
Fără să se grăbească, Adam scoase din cutie o preafrumoasă păpuşă din porţelan, cu părul bălai până la umeri, cu rochie de satin roz şi şorţuleţ din dantelă.
– Măi să fie, se miră Milea.
Deschise cealaltă cutie, de unde i se arătă, în toată splendoarea, o mobilă de bucătărie şi un serviciu de ceai pentru păpuşi. Adam nu scoase un cuvânt. Milea pufni în râs, fără să se mai poată abţine.
– Moşu’ a încurcat, rău de tot, darurile… Nici nu mă mir, la anii lui l-o fi lăsat vederea. N-o fi pierdut ochelarii?
– Ce ochelari, întrebă Fina.
– Ăia pe care i-am găsit în faţa porţii! Să nu plângi, tataie, la anu’ îţi aduce sigur darul pe care l-ai vrut, îi scriu eu o scrisoare. Întinse mâna să-l mângâie pe creştet, dar şi-o trase ca urzicat. Băiatul începu să ţipe ca din gură de şarpe.
Coca se înroşise la faţă de efort, tot căutând un vinovat. Deodată se lumină, „omu’ ăsta nici nu ştie ce are acasă”! Şi voi ziceaţi să-i mai dau o şansă! Niciodată!
– Să i se taie capul! pufni în râs Milea.
Fina îl privi cu reproş
– Iartă-mă, şopti el. Dacă i-au încurcat pachetele la magazin?
– Gică! strigă Coca răscolind toată casa.
Peste câteva minute,
– Ei? întrebă Milea, l-ai găsit?
– Nu-i nicăieri, şi nici câinele… A fugit ca un laş. Cred că a sosit momentul să bag divorţ.
– Eu zic să te mai gândeşti! spune Milea, e un copil la mijloc.
– Ce să se mai gândească? E un neisprăvit! îl luă Fina la rost. Îl creştem noi pe Adam.