Spații culturale nr. 40 (5)
Vasile GHICA
Despre cunoaştere
Singurii oameni împăcaţi definitiv cu ei înşişi sunt imbecilii.
Poate că şi desfrânaţii ţintesc Absolutul.
Meteoriţii sunt, probabil, bolovanii cu care Dumnezeu aruncă în noi, ca să ne mai trezească.
Sunt zile când ratez şi extazul, şi îndoiala.
Uneori nu ştim încotro alergăm. Şi nici de ce.
Strămoşii mei nu erau analfabeţi. Citeau în stele.
Castelul Elseneur aşteaptă încă un răspuns.
Şi munţii au semnul întrebării pe frunte.
Spânzurătorile sunt întrebări, nu răspunsuri.
Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene.
Neastâmpăraţii au fertilizat ştiinţa, nu credulii.
Spiritele mari interoghează tăcerea. De aici şi de Dincolo.
Gratiile închisorilor pot deveni telescoapele nemărginirii.
Petru SOLONARU
Darul veşniciei
În lăuntrul nostru şade-un cer tălmut
mișcător de stele fără început
ce-arătând nimicul prin oglinda lui
n-a lăsat şi ochii întru-a fi văzut…
Din Fiinţa pură a plecat sub tors
firul de iluzii şi în ea s-a-întors
ca ardoare calmă întru stelământ,
urmă ce cărarea-şi, prinsă van, şi-a stors.
Să existe omul, trebuie a-l şti
echilibru tainic cu divinul şi
cea asemănare-a lor ca bun răspuns:
„-Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi?…”
Numai limpezimea faptelor ne ţin
din viaţă-a curge-în neclintit destin.
Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc
darul veşniciei gol, în sine plin…
Oarbele poteci
Trec zădărniciei cele’în apărunt…
De la firul colbei, ultimul, mărunt,
până’în vastitatea naltului ocean,
sub puterea sorţii valma toate sunt…
Neiubind pe nimeni ea, şi neurând,
totuşi într-o grijă surdă rând pe rând
urmele răpeşte-în potrivitul ceas.
Nu e ochi să vadă liniştea de când
se scufundă-în sânu-i mort a nemuri
unde-„a nu”-i tăgada unuia „a fi”,
nici a ţine minte de antecesori
sau de cei ce mâine umbra-i vor sui.
Veşnică aceeaşi şi aceeaşi veci,
punct imperceptibil, rătăcire deci,
zvârle şi adună iluzoriul zar
al nemărginirii oarbelor poteci…
Lamura obscură
Între cel ce vede şi un cerc văzut
lamura obscură mod egal a vrut
aşezând destinul… Patosu-i latent,
plod ce naşte-odrasle, însă ne-născut,
dăruie-încântare sub ocol de chin,
când din pleava undei clipele îi vin.
Deîmpărţitoare spre a se uni,
sfat, cuvânt, acţiune-i trec de hialin,
prizonier oglinzii, însuşi calapod,
adevăr să scoată nu în episod,
ci prin tagma păcii visului etern.
Ele’în arderi-toate nerozia-i rod,
nimicind himera posesivei căi…
Ca întors tezaur, cheie-a mii odăi,
înfiind ce este, sacrul va-întâlni,
mistica-i veghere’în haosul dintăi…
Neantul
Ni-e sălaş neantul câtă vreme spus
clipa-i să o pierdem; „ieri” şi „mâine” nu-s…
Plină-i cupa vieţii sprijinită’în vid…
Ard ca zori de ziuă scrumuri de apus…
Din mâhniri bem vinul hazului precar,
sărutând pustia buzelor ce par
mire fără-odăjdii înhămate’în somn
la tânjala bolţii sub deşertul Car.
Câmp de rătăcire tremură-în ochiorb
spre acele bezne ce minuni resorb,
iar în trup cel suflet iluzoriu chip
ne-împrumută-a faptă şi a nume orb.
Toată adunarea poartă scăzământ,
chiar de’în sfat oglinda minţii ne-a răsfrânt
nimicia înseşi spre a fi nimic:
iubitori de colburi, vânători de vânt…
Ion ROŞIORU
Mă străduiesc să-i plac
De-o săptămână plouă şi strada-i tot un lac:
Singurătăţii mele în ciudă nu-i mai fac!
Prin geamul spart zăpada pătrunde în iatac:
Singurătăţii mele nici gând să-i vin de hac!
Pustie-adastă moara de pe groganul trac:
Singurătăţii mele supus în faţă-i tac!
Bătrânul cal visează că intră în alac
Singurătăţii mele mă străduiesc să-i plac!
Încerc zadarnic să exist
Pe crengi de-atâta toamnă tristă puţine frunze au rămas:
De la plecarea ta, iubito, mă sting cu fiecare ceas!
De-atâtea păsări călătoare pe boltă s-a făcut târziu:
De la plecarea ta, iubito, cu orice clipă-s mai pustiu!
Rozându-şi frâul calul verde s-a aruncat în hău flămând:
De la plecarea ta, iubito, apun cu fiecare gând!
Devalizând troiţa veche, păgânii l-au răpit pe Christ:
De la plecarea ta, iubito, încerc zadarnic să exist!
Fântâna fuge în pustie
Dinspre pădure bate vântul c-un zel din ce în ce mai crunt:
Se lasă noaptea mai devreme. Alesul lacrimilor sunt!
Sunt toate şansele ca vântul să se transforme în taifun:
Parâma bărcii-i dezlegată. Ne vom întoarce în Dilmun!
Exact la calea-jumătate se iscă marginea de hău:
E-o sarabandă de vârtejuri. Voi exulta pe rugul tău!
Doar împlinirea suferinţei e evadare din blestem:
Fântâna fuge în pustie. În locul ei o să te chem!
Mă întâlnesc cu Elihu
Prea aferata elocvenţă e sporitoare de necaz:
Să-i cânt fără crâcnire-n strună mă încolţeşte Elifaz!
Trecutul respectat ar frânge sub paşi cărările spre iad:
Să inventez erori comise susţine injonctiv Bildad!
Oricare-ar fi, năpasta are dintotdeauna gust amar:
Să-mi readjudec penitenţa de rea credinţă vrea Ţofar!
Satan îşi vede rămăşagul strivit mereu de-atâta nu:
Să-mi resărbătoresc livada îmi dă povaţă Elihu!
Să ne grăbim spre moarte
(Coplă cu variaţiuni)
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre tundră. Să creştem reni în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre pustă. Să ne-adâncim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre junglă. Să rezistăm în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre stepă. Să ne lupim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre vară. Să zăbovim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre toamnă. Să adăstăm în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre iarnă. Să fulguim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre casă. S-aprindem focu-n ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre mare. Să ne-aruncăm în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre vrajă. Să ne-ngropăm în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre viaţă. Să ne iubim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre nuntă. Să strălucim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre soartă. Să ne-mplinim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre luptă. Să biruim în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vreme rea:
Să ne grăbim spre criptă. Să coborâm în ea!
La radio-ul negru s-anunţă vremea rea:
Să ne grăbim spre moarte. Să înflorim în ea!
