Spații culturale nr. 40 (6)

Mircea V. HOMESCU

UMORUL LUI IISUS

Bucuria mea, zice Domnul Iisus, să
rămână în voi şi bucuria voastră
să fie deplină
Sf. Ioan Hrisostom (Evrei, omil. III)
Un singur lucru este vrednic de
mâhnire: a păcatului, iar altceva
nimic.
Ioan – 15, 11

Umorul lui Iisus? Doamne, ce năstruşnică vorbă mai poate să fie şi asta? Nu se potriveşte cu sobrietatea şi nici cu solemnitatea Bibliei în ansamblu şi a Evangheliei în chip de „glas” direct al lui Iisus. Se ştie şi se acceptă că creştinismul, tezele, dogmele, conceptele şi morala lui ca scop explicit, nu sunt compatibile cu… neseriozitatea pe care o implică – de obicei – gluma, şotia, ironia, umorul. Se vehiculează azi în lumea „serioasă” a religiozităţii – şi creştinismul nu face excepţii – că ironia, umorul ar fi „deplasate” în contextul abordării şi predaniei învăţăturii evanghelice. Se acceptă cu uşurinţă o asemenea atitudine, deoarece se ignoră – în necunoştinţă de cauză – că ironia este creatoare, pe calea spre excelsior, în vreme ce sobrietatea este tristă, solemnă, dar şi… statică, anti-creatoare în mare măsură. Se mai vehiculează, în sferele fundamentaliste ale creştinismului, că religia trebuie să ţintească mai mult spre eternitate şi mai puţin spre istoricitate, cu toate neîmplinirile acesteia. Dogmele au prioritate absolută – după unii – asupra intenţiilor de corectare prin metafore, simboluri şi parabole educative; ceea ce abundă, pentru cine are „ochi” să le vadă, în întreaga activitate învăţătorească a lui Iisus. Se percepe insuficient faptul esenţial că scopul adevărat al Evangheliilor este „mai binele” relativ al oamenilor, aici pe lume şi în viaţa omenească, şi doar într-o măsură mai mică „binele absolut”, teoretic, dogmatic, după apoftegma: cu ochii la cer, dar cu picioarele pe pământ. Se acreditează în mod eronat ideea că religiozitatea creştină trebuie să stea smerită în faţa nimicniciei sau a micimii extreme a omului, copleşit de măreţia supranaturalului. Fără a atinge cu ceva măreţia mistică a Creatorului, religia trebuie acreditată totuşi şi cu scopul de a-l ridica pe om la statutul cu care l-a hărăzit Dumnezeu atunci când l-a creat. Se mai zice că plânsul ar fi umil şi ar „rima” mai potrivit cu credinţa religioasă, în vreme ce râsul ar fi nepotrivit, fiindcă exprimă trufie şi orgoliu. Este cel puţin o eroare, întrucât, dacă, plângând, omul se încredinţează – pasiv – atotputerniciei divine, prin umor spiritul uman combate tot ce este josnic în demnitatea umană. Umorul este expresia creatoare a speranţei în neîncetata educabilitate a fiinţei umane. Umorul adevărat exclude răutatea jignitoare, tocmai fiindcă doreşte să vindece tot ce n-a putut recupera/ obţine… plânsul. Chiar şi în faţa morţii, omul s-ar cuveni să fie, dacă nu vesel, cel puţin să nu dramatizeze fenomenul prin… absurda aspiraţie la veşnicie. Umorul este apanajul exclusiv al omului, al adevăratului om, pentru a cărui „zidire” a trudit Iisus, în întreaga Lui activitate predicatoare. Umorul înlocuieşte – în mod normal – duritatea/ răutatea/ agresivitatea în condiţii de relaţii realiste interumane. De aici şi sintagma: „la acelaşi stimul animalele atacă, iar oamenii… râd. Bun psiholog fiind, se pare că Iisus ştia că umorul detensionează/ descarcă tendinţele spre răutate ale omului. Avantajul valoric, pentru sufletul omului, al ironiei constă în aceea că plânsul este solitar, individual, iar ironia şi râsul, colective şi contagioase. Statica dogmatizare, absolută şi integrală a creştinismului – după unele dorinţe – îl îndepărtează mult de dorinţele lui Iisus, care nu dorea, pentru Dumnezeu, un om fără individualitate, ci unul activ, participant convins la punerea în operă a iconomiei divine. Dominaţia ritualului asupra finalităţii educative, în învăţăturile evanghelice, cum vor fundamentaliştii creştini, este periculoasă, dacă nu se recurge, un pic şi la şfichiul ironiei, pentru sublinierea nucleului ideatic al preceptelor. Umorul lui Iisus, răspândit în multe texte evanghelice, tocmai aşa ceva urmăreşte şi reuşeşte să obţină. Se pretinde că creştinismul trebuie să fie sobru, adică solemn, trist, ceea ce nu e bine dacă se acceptă în mod absolut. Umorul şi seriozitatea sunt doar alternative reciproce, nu contradicţii antagonice, în vreme ce seriozitatea este incompatibilă mai ales cu frivolitatea. Cine asociază umorul cu frivolitatea, greşeşte în mod inadmisibil. Om şi Dumnezeu în aceeaşi persoană, Iisus nu putea fi lipsit de acele componente ale fiinţei, cărora le zicem trăsături psihologice, ca atare nu putea să fie lipsit de umor şi ironie. Înainte însă de orice, l-a caracterizat înclinaţia spre simbol, semnificaţie, parabolă, fabulă. Realitatea imediată se pare că Îi repugna, iar concomitent avea o excepţională şi nefirească disponibilitate pentru suferinţa autoasumată. Nu se supăra pe nimeni, nu dispreţuia pe nimeni, nu-şi apăra „drepturile” – nici măcar pe cele „vitale” – nu cerea judecata nimănui – nici pentru sine şi nici pentru alţii. Putea iubi, în felul Lui, chiar şi pe cei ce-L duşmăneau. Nu contesta nici autoritatea statală, nici războiul, nici societatea, nici lumea, în ansamblul său încărcat de nedreptăţi. Constata răul, dar nu-l judeca. Viaţa, pentru El, era doar… în părtăşie cu Tatăl din inima Lui. Conştiinţa Lui mântuitoare este permanentă şi de aici solemnitatea tragică a destinului Lui. Chiar şi acţiunile Lui, aparent violente, sunt interpretabile: gonirea zarafilor din templu, cu biciul, ameninţările faţă de unele cetăţi sau oameni păcătoşi, blestemul smochinului, etc. Între toleranţa generoasă şi duritatea explozivă, se plasează recursul la umor şi ironie pentru a sugera concluziile moralizante ale simbolisticii sale narative. Şi-apoi, să nu minimalizăm faptul că întreaga învăţătură a lui Iisus a fot împănată, în mod uşor sesizabil, cu umor, optimism dublat de zâmbet, fără să fie sau să intenţioneze a sugera ironia dispreţuitoare. Ironia exclude, în mare măsură, iubirea, ori morala lui Iisus, chiar când mustră, nu ironizează, ci iubeşte. Tema existenţei umorului, în Noul Testament şi în Evanghelii în mod deosebit, este destul de veche şi la fel de disputată, de la negare şi până la identificarea… chiar şi acolo unde lipseşte ca finalitate moralizantă. Tradiţia iudaică-talmudică evocă şi îşi asumă – uneori ostentativ – umorul şi ironia. Creştinismul este mai rezervat, mai înclinat spre sobrietate solemnă, uitând, uneori, că – în sine – Evanghelia, vestea cea bună a lui Iisus – este bucurie şi iar bucurie; bucuria mântuirii omului; cu toate urmările îmbucurătoare ale recuperării omenirii de sub destinul la care o condamnase păcatul protopărinţlor Adam şi Eva. Cu destulă uşurinţă putem identifica trei categorii de opţiuni, versus existenţa umorului în Evanghelii: a) negativiştii, cei care exclud această posibilitate; b) intermediarii, care nu cred că se poate râde în Evanghelii ci doar că se zâmbeşte, în contextul unei presupuse „bucurii a inimii”… moderată şi discretă (ruşinoasă, oare?); c) susţinătorii, care confirmă plenar existenţa umorului în creştinismul evanghelic şi care, conform părerii lui Gary Webster, sunt convinşi că „nimic în lumea Noului Testament nu e făcut cu sobrietate rece, nimic cu excepţia mântuirii sufletului”. O părere particulară are teologul Rudolf Bultman care crede că Iisus „nu a râs niciodată” (a plâns însă, o singură dată, când a intrat în Ierusalim călare pe asină), deoarece umorul ar fi intim legat de „insatisfacţia neîmplinirii şi de conştiinţa căderii”, ceea ce nu a caracterizat niciodată statutul activităţii predicatoare a lui Iisus. Celor doritori să afle mai multe – pe marginea acestei teme – le stau la dispoziţie trei titluri din literatura teologică: M.C. Hazard – Biblical World (Humor and irony în the Bible), 1919; Elton Trueblood – the Humor of Christ, Harper, San Francisco, 1964; C. Hyler – The Comic Vision of the Christian Faith, New York, 1981. În ciuda multor contradicţii şi indecizii se cuvine să acceptăm că, dacă nu viaţa, mai degrabă predicile simbolice ale lui Iisus… nu sunt străine de o undă delicată de umor, fără nimic peiorativ în esenţa acestui tip de umor. Ca atare, nu cred că umorul poate fi exclus din multe texte neo-testamentale, precum: – remarca naşului de la nunta din Cana, privind ordinea servirii vinului (Ioan – 2,10); – comentariul episodului cu femeia adulteră (Ioan – 8,9); – întrebarea „isteaţă” a orbului din naştere, adresată evreilor (Ioan – 9,27); – episodul femeii cu scurgere de sânge şi… doctorii (Marcu – 5,26); – povestea celor 99 de drepţi care resping pocăinţa (Luca – 15,7): – schimbul de refuzuri, la nişte întrebări dintre Iisus şi evrei (Matei – 21,27). Împingând „disecţia” originilor până dincolo de… „ultima Thule” posibilă, se cuvine, ori de câte ori descoperim o intenţie ironică-umoristică, să identificăm… cui atribuim intenţia: lui Iisus, scriitorul Evangheliei (unul dintre cei patru canonic), sau primilor interpreţi ai textului din epoca creştinismului primar? Şi încă să nu uităm că se acreditează, tot mai intensiv, ideea că ar putea exista şi o ironie/ umor metafizic, altceva decât ceea ce acceptăm noi sub numele de umor. De pildă acceptăm, sau nu, drept umor mistic/divin… încercările supraliminare la care a fost supus Iov, din partea lui Dumnezeu spre „încercarea” tăriei credinţei lui? Şi în acelaşi context de… „şugubeaţă” conduită, putem încadra şi alte momente din epoca „activă” a vieţii lui Iisus: – fuga Sa de acasă, când avea 12 ani; – dispariţia lui Iisus, în „eter”?, de pe stânca ispitirii nereuşite de către Diavol; – dispariţia (?) după minunea pâinilor. De remarcat este şi faptul că râsul/umorul lui Iisus este de un anume tip apofactic, specific teologiei creştine, după care cei aparent inapţi, sunt tocmai… cei capabili să ducă la împlinirea anumitor precepte/ porunci. Nu lipsesc, din abordarea umorului lui Iisus, nici extremele pe care trebuie să le cunoaştem pentru ca între ele să căutăm locul exact al scopului cu care eu am aşternut gânduri pe hârtie. Dacă un anume pol „negativ” poate fi: „Iisus nu a râs niciodată”, polul altern este sigur: „Iisus… arlechin” (Romano Guardini: „Ludicul liturgic” în „L`esprit de la liturgie”, Paris, Plon, 1929). Reţinem că ipostaza de „bufon” sfidează tradiţiile vremii şi autorităţile; ipostaza de „trubadur” ambulant rezultă din lipsa unui acoperiş sub care să se adăpostească; ipostaza de „clown” rezultă din sfidarea şi satirizarea formalismelor (călărirea pe o asină); ipostaza de „menestrel” ni-L arată pe Iisus ca participant la cine şi reuniuni cu diverşi păcătoşi. Însăşi crucificarea este cabotinizată, în acest context extremist-denigrator, prin inscripţia „rex iudeorum” aşezată deasupra capului. Am toate motivele să cred că umorul lui Iisus nu lipseşte nici măcar din Cuvântarea de pe Munte (Luca – 6,22), unde, între alte perechi de alternative adverse, se zice: „ferice de voi care acum plângeţi, pentru că voi veţi râde”. Imprevizibilul, diametral contradictoriu, este sursa zâmbetului evanghelic. Recursul la paradox, metaforă, eufemizare antipodică, sunt doar instrumente prin care intenţia lui Iisus capătă aspect de umor, care nu răneşte şi nici nu umileşte. Dar, mai convingător decât orice comentariu, este însuşi textul evanghelic al învăţăturilor lui Iisus, împănat cu umor delicat, ziditor de precepte moralizatoare. Din mulţimea acestor texte exemplificative eu am ales douăzeci şi nouă, asupra cărora voi zăbovi, oarecât, pentru a-mi susţine convingerea că, Om şi Dumnezeu fiind, Iisus nu putea ocoli forma stilistică a umorului, pentru a-Şi atinge scopul moralizator al predicilor sale.
1. În Matei, 6, întâlnim comentariul imanentei răsplăţi pentru faptele săvârşite. Paragraful 2 ne arată că actul milosteniei nu se trâmbiţează făţarnic, în stil fariseic. Paragraful 5 ne spune să nu fim trufaşi, rugându-ne în văzul lumii. Paragraful 16 ne spune să nu postim cu posomorală în suflet.
2. În Matei, 6, suntem îndrumaţi să nu purtăm, excesiv, grija zilei de mâine.
3. În Matei, 7, ni se dezvăluie reciprocitatea care se află între faptă şi răsplată. Paragraful 12 zice să facem oamenilor ceea ce aşteptăm noi de la ei. Într-o similitudine de simbolistică ne sfătuieşte şi Luca (6, 37) să nu judecăm, pentru a nu fi judecaţi, să nu osândim ca să nu fim osândiţi, să iertăm pentru a fi iertaţi.
4. În Matei,7, suntem îndrumaţi să fim obiectivi în evaluări şi, din acestea, să nu ne omitem… pe noi. Paragrafele 3 şi 4 oferă ridicolul „vederii” paiului din ochiul altuia şi ignorarea bârnei din ochiul nostru. Luca (6, 41) ne spune acelaşi lucru.
5. În Matei, 7, întâlnim îndemnul de a nu da mărgăritare porcilor, adică să nu dăm ceva deosebit, cui nu se cuvine, nu merită. Paragraful 6 face referire la ideea că adevărurile sfinte, lăsate pe mâna cui nu le poate înţelege sunt profanate, pentru ca apoi să se întoarcă asupra cui le-a „aruncat”; final moralizant: recunoştinţa porcilor.
6. În Matei, 7, aflăm relatarea despre pomi şi roadele lor. Paragraful 16 spune – glumeţ, prin antiteză – că spinii nu fac struguri, nici mărăcinii nu rodesc smochine. Ideea este regăsită şi în Luca (6, 44).
7. În Matei, 11, ni se relevă mustrările neînţelese, simbolizate în paragrafele 16, 19, dar şi în Luca (7, 31-35), prin textul: „la cântec vesel nu jucaţi, la cântec trist nu plângeţi” şi „despre Ioan Botezătorul aţi zis că are „demon” şi „despre Iisus, care mânca şi bea s-a zis că este prietenul păcătoşilor”. Decodificarea semanticei, aflată în text, arată că în ciuda îndărătniciei oamenilor, înţelepciunea divină se impune prin faptele lui Ioan Botezătorul, ale lui Iisus.
8. În Matei, 12, se lansează precepte despre înrăirea omului, prin simbolul demonilor lui Belzebut („domnul” dracilor) – paragraful 27 – pe care Iisus îi alungă, moment regăsit şi în Luca (11,19). Ideea urmărită este aceea a păcatului care nu se iartă, adică îndărătnicia oamenilor de a nu crede în minunile lui Iisus, ci de a le atribui diavolului, Belzebul.
9. În Matei, 8, ni se povesteşte despre îngroparea morţilor într-o manieră surprinzătoare/ bizară, semi-umoristică, dar adânc simbolică,… tot de către „morţi”. Paragraful 22 (dar şi Luca – 9,60) precizează „morţii să-şi îngroape morţii lor”. Referirea îi vizează pe cei morţi „spiritual”, nedemni de a fi urmaşii/ucenicii lui Iisus, destinaţi să rămână, mai departe, între cei „morţi”, adică lipsiţi de credinţă.
10. În Matei, 15, se accentuează asupra tăriei puterii şi credinţei, prin analogii paradoxale. Paragraful 5 ne relatează o perfidă ofrandă adusă Domnului pentru a răscumpăra neefectuarea altei obligaţii legice şi morale, darul Corban, care nu poate spăla păcatul neajutării mamei, sau a tatălui. Relatarea se află şi în Marcu (7, 9-13) cu aceeaşi simbolistică.
11. În Matei, 15, aflăm unde ajung doi orbi ca se… „călăuzesc” unul pe altul. Paragraful 14 descrie situaţia cu scopul de a sublinia eroarea fariseistă a dogmatizării Legii, în defavoarea învăţăturii lui Iisus, totul încadrat în conceptul global al curăţeniei, sau necurăţeniei după optica fariseistă.
12. În Matei, 15, mai aflăm şi despre pâinea copiilor care se dă la câini. Paragraful 26 (dar şi Marcu 7,27) relatează metaforic despre „pâine”, simbolizând învăţătura cea bună care ar trebui – fariseic gândind – păstrată pentru copii (fiii lui Israel şi ai lui Dumnezeu) şi nu dată câinilor (prin care se înţeleg păgânii, neiudeii în acel timp). Ceea ce era – fireşte – un mod eronat de a pune problema, fiindcă Iisus venise pe lume tocmai pentru a aduce Vestea/ Învăţătura cea bună, a Lui, tuturor, nu doar evreilor.
13. În Matei, 16, luăm cunoştinţă de schimbarea numelui pescarului Simon în simbolul de „piatră a temeliei Bisericii”, Petru. Paragraful 18 ne relatează împrejurarea în care Iisus se recunoaşte – în faţa Apostolilor – că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu; nici Ioan Botezătorul, nici Ieremia, nici vreun alt proroc. Petru – piatră – este de fapt simbolul temeliei apostolice a Bisericii, dar Petru îi reprezintă şi pe toţi Apostolii lui Iisus.
14. În Matei, 16, cunoaştem un mod, la fel de paradoxal, al lui Iisus de a aprecia inadecvarea unei atitudini a lui Petru paragraful 21, 22, 23), apreciere izvorâtă spontan din iubirea lui Petru faţă de Iisus; întrucât Iisus nu putea şi nici nu dorea să „evite” crucificarea… care reprezenta însuşi scopul/sensul venirii Lui pe lume, între oameni, „în” trup de om. Şi Marcu (8, 23) descrie identic împrejurarea. Este – de fapt – prima dată când Iisus anunţă în public patimile pe care urma să le suporte, iar Petru capătă rol de… Satana, prin dorinţa lui ca Iisus să se sustragă patimilor.
15. În Matei, 18, avem o antiteză de atitudine, cuprinsă în parabola micului şi marelui datornic. Paragraful 28 descrie împrejurarea paralelă a datorniciei şi reacţia dură a slugii care nu şi-a iertat datornicul, în vreme ce stăpânul fusese generos şi iertase sluga de datoria pe care o avea faţă de el. Sugestia conduce la Dumnezeu – stăpânul – şi la om, sluga neiertătoare faţă de semenul ei.
16. În Matei, 19, ne întâlnim cu parabola cămilei care ar putea trece prin urechile acului dacă… Paragraful 24 (dar şi Marcu – 10, 25 şi Luca – 18, 25) redau acelaşi mod metaforic, de comparaţie, între dimensiunile unor fapte… iertabile. Preluând sensul parabolei referitoare la accesul în Împărăţia Cerurilor, a bogatului, Fer. Augustin zice că „bogaţii, atunci vor intra acolo… când sărăciile le vor da voie!”. Unii lingvişti pretind că n-ar fi vorba de cămila (mamifer), ci de Kamila (funia folosită la legarea corăbiei la cheiul din port) care nici ea nu poate să treacă prin urechile acului de cusut; umorul existând în ambele variante de interpretare.
17. În Matei, 23, ne aflăm în faţă cu o mai veche discrepanţă, ridicolă şi nedemnă, dintre ce spune cineva şi ce face acelaşi. Se pare că această nedemnă conduită este mai veche decât ne-am aştepta noi, de vreme ce nici măcar pe vremea lui Iisus nu era o raritate a-ţi folosi limba ca să-ţi ascunzi gândurile şi nu invers, precum reiese din paragraful 3. Din totdeauna, omul a dorit să vadă o echivalenţă între vorbe şi fapte, ridicolul izvorând tocmai din ruptura dintre ele.
18. În Matei, 23, aflăm şi că, concomitent cu nerespectarea demnităţii vorbelor, învăţătorii păcătoşi îşi sporesc ornamentele ţinutei/veşmintelor, pentru… a compensa indignitatea faptelor: îşi sporesc filacterele (cutii sacre cu citate simbolice din Lege) dar şi ciucurii de la poalele veşmintelor.
19. În Matei, 23, mai aflăm şi o altă nemernicie cărturărească/fariseică. Paragraful 13 (dar şi Luca – 11,15) ne spune despre cei ce închid calea oamenilor spre ceruri, unde – de altfel – nici ei nu au acces. De fapt acest avertisment punitiv este adresat cărturarilor farisei, alături de încă şase avertismente similare, la care se referă paragrafele 16-32.
20. În Matei, 23, o altă parabolă ne arată, cu umor, cât de ridicolă şi nedemnă este exagerarea – unde nu e cazul – şi largheţea – unde ar fi cazul. Paragraful 24 exemplifică situaţia prin grija de a „strecura” ţânţarul şi prin indiferenţa cu care se „înghite” cămila.
21. În Matei, 23, se arată ridicolul spălării paharului pe dinafară, iar înăuntru e plin de resturi. Paragraful 25 ( dar şi Luca – 11, 52) descrie contextul dintre murdăria morală, a sufletului, şi poleiala perfidă a aparenţelor.
22. În Matei, 23, se vorbeşte şi despre mormintele curate pe dinafară şi pline de „necurăţenie” în interior. Paragraful 27 subliniază tocmai „corectitudinea” aspectului şi „fărădelegea” interiorului.
23. În Matei, 24, se vorbeşte despre prezenţa vulturilor în locurile pline de cadavre. Paragraful 28 metaforizează, astfel, semnalarea – în perspectivă eshatologică – a învierii morţilor, prin adunarea îngerilor în locurile cu morţi. În mod similar redă şi Luca – 17,37, aluzia la eshatologic.
24. În Matei, 24, ni se spune că imprevizibilul ne pândeşte de peste tot. Paragraful 43 (dar şi Luca – 19,39) descrie ca imprevizibilă a doua venire a lui Iisus, pentru Judecată, asemănând-o cu intrarea furului în casă, printr-o uşă şi la o oră… greu de ghicit; de aceea se recomandă veghea/aşteptarea în curăţenie, pentru a binemerita la judecată.
25. În Marcu, 4, aflăm despre locul – de drept – al făcliei/lămpii, pe masă şi sub pat. Paragraful 21 ne arată eroarea celor ce ard „combustibilul” din lampă, inutil din moment ce o ţin sub obroc, alias sub pat.
26. În Luca, 5, se discută despre post (paragrafele 33-39) insistându-se ca acesta să aibă timpul şi rostul lui, nu să „respecte” un scop formal, demonstrativ. În alte paralele Iisus se referă şi la lipsa de „sens” când se bea vin vechi după ce ai băut din cel nou, asimilând situaţia cu cel ce pune petic nou pe haină veche.
27. În Luca, 11, (par. 8) şi 18 (par. 5) se evidenţiază valoarea convingătoare a stăruinţei, oarecum asemănătoare zicalei româneşti: cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.
28. În Luca, 16, găsim pilda administratorului nedrept. Paragrafele 1-9 descriu o deosebit de „încâlcită” metaforizare a modului de acces în împărăţia divină. Iisus laudă prevederea iconomului/vechilului, dar nu e de acord cu incorectitudinea. Acceptă prudenţa dar nu şi modul prin care vechilul şi-a pus în practică prevederea. Aşa cum vechilul şi-a creat prieteni – prin bunurile stăpânului său – la fel şi noi să ne facem prieteni… folosindu-ne calităţile pozitive. Imaginea din text este de o excepţională sugestivitate (paragraf 9): „faceţi-vă prieteni (chiar) prin bogăţie nedreaptă, pentru ca atunci când bogăţia vă va lipsi, prietenii să vă primească în corturile veşnice”. Cei cu care ne-am împrietenit vor fi la uşa cerului… să ne întâmpine. Iisus a blamat sever iubirea de arginţi arătând că lăcomia este un pat pustiitor, cauza multor crime. Parabola pune în discuţie dilema izvorâtă din nevoia noastră reală de „bani”, pentru cele trebuincioase existenţei, versus lupta din noi… referitoare la cel pe care trebuie să-l slujim: arginţii, sau Acela dătător de „arginţi pentru viaţa veşnică”, învăţătura cea bună.
29. În Luca, 22, aflăm că şi împăraţii pot să fie binefăcători. În paragraful 25 se întrevede clar că „cei mari trebuie să fie servitori şi nu serviţi”, pentru a-şi împlini misiunea divină, iar Iisus va fi, nu doar în slujba oamenilor, ci chiar Binefăcătorul oamenilor. Rămânem, din text, cu concluzia că şi alţi împăraţi ai omenirii ar trebui să aspire a fi „binefăcători” ai popoarelor lor.
Am încercat în paginile precedente să supun – imaginea bultmaniană convenţionalizată, a unui Iisus care nu a râs niciodată – unei provocări antinomice… pro-ironice. Nu pentru alte motive, ci pentru că eu sunt convins că Iisus a râs (am dovedit-o până acum şi o voi dovedi în continuare)… şi nu o singură dată. Să fim înţelegători şi să „vedem” că în Evanghelii se află mult mai mult umor decât am fi noi dispuşi să recunoaştem. Să mă refer doar la acele pasaje, din parabole şi din dialogurile aparent paradoxale, care par de neînţeles dacă le luăm doar ca „proză sobră” şi care ne revelează sensul lor profund/ real numai după ce ne-am eliberat mintea de prezumţia gratuită că Iisus n-a glumit niciodată. Iar această eliberare a Evangheliilor, de sub excesul prezumtiv de sobrietate (permanentă şi exclusivă), rezultă doar din convingerea că Iisus nu era permanent angajat în discuţii şi discursuri permanent-pioase, ci OM şi DUMNEZEU fiind, îşi permitea uneori şi să glumească… inclusiv pentru demonstrarea unor învăţături „specifice” – religioase. Şi apoi să nu uităm că Evangheliile – fondul principal de ironie a „ziselor” lui Iisus – sunt destinate primordial unor scopuri… evanghelice (duhovniceşti) şi doar, în subsidiar, pot servi ca documentar istoric, cronologic, laic. Ca atare intenţiile ironice trebuie căutate, fiindcă altfel rămân neînţelese sau greşit înţelese. În vreme ce, dacă scopul Evangheliilor ar fi fost prioritar istoric-documentar, elementele ironice ar fi ieşit mai uşor în evidenţă, nemaifiind necesare eforturile de identificare a ironiei din noianul de sobrietate prezumţioasă. Să mai recunoaştem încă… şi că textele evanghelice sunt mai greu de „disecat”, din punctul de vedere al căutătorului de licenţe umoristice, faţă de alte texte biblice; epistolele paulinice, de pildă (dar nu întâmplător). De ce? Fiindcă Pavel este un deschizător de drumuri în textologia monoteist-creştină, iar opus-urile lui reproduc direct, neşlefuit şi neprotectiv, patrimoniul viitoarelor dogme creştine, în vreme ce Evangheliile (fie şi numai cele patru canonice) sunt mai „elaborate”, mai reticente, mai „cenzurate”… mai stilizate strategic. Să ne gândim doar la epoca în care Pavel şi-a scris Epistolele – cca. 50 d.Hr. până spre cca. 62 d. Hr. – comparativ cu epoca în care s-au definitivat Evangheliile – cca. 70 d. Hr. până spre cca. 120 d. Hr. – şi vom înţelege „cauzele” diferenţelor. Cu această ocazie, însă, se cuvine să apreciem aportul lui Pavel la răspândirea doctrinei lui Iisus în afara evreimii vremii, respectiv în lumea „păgână” – greci, romani, etc. – şi să ne referim doar la Epistola către Romani care, rămâne, pentru totdeauna, o autentică Evanghelie „redusă la esenţe”…, pre-evanghelică. În privinţa opţiunii mele de exprimare, de a mă referi în ansamblul repertoriului pe care îl stabilesc în sfera umorului evanghelic, la umorul lui Iisus şi nu la umorul lui Hristos, trebuie să precizez că fac referiri la Iisus, fiindcă EL este persoana istoric-umană a DUMNEZEULUI-OM, în vreme ce Hristos corespunde persoanei mistic-divină a DUMNEZEULUI-OM care a venit între oameni ca să-i mântuiască. Iisus este al istoriei, Hristos este al credinţei. Ca persoană umană Iisus a putut să râdă şi să glumească, în vreme ce Hristos al credinţei a putut să fie numai sobru şi chiar numai trist. Din cele 29 de texte tematice prin care am ilustrat umorul lui Iisus a reieşit, destul de clar, că Iisus Şi-a tratat adesea adversarii cu ironie. Şi n-au fost puţini aceşti adversari, din moment ce El dorea „reformarea” religiei şi a cultului, în tot ce era formalist şi inconsecvent în spiritualitatea religioasă iudaică a vremii aceleia. Cu o imprevizibilă surprindere (paradoxală concomitent) Iisus îi avertizează pe evreii contemporani cu El că n-a venit să aducă… pacea, ci sabia. Anticipa astfel că predica Lui urma să-i stârnească – contra Lui – pe cei din aceeaşi „casă” cu El, cu acelaşi sânge ca şi El. Ceea ce s-a şi întâmplat, în final, culminând cu crucificarea Lui. De aici şi până la a afirma – apoftegmatic – că nimeni nu e profet în ţara lui, rămâne doar un singur pas… din care nu lipseşte ironia, deoarece firesc ar fi fost ca, primii care să-L accepte, să fie ai Lui. Dramatismul neînţelegerii/neacceptării lui Iisus, de către ai Lui, urcă până la situaţia în care propria Lui Mamă… nu L-a înţeles o vreme, situaţie în care Iisus, la un moment dat, zice, cu amară ironie, că cine vrea să-L urmeze trebuie… să-şi „urască” tatăl şi mama. Un alt strop de umor se poate identifica şi în calificativul cu care Iisus îl „porecleşte” pe Irod, când (în Luca – 13\ 32) se adresează fariseilor care-L avertizau că Irod vrea să-L omoare: „spuneţi vulpii… aceleia (etc.)”. Ironia este dublă, deoarece nişte „vulpi” – fariseii, Îl avertizau despre intenţiile altei „vulpi” – Irod. Apelativul „vulpe” conţine, în cazul de faţă, sensul de meschin, prefăcut, prin care Iisus – care se află în ultimele sale zile – îşi permitea să „zâmbească” în sinea Lui, prin asemuirea vicleanului Irod cu o vulpe. O altă ironie, de această dată mai dură, este replica lui Iisus, de „răsturnare” a răspunsului la întrebarea lui Pilat dacă este regele iudeilor, printr-un efect de bumerang: „tu ai spus-o” (Marcu – 15, 5). În domeniul unei insistenţe – aparent exagerată – cu care Iisus se luptă – în Evanghelii – cu fariseii, trebuie ştiut că această categorie de iudaici laici, supraformalişti şi suprarigizi în aplicarea Torei, domina în vremea lui Iisus societatea evreiască. Nu erau clerici, dar îi concurau pe aceştia în materie de „prelucrare aplicativă” a Legii. Locul în care-şi practicau, preferenţial, politica lor religioasă, dominând intensiv „masele” prin bigotismul lor fanatic, era sinagoga, în vreme ce clericii „oficiali”, saduceii, aveau drept loc de cult, templul. Fariseii erau laici, dar extremişti în sfera credinţei. Ori pe – Iisus – în întreag-I concepţie monoteistă, cuprinsă în Evanghelii, Îl defineşte tocmai spiritul, esenţa unei norme legice, şi mai puţin rigiditatea manierei formale în care se aplica, în viaţă, norma respectivă. El era conştient că nu interdicţiile, dintr-un cod normativ, au valoare, ci rectitudinea, echitatea şi, în final, ştacheta etică urmărită. Pornind – poate – de la această poziţie principială a lui Iisus, în zilele noastre sociologii oneşti au stabilit că un mod sigur de a descoperi „tipologia habituală” a unei colectivităţi/ popor constă în… a-i identifica şi număra… interdicţiile! Fariseii ştiau, desigur, că dominau lejer religiozitatea poporului şi de aceea Iisus i-a considerat drept adversari, mai de temut chiar şi decât pe saducei. Formalismul lor excesiv, în sfera aplicării Legii, vis-à-vis de încălcarea ei – pe ascuns – a oferit lui Iisus un câmp bogat – în conjuncturi ironice – cu care să convingă „masele” că dreptatea învăţătorească era de partea Lui. Poporul însă a dovedit – şi în cazul lui Iisus – că fariseii îi „controlau/ dominau” concepţiile religioase, aşa încât la întrebarea lui Pilat – privind eliberarea unuia dintre cei doi condamnaţi în ajun de Paste, Baraba sau Iisus – a cerut cruţarea lui Baraba, iar pe Iisus L-a trimis la crucificare. Cu multe secole, după acest moment opţional/ decizional, Blaise Pascal avea să încadreze comportamentul „deviant” al gloatei în faimoasa lui apoftegmă: „oamenii nu fac niciodată o răutate, cu atâta voioşie şi atât de integral, ca atunci când o fac din convingeri religioase”. Fariseii îl urau pe Iisus fiindcă le submina „stabilitatea” în conştiinţa vulgului, demascând sfera cea mai vulnerabilă din practica lor religioasă… excesul de sobrietate şi rigoare, afişate cu ostentaţie. În aceste condiţii ne este uşor să înţelegem de ce, în vremea noastră, prin fariseism denumim prefăcătoria întruchipată, imorală, şi agresivă atunci când îşi vedea privilegiile periclitate. Mi-aş permite să fac o paralelă, în domeniul virulenţei atacului lui Iisus contra fariseilor, cu virulenţa atacului lui Socrate contra sofiştilor; şi sofiştii şi fariseii îşi jucau „politica” pe aceeaşi temă sensibilă a spiritului şi erau – tocmai de aceea – periculoşi atât pentru tezele lui Socrate, cât şi pentru cele a lui Iisus. De altfel biografia şi destinul lui Iisus seamănă cu cele ale lui Socrate, în mai multe privinţe; cu ani buni în urmă Karl Jaspers a consacrat nişte strălucite pagini de reflecţii, asemănărilor dintre cele două destine „celebre”, Iisus şi Socrate. Aspirând la perfecţionism, fariseii cădeau în capcana automulţumirii clădită pe formă, nu pe conţinut. Cam în aceeaşi vreme în lumea filozofică circula constatarea că „supra-adevărul este, el însuşi, o eroare/ minciună, aşa cum mai-mult-decât-dreptatea este, ea însăşi, o nedreptate”. Exact ceea ce combătea, prin pilde ironice, Iisus în activitatea Lui predicatoare. Fiindcă ceea ce îi învăţa Iisus pe adepţii Lui era confundabil cu unele „teze” fariseiste, în multe privinţe (Iisus pune accentul pe zidirea ideilor în inima omului, nu pe exteriorizarea în forme sclipitoare de credinţă îndoielnică), El obişnuia să-Şi înceapă predicile cu avertismentul: ”ascultaţi-Mă, voi toţi şi înţelegeţi (adică faceţi diferenţa dintre spusele mele şi spusele altora)”. Împotriva concepţiilor perfecţioniste ale fariseilor, Iisus a lansat teza Sa… că „nici un om nu este pe de-a-ntregul curat”. Aici se inseră şi principiul lui Iisus că preacurvia nu este doar fapta săvârşită, ci chiar şi numai privirea/dorinţa pofticioasă, dorinţă care tot din inimă izvorăşte, nu doar din ochi. Măreţia ironiei lui Iisus constă tocmai în evidenţierea neputinţei de a atinge perfecţiunea şi în ridicolul orgoliului fariseic de a-şi asuma exact ceea ce era, de fapt, „trufia virtuţii imposibile”…, perfecţiunea. Trăind cu convingerea imposibilităţii de a fi perfect, şi consecvent faţă de toate „normele”… faci mai puţine greşeli/ păcate, decât adoptând trufia virtuţii absolute, perfecţiunea. Când Iisus simte că i se spun minciuni recurge la tachinarea ironică a interlocutorului, precum a făcut în conversaţia cu femeia samariteancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan – 4,7-19). Multă importanţă a acordat Iisus falsului intelectual (cum i-am zice azi) pe care-l comiteau fariseii când amalgamau poruncile divine din Lege, cu interpretările rabinice de circumstanţă, obligând masa populaţiei credincioase să le „observe” (termen cultic specific pentru noţiunea de respect), cu o religiozitate împinsă la absurd: să nu faci nimic în ziua sabatului, nici salvezi pe cineva… chiar de la moarte nici să nu faci focul, nici să mănânci oul ouat de găină în ziua sabatului. Tot aici se află şi interdicţia de a-ţi ajuta mama şi tatăl în vreun fel… prestator de muncă, inclusiv „darul Corban” tradiţional (Marcu – 7, 11-13). Aceeaşi ironie neiertătoare o regăsim şi în activitatea de vindecător a lui Iisus. Dacă în domeniul bolilor „somatice” (cum le zicem azi, ale trupului) fariseii nu aveau argumente valide de contestare, în domeniul bolilor mintale (demonice, li se zicea atunci) găsiseră posibilitatea să-L combată după zicala: cui pe cui se scoate, hoţ cu hoţ se prinde. În speţă dacă Iisus alunga demonii din oameni… El însuşi trebuia să fie posedat de demoni, sau era demon (Marcu – 3, 22). Replica ironică a lui Iisus (Matei – 12, 27) le arată fariseilor că „fiii lor scot demonii tot cu Belzebul (precum îl acuzaseră pe El), sau – eventual – nu-i scot”, ceea ce tot o neseriozitate păcătoasă ar fi. Iar pentru a nu ieşi din limitele Legii – pe care Iisus o respectă în spirit, nu şi în formă – El spune învăţăceilor Lui acele vorbe rămase celebre până în zilele noastre, cu referire riguroasă la clericii, de atunci, de azi şi din totdeauna: „fiindcă stau în locul lui Moise, faceţi şi observaţi/ respectaţi ce vă SPUN ei, nu ce FAC, căci ei doar ZIC, DAR NU FAC” (Matei – 23, 2-3). De atunci şi până azi antagonismul dintre predică şi fapte a rămas o deplorabilă compromitere, o înşelăciune, un păcat pentru toţi cei surprinşi în flagrant de… prefăcătorie, de „păcălire” a lui Dumnezeu. De remarcat rămâne faptul că, în privinţa corectitudinii conduitei religioase, Iisus nu face, în predicile Sale, o diferenţă radicală între răspunderea fariseilor şi cea a preoţilor/ saduceilor, deoarece ambele categorii de „profesionişti” ai credinţei – instituţionalizaţi sau nu – excelau în ostentaţia cu care-şi practicau activităţile cultice sau de „instruire” a populaţiei în cunoaşterea şi „observarea” Legii. Desigur că, pentru Evanghelia Lui, Iisus nu dorea astfel de slujitori. S-a întâmplat însă… exact cum nu se dorise. Începută prin smerenie, simplitate şi umilinţă – conform „imaginii” spălării picioarelor de către Iisus Însuşi – credinţa creştină, instituţionalizată în Biserică – avea să cadă, după generaţii succesive de adepţi şi oficianţi clericarizaţi, în tentaţia grandorii, repetând istoriceşte orgoliul… celor ce-şi înmulţeau filacterele şi ciucurii veşmintelor, făcând paradă de evlavie, cerând saluturi deosebite în locuri publice, vânând locuri alese în capul mesei la ospeţe, etc., precum avertizau textele evanghelice din Matei – 23, 5; Marcu – 12, 38. În privinţa ironiei… amare cu care Iisus face referiri la soarta profeţilor/ prezicătorilor pe care toţi îi admiră, dar foarte puţini îi cred, se cade evocat modul ironic în care G.B. Shaw, în piesa lui „Sfânta Ioana” (1924), se pronunţă asupra faptului că singurii profeţi toleraţi, de către „masa” credincioşilor, sunt profeţii… răposaţi, iar profeţiile în sine sunt „apreciate” numai după ce perioada lor de premoniţie s-a epuizat… de câteva veacuri. Dramaturgul construieşte, conflictual, parabola scenică, lăsând-o pe Sfânta Ioana să propună a-şi folosi „puterea”… pentru a învia la viaţă, în prima jumătate a secolului nostru. Este tristă şi ridicolă, concomitent, panica pe care o trezeşte perspectiva de a primi, de la înviata profetă – conform tradiţiei moralizante a profeţilor – imprecaţii şi avertismente, faţă de conduita imorală a „cetăţenilor lumii” acestui secol; fiindcă azi, ca şi în vremea scrierii Evangheliei de către Matei (23, 29), profeţii se bucurau, simptomatic, de… elanul cu care oamenii făţarnici „zideau mormintele profeţilor şi împodobeau monumentele celor mari”. Să nu uităm că în toate discuţiile lui Iisus cu „învăţaţii, saduceii”, aceştia n-au prea avut ce să conteste în conţinutul Învăţăturii Lui, dar I-au contestat autoritatea de „cap” al noii credinţe. Fiindcă lipsea (încă) instituţia (forma organizatorică, îi zicem azi) credinţei respective; ceea ce ulterior avea să se constituie şi se va numi Biserica Creştină. Aşa cum Legea, la evrei, se instituţionalizase, în miile de ani de când exista, creându-şi un aparat de slujitori (profesionişti – saduceii, şi laici – fariseii), la fel considerau saduceii că ar fi trebuit să existe şi la noua credinţă, pentru ca predicile lui Iisus să se facă „în numele” acestei instituţii… care încă nu se constituise.

– /// –

În întreaga înlănţuire de idei, expusă până acum, nu vreau să se creadă că prezumtivul umor, identificat în Evanghelii şi aparţinând – prioritar – lui Iisus, ar fi fost destinat obţinerii unor efecte preconcepute, prin cultivarea paradoxului şi prin specularea expresiilor-standard, cu scopul ca „încărcătura” intenţiilor iniţiale să genereze – subtil – o cu totul particulară… paranteză ideatică. Precum am afirmat, în partea de început a „opusculului” meu, am vrut să dovedesc că Iisus – Om şi Dumnezeu fiind – nu a ezitat – şi nici n-a evitat – umorul (componenta specific umană a „persoanei” Lui), ci l-a folosit cu finalitate moralizatoare, de cele mai multe ori. Nu este posibil şi nici n-am intenţionat ca în „persoana” lui Iisus să se separe „componenta” divină de cea umană, fenomen şi moment cronologic unic şi irepetabil în succesiunea de acte taumaturgice ale lui Dumnezeu. Am ţinut mereu seama de simbolul de excepţie, al venirii lui Iisus în lume, şi l-am evocat ca unic şi irepetabil, la rândul lui. Iar simbolul constă în… schimbarea pe care a produs-o Iisus în „destinul” soteriologic al întregii creaţii divine şi în mod special pentru omenire. Iisus ne-a transformat, pe noi toţi, în fii ai lui Dumnezeu, adică din „creaţi”, în „născuţi” (a crea înseamnă a face ceva… dar altceva decât firea ta însăţi; a naşte înseamnă a face ceva identic cu firea ta, fiindcă prin naştere nu „faci” decât… tot ceea ce eşti tu), ceea ce implică tranziţie de la viaţa biologică, animalică, la viaţa spirituală – atemporală – veşnică. Prin venirea lui Iisus între noi şi prin crucificarea Lui – în locul nostru – omenirea a fost mântuită deja, adică… în principiu. Rămânea însă – şi rămâne în continuare – ca noi oamenii să ne însuşim, să ne asumăm, să dorim şi să acceptăm… mântuirea, prin jertfa lui Iisus; fiindcă pa rtea cea mai grea (încărcată de suferinţă fizică), pe care noi n-am fi putut să o facem „prin” noi înşine, a fost făcută – pentru noi – de către Iisus. Noi, neputând să ne înălţăm la viaţa spirituală numai prin voinţa/ puterea noastră, viaţa spirituală a coborât la noi prin Iisus. Cum putem noi să ne însuşim/ asumăm mântuirea pe care ne-a oferit-o Iisus? Numai deschizând porţile fiinţelor şi inimilor noastre, pentru… OMUL în care viaţa spirituală a fost împlinită în mod plenar şi care – deşi era Dumnezeu – a fost – pentru noi – şi om adevărat. Dar să nu uităm că ceea ce-I datorăm noi – Lui – nu este doar credinţă, ci şi fapte… pe măsura credinţei şi învăţăturilor Lui. Adică exact ceea ce a vrut El să ne înveţe: să împlinim esenţa/ ideea şi forma/ fapta, într-un „gest” unic, viaţa noastră ideatică şi faptică. Şi fiindcă doresc să închei într-o atmosferă optimistă, senină, gândurile pe care le-am închinat umorului lui Iisus, aş propune celor ce se chinuiesc azi să asigure prioritate credinţei asupra faptelor, sau invers (şi nu sunt puţini, din moment ce au construit „separaţii” adânci între cultele creştine, adică în masa celor ce-L recunosc pe Iisus drept Domn, Mântuitor, Învăţător), o glumă referitoare la această prioritate: ce-ar fi dacă într-o dispută similară ne-am rătăci întrebându-ne… la o foarfecă, care braţ/ lamă este mai necesar… braţul credinţei sau braţul faptelor?

Distribuie: