Spații culturale nr. 40 (4)

Mihaela MALEA STROE

Poemul cuvintelor iubitoare ca pruncii

Iubite, îmi las cuvintele să vină la tine!
Le-am tot prigonit, le-am tot zăvorât,
Am încercat să le țin de urât,
Ba în pivniță, ba în peșteră, ba într-o colivie aurie,
Într-un iatac drapat cu mătase și catifea.
Le-am dojenit adesea,
Până în ziua când, nestingherit,
A privit soarele înapoi, dinspre asfințit.
Cuvintele
N-au încetat să răsară, să crească rotund,
În corolă de floare nemaivăzută,
În tril de pasăre nemaiauzită,
În poveste nemaipovestită…
N-au încetat să fie,
Mărgăritare în căuș de scoică sidefie.

Sunt cuvinte nestăvilite – iubitoare ca pruncii
Și, aidoma lor, lipsite de griji,
Neștiutoare, inocente, neastâmpărate,
Cu sufletul, mai întâi, scrutătoare.

Uneori râd, cristalin, alintate,
Alteori plâng, scâncesc în somn
De-o durere nelămurită, străină.
Uneori visează în locul meu, al tău, al cuiva…

Desenează pe caldarâm, pe pereți, pe unde-apucă,
Tot felul de doruri, în formă de cuib de rândunică sau
În formă de cerc de lumină închis
– pierdut de un înger-copil aplecat să bea apă
de la vreun izvor din paradis –
Dor în formă de miez dulce și de coajă amară de nucă.

Se joacă – de-a prinselea, de-a v-ați ascunselea
În cele patru zări ale inimii mele,
Prea strâmte zări și prea cu zăbrele…

Am ieșit azi afară, în pridvor, iubite,
Și-mi las cuvintele să vină la tine!

Rânduiește-le, ocrotește-le tu cumva,
Adăpostește-le într-un potir de safir,
Sau într-un anotimp alb, încăpător,

… Până la cea de-a doua venire a ta.

Diana VRABIE

PROZA SCURTĂ PENTRU COPII
ÎNTRE TRADIŢIONALISM ŞI POSTMODERNISM (II)

Placheta În ţara fluturilor, de Spiridon Vangheli, lasă să se subînţeleagă că şi fluturii, ca şi copiii, au o ţară a lor – Ţara Fluturilor. Protagonistul nuveletelor este Radu, bun prieten cu Salcia şi Pădurea, cu Strugurii şi Fulguşorii. Personificarea elementelor naturii şi ale cosmosului în întregime se produce pe un fundal lirico-poetic, din care străbate viziunea inventivă a copilului ce „decodifica” lumea într-un mod inconfundabil. În micropoemele din Băieţelul din coliba albastră, acelaşi Radu descoperă universul „colibei albastre”, pornind de la propria sa experienţă de viaţă şi de gândire: fulguşorii sunt harnici, toată iarna cară omăt din cer (Fulguşorii), copacii s-au strâns în codru, că li-i urât câte unul (În codru), drumul trăieşte culcat, dar pe deal se scoală în picioare şi se uită dacă nu vine Ploaia (Drumul). Descoperirea acestor raporturi şi explicarea lor stă sub semnul poeziei sublime, surprinse la vârsta inocenţei. Miniaturile lui Spiridon Vangheli devin un mijloc eficient de aprofundare a adevărului conceptual, teoretic, verificabil, experimental.
Universul miraculos al copilului este redat delicat de către Gr. Vieru în miniaturile sale – sensibile pagini evocatoare, calde, duioase, fără zbaterile de mai târziu. Copilăria la Gr. Vieru este solară, un tărâm al primilor fiori de şcolar, al zilelor neumbrite de niciun nor, un continent al jocului, al plăcerilor pure. Simple doar în aparenţă, miniaturile sale ascund profunzimi nebănuite, reclamând, de cele multe ori, noi explorări.
Situată descendent între roman şi schiţă, nuvela pentru copii va spori calitativ prin creaţiile lui Vl. Beşleagă (Buftea, 1962, Găluşca lui Iluşca, 1963), Ion Druţă, care valorifică nuvela alegorică (Cenuşica, 1962; Povestea furnicii, 1963), Vasile Vasilache (Trişca, 1960), Raisa Lungu-Ploaie (Mărţişoare, 1964) ş.a.
Formă esenţială şi arhetipală a epicului, povestirea îşi va diversifica mult conţinutul. Paleta tematică renunţă treptat, dar nesigur la tenta sociologizantă. Este perpetuată tema naturii, inspirată din universul micilor vieţuitoare, a copilăriei, care, detaşată de dimensiunea suferinţei şi înstrăinării din creaţiile generaţiei anterioare, îmbracă nuanţe luminoase. Proza lui Ion Druţă anunţă reabilitarea sacrului prin valorificarea unei tematici specifice (graiul matern, vatra strămoşească), izvorând din matca folclorului naţional. Derivată din acestea, tema familiei, aşa cum apare în Grămăjoară, de Ion Druţă, este axată pe modelul patriarhal al convieţuirii într-un context de afectivitate şi respect reciproc. Atât Ion Druţă, cât şi Spiridon Vangheli transmit viguros sentimentul familiei. Pentru Spiridon Vangheli, casa părintească devine cetate de basm, iar mama şi tata – zeităţile protectoare ale copilăriei. Tema mamei, fundamentală în povestirile pentru copii, este concepută „ca un principiu cosmic, ca o Magna Mater, ca un simbol al continuităţii” (Mihai Cimpoi). Astfel, din perspectivă tematică, proza pentru copii va fi reprezentată de o schemă narativă recurentă (aventura, cunoaşterea de sine), o imagine (imaginea copilăriei (ne)fericite), un concept (dreptatea, libertatea, războiul) etc.
Prin povestirile O vacanţă în Cosmos (1962), Ştefan de pe linia 22 (1964), Expediţia „Penelopa” (1964), Alexandru Gromov va cultiva, în premieră, genul literaturii de anticipaţie, care constituia „o terra incognita” pentru o societate dominată de spiritul proletcultist. La începutul anilor ’70, în cadrul revistei „Moldova”, înfiinţează clubul „Solaris”, unde au trecut şcoala literaturii de anticipaţie Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu ş.a. Susţinând tânăra generaţie în aspiraţiile ei de a transcende dincolo de realităţile identificabile, scriitorul a menţinut treaz interesul pentru fantastic şi insolit. Din păcate, această literatură n-a înregistrat în epocă ponderea scontată, întrucât… ea pune sub semnul întrebării lumea reală. În contextul realismului socialist, literatura pentru copii este percepută mai degrabă ca o oglindă a realităţii. Această perspectivă investighează modalitatea în care structura socială este reprezentată în literatură, precum şi forma în care operele reflectă timpul şi mediul social în care au fost create.
Variată tematic, proza acestui deceniu surprinde plăcut prin tatonările febrile la nivelul restructurării formulelor – „se modifică, cum bine observă Eliza Botezatu, unele elemente ce ţin de tehnica poetică, de formele de expresie, pot fi înregistrate schimbări din interiorul speciilor – în coraportul elementelor”, mai ales, în ceea ce priveşte raportul dintre liric şi epic.
Miniaturalul şi antropomorfizarea vor fi cultivate acum în proza scurtă despre necuvântătoare, în tradiţia lui Lev Tolstoi (Leul şi căţeluşa; Cei trei ursuleţi); A. P. Cehov (Kaştanka); Ernest Thomson Seton (Povestiri despre animale), Jules Renard, Histoires naturelles ş.a. Pe urmele acestora, Valentin Roşca (Nuvele. Însemnări din natură, 1954), Aureliu Busuioc (Cizmele cocostârcului, 1967) Ion Druţă (Cenuşica, 1962; Povestea furnicii, 1963; Balada celor cinci motănaşi, 1972) ş.a. vor crea adevărate lumi, ce devin cuvântătoare, făcându-se purtătoarele unor trăsături umane. Dacă povestirile lui Valentin Roşca comportă un obiectiv instructiv, ostentativ în încercarea de a-l apropia pe copil de natură şi de a-l familiariza cu miracolele acesteia, Aureliu Busuioc, în parabolele sale, dovedeşte un mod propriu de transfigurare artistică a realităţii evocate pe traiectoria unui psihologism ironic. Domniţa, Negustorul, Răzbunarea, Cufundarul şi motanul, Rochia coţofenei constituie nişte parabole de moravuri inspirate din universul păsărilor şi animalelor. Ludicul, paralela subtextuală, aluzia subtilă, echivocul, absurdul, bufoneria, parodierea cu subtext ambiguu vor reprezenta coordonatele „povestioarei cu tâlc”, Marele răţoi Max, concepută pentru a satisface apetitul copiilor pentru acţiunile ieşite din comun.
Vasile Vasilache rămâne inconfundabil prin carnavalescul articulat al nuvelelor sale. Explorând pitorescul şi neverosimilul, creează impresia de semifolcloric, semifantastic în care plonjează eroii săi: Brânduşa, „urieşii”, Moşu-Codrului, Vrabete, Coţofana, din nuveleta Vrabete pe motocicletă. Autorul vădeşte o cunoaştere impecabilă a psihologiei umane, având un spirit extrem de inventiv, care ţese o proză parabolică elevată.
Ion Druţă instituie direcţia lirică în proza pentru copii odată cu publicarea celor trei nuvele din lumea necuvântătoarelor. În schiţa Cenuşica este vizibil intertextul folcloric, pe canavaua căruia se profilează povestea unei răţuşte sălbatice, nimerită din întâmplare în casa unor ţărani. Povestea furnicii, splendidă parabolă a condiţiei umane, a cărei esenţă o constituie dăruirea prin muncă, urmează legile unui discurs eminamente liric, de factură accentuat poetică. Cultivând o tonalitate elegiacă într-o atmosferă candidă, Balada celor cinci motănaşi devine simbolul sacrificiului matern.
Mitul zeului-copil a inspirat condeiul scriitorilor de-a lungul timpului, care s-au aplecat, cu înţelegere şi dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanţe afective şi morale în planul expresiei artistice. Astfel, în proza din Basarabia anilor ’60, copilul devine actorul esenţial. Evocatori prin excelenţă ai universului copilăriei, şaizeciştii basarabeni reconfigurează acest tărâm al primordiilor printr-un act compensativ nealterat. Eroul acestui paradis pierdut este Copilul, candid şi curios să pătrundă misterele universului, având deplină suveranitate în hotarele lui. Galeria personajelor-copii va fi completată necontenit cu exponenţi ingenui ai lumii rurale (Trofimaş, Bobocel, Mitruţă, Ionică), ai urbei (Nătăfleaţă, Silică, Emilaş) sau cu cei aduşi din mediul rural doar pentru scurt timp la oraş în vacanţă (cazul lui Guguţă sau al lui Silică din Peripeţiile celor doi verişori, de Vasile Vasilache).
Eroul lui Aureliu Busuioc din Aventurile lui Nătăfleaţă (1961) şi Noile aventuri ale lui Nătăfleaţă (1978) este un copil din mediul urban, faimos prin predilecţia sa pentru lucrurile făcute pe dos, după o logică cunoscută numai lui. Veritabil descendent spiritual al lui Nică, prin setea pentru ştrengării, acesta moşteneşte de la Guguţă dorinţa de a cunoaşte şi înţelege lumea. Vladimir Beşleagă îmbogăţeşte galeria cosmocentrică cu tipul copilului degajat, cu simţul replicii, inocent prin naturaleţea gesturilor sale, identificabil în Zbânţuilă (Zbânţuilă, 1956), Buftea (Buftea, 1962) şi Iluşca (Găluşca lui Iluşca, 1963). Acestuia i se asociază tipul copilului bastard din proza lui Vasile Vasilache, cel „din stirpea lui Tom Sawyer sau a lui Oliver Twist, adică a copilului găsit sau a celuia din flori” (M. Cimpoi). Mitruţă din nuvela Trişca trăieşte drama copilului fără tată, într-un context al vremurilor vitrege de după război. Alexandru Gromov ne propune imaginea copilului trist, marcat de ororile războiului, într-o carte mai degrabă despre copii, decât pentru ei, Copii înainte de război (1975). Cei doi protagonişti, Vâlcu şi Dragomir, reanimă în memorie efectele traumatizante ale războiului. Într-un alt deceniu, volumul de proză Peripeţiile celor doi verişori (1981) al lui Vasile Vasilache va proiecta chipurile unor copii luminoşi, Silică şi Nică, verişori de aceeaşi vârstă, care ne poartă prin labirintul copilăriei, consumate în mediul rural, cu tot ce presupune aceasta: savurarea „harbujilor mănăstireşti cât gavanosul”, aşezarea gherghinelor sub minge, plecatul la cireadă de pe la „chindiul cel mare”, ca să aibă timp pentru a trece pe la iaz etc. În ambele nuvele ale lui Vasile Vasilache, chipul mamei, creionat în culori calde, duioase, apare ca al unei zeiţe ocrotitoare a copilăriei. În descendenţa Smarandei din Amintiri din copilărie, mama lui Nică, „bună la inimă şi moale”, chiar atunci când îl mustră, are o voce „atât de blândă şi binevoitoare, încât îi păcat să n-o asculţi”.
Spiridon Vangheli reuşeşte să creeze un memorabil reprezentant al paradisului pierdut. „Micul demiurg”, la trei ani, se numeşte Radu, noaptea doarme în casă, iar ziua se adăposteşte în Coliba Albastră (Coliba Albastră). Când mai creşte puţin, răspunde la numele Guguţă, fiind autorul unor isprăvi extraordinare (Isprăvile lui Guguţă): el este ministrul bunelului (Ministrul bunelului), apoi căpitan de corabie (Guguţă – căpitan de corabie). El are un sat, o ţară, un univers întreg de prieteni (Guguţă şi prietenii săi). Mitul poetic vanghelian, rezultat din proiecţia imaginară a unor lumi posibile pe un fond de mister universal, creează diverse ipostaze de homo: cogitans, care „ocheşte” adevărul (Ocheanul lui Guguţă); aestheticus, în aspiraţia spre frumos (Băieţelul din Coliba Albastră), juris, prin spiritul justiţiar (Isprăvile lui Guguţă) etc. Totodată, Spiridon Vangheli implică personajele sale în procesul de cunoaştere a istoriei, trecutului (Copii în cătuşele Siberiei; Tatăl lui Guguţă când era mic).
Omologul lui Guguţă este Ciuboţel (Steaua lui Ciuboţel), care face parte din aceeaşi familie, a copiilor universali. Ei parcurg traseul iniţiatic plini de curiozitatea şi altruismul specific vârstei. Depun eforturi să cunoască lumea în toată complexitatea ei şi vor să o înţeleagă, dându-şi explicaţii de-a dreptul bizare, dar pline de misterul poeziei. Abordând o viziune stenică, senin-nostalgică, Vangheli tratează copilăria ca pe o apoteoză a universului.
Pe urmele lui Guguţă, Emilaş al lui Vasile Galaicu va completa ulterior caleidoscopul copilăriei prin esenţa sa luminoasă, identificabilă în cele trei cărţi de miniatură în proză, Duminica din mijlocul săptămânii (1976), Clopoţeii dorului (1978), Şapte ani de-acasă (1982).
Din aceeaşi echipă, Bobocel al lui Ion Druţă (Daruri, 1969, Bobocel cu ale lui, 1972) reprezintă fărâma sapienţială, de o naivitate dezarmantă, memorabilă prin nemărginita dragoste pentru oameni. Fire contemplativă, acesta descoperă misterul universului familial, „când oamenii trăiesc aşa, grămăjoară” (Grămăjoară), intrând în viaţă cu lecţia învăţată. Idealitatea acestei lumi se bazează pe generozitate (Buzunarele), posibilitatea confesiunii (Destăinuire), susţinerea morală (Pârtia), toate povestioarele formând o originală suită ritmică. Prin intermediul prozei sale, Ion Druţă îi familiarizează pe copii cu instituţiile societăţii şi normele acesteia. Familia, grădiniţa, şcoala devin un cadru predilect de desfăşurare evenimenţială. Memorabile sunt în acest sens nuveletele Bunelul, Sora, Pistruii, Propoziţia, care subliniază faptul că literatura reprezintă o sursă inepuizabilă de experimentare nemijlocită a realităţii.
Tema copilăriei apare reflectată în mod sensibil şi în alte scrieri druţiene: Frunze de dor, Zece ani pistruieţi, Balade din câmpie, Arătură de primăvară, Problema vieţii etc., ultimele două rămânând, într-o oarecare măsură, tributare spiritului realist-socialist. Şoapte de nuc constituie un poem despre copilărie (re)trăit din perspectiva adultului nostalgic. Eroii-copii ai lui Ion Druţă nu mai sunt nişte martori pasivi ai vieţii pe care o înregistrează cu detaşare, ci caută să pătrundă în esenţa acestui univers, uneori, cu gravitatea omului matur.
Consacraţi aproape în întregime scrisului pentru copii, Gheorghe Gheorghiu (Început de primăvară, 1955; Cântec de leagăn, 1958; Bună dimineaţa, 1961; Ştrengăriţa, 1963; Poarta spre lume, 1965), Gheorghe Dimitriu (Scăriţa fermecată, 1962; Tic-tac, 1966) investighează cu dăruire universul copilăriei, modelând tipare candide ale acelui homo ludens, care este copilul. Dragostea, prietenia, valorile spirituale şi morale, deghizate într-un cod accesibil, cu unele irizări umoristice constituie substanţa acestor volume.
În acelaşi timp, lectorul rămâne copleşit de pitorescul şi expresivitatea unor scene de autentică trăire emoţională, desprinse din proza scurtă pentru copii a lui Victor Prohin (Puiul de stea, 1969). Antrenante şi educative, simple, dar nu simpliste, povestirile se încheagă într-un registru al umorului bonom, echilibrat, în care poanta reuşită coabitează cu nuanţele subtextuale savuroase.

Camelia Manuela SAVA

Joc suprarealist

Cetăţi de pietre mi-am strâns
sub pleoape
Şi noi în ele suntem doar o boare
Ce vine adesea
să ne tot amintească în întregime de fantome,
de ploaia răsărită peste mare,
de tunete îngenunchiate,
de dragoste!
E musai să vorbesc în limbi supuse,
ca într-o doară să ating o rană
ce străvezie curge înspre cer: nimic nu vreau,
nimic nu-ţi cer,
Îţi scriu vreo trei foi învâltorate
să arate ele ca din carte,
ca din poveştile reginei de-altădată:
Era cândva o biată palidă suflată bijuterie ca de 18
Karate…
Acum e spălată:
se aruncă în albastrul de cerneală sinilie şi o mare îndrăzneală:
Cursul zilei de pe tablă de arginţi
Noi visăm
Şi ei cuminţi
Ne ademenesc continuu,
nu mai pot ce rectiliniu
m-aş da jos din această grea de tot povară –
e o povară!
De ocară e tot ocară
Dar se poate, se mai poate sa te cari singur în spate
până la două şi jumătate
Cam atât face o iubire
Scoasă la vânzare…
De vânzare-i?
De…

Florin DOCHIA

Literatura de azi. Gânduri răzleţe

Despre postmodernism se va vorbi încă multă vreme, pentru că este firesc să fie (ad)ju(de)cată permanent orice orientare cu impact istoric mai mult ori mai puţin semnificativ asupra literaturii universale şi/ sau locale. Nu există nici o îndoială, avem de-a face cu firescul. Firescul decurs din constatarea unui sfârşit al modernismului, o chestie veche, totuşi, de vreun secol, poate de la Eugenio d´Órs y Rovira, noucentrism, avangardă – noua epocă estetică, poate „după Auschwitz”, „după Hiroshima”, odată cu apariţia, în cultura occidentală, a „apocalipticului” – apocalipsul a avut deja loc, suntem dincolo de sfârşit, trăim în orizontul postumităţii etc. etc. Dacă nu toţi scriitorii şi criticii vorbesc despre postmodenism, respectiv poezia postmodern(ist)ă, asta ţine de interesul lor pentru contemporaneitate. A ignora fenomenele, a evita prezentul nu este ceva nou nici măcar pe meleagul românesc. Cei care s-au aplecat, pe la noi, cu ceva acribie, asupra fenomenului aparţin, adesea, de un segment dedicat cu precădere tragerii spuzei pe turta proprie – M. Cărtărescu, A. Muşina, D. Chioaru – cu viziuni partizane, fie parţiale, fie restrictive. N. Manolescu este mai aproape de imaginea care ar corespunde gândirii occidentale, timid, totuşi, pentru că nu trece, neam!, nici el, dincolo de generaţia care i-a marcat profund formarea intelectuală. Gândesc că ar fi putut accede deschis până la Bacovia-Barbu interbelic, fără să poată fi amendat serios.
*
Studii solide din Occident găsesc rădăcini ale postmodernismului la Edgar Allan Poe (V. Tamari Cheishvili – „Edgar Poe and Postmodernism”) ori, precum Gilles Deleuze, la Franz Kafka. Fredric Jameson („Postmodernism Or The Cultural Logic of Late Capitalism”) se întreabă dacă nu cumva sunt recuperabili pentru postmodernism T. S. Eliot, Thomas Mann şi André Gide… O privire mai atentă ne dezvăluie că unul dintre argumentele aproprierii unor astfel de nume ţine de elemente gothice prezente în scrierilor autorilor… Demersuri mai noi, îndrăzneţe, din spaţiul românesc aruncă originile postmodernismului chiar în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir şi Ţiganiada lui Budai Deleanu!
Nu este o excepţie – un alt concept, existenţialismul (uneori socotit departe de postmodernism, alteori pur şi simplu atât de apropiat încât se poate spune că, de fapt, postmodernismul este doar existenţialismul într-o limbă nouă), îşi poate întinde „tentaculele” spre autori foarte diverşi: Kierkegaard, Dostoevski, Woody Allen, J. P. Sartre, Jaspers, Camus, Nietzsche, Kafka, Heidegger, Descartes, S. de Beauvoir, R. M. Rilke (v. revista electronică „the cry – a cry towards the absurd”). În interiorul fiecăreia dintre aceste mişcări, pot fi văzute atât unitatea şi diversitatea. Existenţialiştii agreează câteva teme importante emergente în literatura pe care o practică: subiectivitatea, libertatea, limitarea omului, moartea, alegerea, acţiunea, şi sensul. Cu toate acestea, chiar şi modul în care se apropie de fiecare dintre aceste subiecte variază foarte mult printre existenţialişti. În ciuda acordului că acestea sunt aspecte cheie, existenţiale, se poate afirma că ceea ce este cel mai central existenţialismului este că aceia identificaţi ca existenţialişti sunt interesaţi de aceleaşi întrebări. În mod similar, la postmodernişti se pot identifica anumite teme care sunt abordate în mod consecvent: limitele cunoaşterii, limitele ştiinţei, limitele raţiunii, pluralism şi adevăruri locale. Preocupările legate de putere şi de structurile de putere sunt, de asemenea, importante pentru majoritatea postmoderniştilor. Ar putea fi adăugate şi alte teme comune. Cu toate acestea, ceea ce este important de reţinut este faptul că şi aici temele sunt mai importante decât răspunsurile specifice. Deci şi postmoderniştii au tendinţa de a fi interesaţi de întrebări similare, dar nu au neapărat aceleaşi răspunsuri.

*
Opinia lui Umberto Eco este că răspunsul postmodernist la modernism este recunoaşterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui ar duce la tăcere, trebuie revizitat; dar nu cu inocenţă, ci cu ironie. Post-modernismul este răspunsul creativ la o criză existenţială. În timp ce rădăcinile post-modernism pot fi urmărite de-a lungul istoriei literare, este identificată ca principală perioada critică aceea de după Al Doilea Război Mondial. Cu eseul lui Albert Camus „Mitul lui Sisif”, postmodernismul caută să acceseze şi să genereze o înţelegere nouă, proaspătă a formei şi conţinutului mitologice. Deconstrucţia formulei clasice în structură, percepţie şi act public ca un dispozitiv de stimulare a participării active. Cu Sisif, mântuirea postmodernă este obţinută prin conştiinţă. Cu toate acestea, există o diferenţă fundamentală între existenţialism şi postmodernism. Existenţialismul se concentrează asupra absurdului ca o cale spre nihilism. Postmodernismul vede absurdul ca un stimulent al creativităţii. Jorge Luis Borges, modelul explorării narative postmoderne, află intenţiile creatorului într-un mod foarte diferit de Camus în scurta povestire „El Hacedor”. În câteva paragrafe, Borges descrie relaţia dintre Făuritor şi Univers. Perspectiva naratorului este aceea a Făuritorului, chiar el descrie relaţia cu lumea vie. Este un contrast direct cu Albert Camus, care s-a axat pe Dumnezeul care aplică pedeapsa asupra omului. În schimb, Borges descrie „Creatorul” ca fiind sedus de senzualitatea existenţei. „Sabemos estas cosas, pero no las que sintió al descender a la última sombra.”
*
În realitatea românească, se poate vorbi de o prezenţă semnificativă a termenului şi a manifestărilor conştient(izat)e după 1980, când eforturile de definire se amplificaseră în Occident, realizându-se desprinderea de neomodenism. Sincronizarea era şi posibilă, în ciuda sau poate datorită restricţiilor politice, generaţia respectivă simţind mai mult ca acelea precedente nevoia de descătuşare prin ironie, gothic, textualism etc. Cenaclul de Luni a fost cea mai vizibilă mişcare de tip postmodern, dar era imposibil ca reflexe să nu răzbată în şi din teritoriu, circulaţia persoanelor fiind destul de frecventă înăuntru, altfel de comunicare decât cea directă presupunând riscuri considerabile. Că mulţi dintre ei s-au revendicat de la poeţi interbelici sau de la şaizecişti nu face decât să augmenteze credinţa în imposibilitatea generaţiilor spontanee, recunoaşterea preeminenţei înaintaşilor. Nu toţi optzeciştii au fost/ sunt postmodern(işt)i în fond. Sunt destui tradiţionalişti, curat moderni, romantici, beatnici… Ceea ce nu le micşorează nicicum presupusa valoare reală.

*
Astăzi, discuţia despre sincronizare poate fi superfluă, dacă nu chiar falacioasă. La acest moment, nu mai poţi vorbi de ne-sinconizare, de izolare culturală, de creaţie suficientă sieşi. La anul 1980 era, într-o mai mică măsură, desigur, la fel, cu această comunicare sincronă în lumea literelor. Fie şi cu greutate, cărţile şi revistele circulau înspre ţările lagărului comunist, adesea chiar în momentul apariţiei lor. Fragmente relevante apăreau subtil în reviste de cultură, cu sau fără ghilimele, în versiuni româneşti dintre cele mai stimabile (v. seriile vremii din revista Secolul 20. Se pot găsi, însă, lucruri surprinzătoare, din acest punct de vedere, şi în Tânărul leninist! Acolo am citit, pentru prima oară, despre mişcarea şi filosofia beat, prezentată pe larg, desigur, ca şi cum s-ar fi spus „aşa să nu faci!”, capitalismul putred e pe marginea prăpastiei, noi i-o vom lua înainte…). Era imposibil ca generaţia anilor 80 să nu se „sincronizeze”, asta citea – poezie americană, mai cu seamă din anii 50 -, asta o inspira, nu numai stilistic, ci şi substanţial. Este evident că sincronizarea, exclusiv, nu asigură calitatea poeziei, dar este necesară facilitării comunicării reînnoite, poezia nu se poate reduce la repetarea unor mantre milenare, a unor structuri osificate! Cum mişcarea Dada a însămânţat generos toată avangarda occidentală interbelică şi toată mişcarea literară universală ce i-a urmat, era firesc să aibă acelaşi efect şi postmodernismul teoretizat în anii 80. După Fântâna lui Duchamps (1917), arta nu mai fost la fel… După Metamorfoza lui Kafka, literatura nu a mai fost la fel… În literatură schimbarea de paradigmă va intra într-un curs de neoprit. După existenţialism, mişcarea beatnicilor, se va întâmpla cu Noul Roman Francez, cu Real Maravilloso din America de Sud…

*
În ceea ce priveşte trăsăturile postmodernismului, e oricând util să recurgem la mărturia lui M. Cărtărescu: „jocul cu formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp etc.”
Dar Radu G. Ţeposu („Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” – o carte de căpătâi!) esenţializează: principala trăsătură a poeziei postmoderne o constituie eclectismul intenţionat; relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia joacă un rol esenţial, duce la o altă conştiinţă estetică, iar spiritul ironic merge mână în mână cu caracterul metatextual şi autoreferenţial. Un portret robot ar include, sintetic: antropocentrism, imanentism, integralism, textualism, recuperare, experimentalism, ironie, ludic, sincronism stilistic. Dar nici măcar nu sunt original! În postmodernism, dispare originalitatea!

*
Mişcările postmoderne româneşti au beneficiat inegal de mediatizare. De aceea, „capitaliştii” au avut parte de o vizibilitate superioară. Handicapul „provinciei” a fost şi va fi greu de depăşit, într-o lume globalizată, y compris pulverizată. Dacă la Centru gălăgia e mai mare, nu semnifică deloc vreun criteriu de valoare perenă, o detaşare de mărirea şi decăderea modelor. Iar existenţa, în ultimele decenii, a Internetului multiplică, practic, la nesfârşit arhipelagul poetic postmodern şi căile de comunicare.
Sisteme de referinţă esenţiale sunt, pentru a nu fi pierduţi pentru Poezie, generaţiile 60 şi 80 din secolul XX. Parţial, 3-4 voci din poezia interbelică şi 1-2 voci din secolul XIX. Altfel nici nu se poate, pentru că generaţiile numite trimit neîndoielnic în această direcţie. În rest, o imensă addenda, pentru clipele de relaş.

*
Rezonanţa poeziei, la nivel universal, este minoră şi esenţială.
Se poate trăi şi fără poezie, dar merită?
Şi atunci, lăsăm poeziei o nişă discretă şi cu multiple intrări.
Aici, orice consumator se poate delecta în voie cu bucate alese.
Nu există cea mai valoroasă generaţie, poate exista cel mai valoros poet al unui moment de prezent sau de viitor.
Un nume cu o actualitate constantă în ultimii patruzeci de ani este Nichita Stănescu. Constat, în viaţa de zi cu zi, că prezenţa poeziei sale este, tot mai mult, peste aceea a poeziei eminesciene, care, din păcate, începe să dateze.
Dincolo de orice interpretări teoretice, concret, emoţia versului lui Nichita se transmite direct, habar nu am pe ce căi şi de ce, în conştiinţa receptorilor. Nici nu se face să întrebi „de ce-ţi place poezia lui Nichita?”, căci rişti să ţi se răspundă obraznic: „D-aia!”
Generaţia 80 este un reper important. De aici începe ceva ce nu s-a împlinit încă, sedimentele ei sunt încă fertile şi în rezonanţă cu mişcarea poetică universală.
*
Postmodernismul este o literatură a sfârşitului, neîndoielnic. Un sfârşit pe care l-am depăşit deja, dar am ajuns altundeva, oare? În balansul acesta, trăim şi literatura trecutului, şi literatura viitorului. Despre aceasta din urmă s-au scris deja nişte tomuri, de-ar fi să amintesc, la noi, doar „Transmodernismul” lui Theodor Codreanu. Un demers de tot interesant se poate găsi la japonezul Kojin Karatani, promotor al transcriticii. Iar postmodernismul nu este în criză, el ESTE criza! Şi cum chiar literatura română este în criză, numele ei este postmodernism!
A nu se da frazelor anterioare vreo accepţie negativă, este numai o constatare reconfortantă, întrucât, chiar dacă în mlaştini viaţa e mai variată, mai bogată şi mai vie, tot în furtună se trăieşte cu adevărat.

*
Despre un postmodernism românesc se poate vorbi, fie că există, fie că nu există… Cam asta se întâmplă cu literatura, cu artele în general. Ele se ocupă mereu mai mult de ceea ce nu există, de ceea ce trebuie creat pentru a se alătura Creaţiei primordiale, a o completa, a o împlini. Creatorul adaugă Lumii! Nu prea ne mai ţinem de propoziţia lui Wittgenstein – „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” – urmându-l mai cu seamă în cearta cu Lumea, cu inerţia şi convenţiile, în favoarea libertăţii contemplaţiei. Şi contemplând noi cu mare ardoare, vedem că, de la un punct încolo, literatura s-a aliniat formelor de-aiurea, indiferentă la fondul convenţional. Iar formele păreau a diferi de ceea ce numim modernism, părea a anunţa finalul acestuia, chiar prin interregnul numit neomodernism, („curent literar şi artistic prin care se realizează joncţiunea cu modele culturale din perioada interbelică.”) cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, A. E. Bacovsky, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş…

*
A vorbi despre generaţii literare este util numai din punct de vedere didactic. Dialogul se poartă în toate direcţiile, indiferent la generaţii. La o Tabără de creaţie organizată de câţiva ani la Sibiu, „Artgothica”, au fost prezenţi şi au dialogat intens vreo 30-40 de poeţi cu vârste între 17 şi 80 de ani… Pe de altă parte, recursul la model şi dialogul adesea ireverenţios cu ele face parte din firescul creaţie contemporane. Nu există nici o legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare! Deja se premiază, în lume, romane publicate de autori de 19-21 de ani! Alegerea unui gen în care să scrii ţine de ceea ce ai de spus şi capacitatea de a o spune. Este vorba întâi de tehnică, apoi de talent.

*
Mulţi se „canonesc” să scrie literatură şi s-o publice pe internet! Ba chiar se laudă cu milioane de accesări/ lecturi! Canon, în sensul consacrat, nu mai există, după trecerea prin postmodernism. Scriitorul scăpase de canon înainte de apariţia şi extinderea Internetului (1994?). Canonul este lipsa de canon. 90% din ceea ce se pretinde literatură pe internet este sub-literatură sau non-literatură. Cum şi 70-80% din cărţile tipărite pretinse de literatură – oricine adună 1-2-3 mii de lei poate să-şi editeze „opera” vieţii, fie şi în 20-30 de exemplare – au tot atâta valoare câtă poate da orice român care s-a născut poet şi e ştiutor de carte! Am amintit undeva de Twitteratură, este ceva născut pe Internet, specific Internetului, un canon specific. Prefer astfel de iniţiative ale hipertextului, înnoitoare, transferului de texte de pe hârtie în virtual. Altfel, exploatez, ca toată lumea, facilităţile mediului digital, am postat cărţi ale mele ca e-book, unele au fost atât de accesate încât au depăşit de câteva ori tirajul pe hârtie. Viitorul mediu şi îndepărtat este al suportului digital. Literatura rămâne aceeaşi, despre oameni şi vieţile lor. Iar pe bloguri este atâta literatură câtă se postează… nici mai multă, nici mai puţină…
*
Competiţia literară este o realitate, inclusiv aceea între vârste ale literaturii. Orice scriitor se naşte dintr-un individ cu un anumit „background” cultural, dacă scrie, trebuie să fi citit suficient de mult, să cunoască intim convenţiile artei pe care o practică. Într-un dialog de acum un deceniu, Nicolae Breban îmi spunea că toţi ne naştem „din mantaua lui Gogol”, ceea ce putea şi trebuia citit şi „din «Mantaua» lui Gogol”. Acelaşi important scriitor se revendică din arta naraţiunii dostoievskiene. Deunăzi, cineva constata că fraza care deschide „Metamorfoza” de Franz Kafka a schimbat paradigma prozei din secolul XX. Nimic nou, dacă ne gândim bine. Gabriel Garcia Márquez mărturiseşte în „El Manifiesto”, 1977: „Metamorfoza lui Kafka a fost probabil o revelaţie… Era în 1947… / Aveam 19 ani… Eram în primul an la Drept… Îmi amintesc şi acum fraza de început: Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare… Măi să fie! mi-am spus. Nu se poate!… Nimeni nu mi-a spus că e voie să scrii aşa!… Dar uite că se scrie!… Deci aş putea şi eu!… La naiba! Aşa spunea bunica mea poveştile… Cele mai incredibile întâmplări cu tonul cel mai firesc din lume.” Şi Gabito a scris prima lui povestire publicată – „A treia resemnare” – împins, iată, de lectura unei povestiri a unui evreu praghez de limbă germană, în traducerea apocrifă a lui Borges.
*
Da, e voie să scrii aşa! S-a descoperit şi la noi şi am intrat în concertul mondial al literaturii. O seamă de scriitori sunt traduşi, de multe ori fără nici o intervenţie instituţională, în ţări europene. Competiţia este în atragerea celui mai mare număr de cititori. Dar mai există o competiţie, aceea în atragerea celor mai multe cronici pozitive. Iar a treia competiţie este în atragerea celor mai mulţi cititori într-un viitor oarecare, cât mai îndelungat. Marketingul editorial a făcut din Mircea Cărtărescu un fenomen literar, valoarea textelor sale, altfel reală, nefiind, totuşi, aceea din fruntea „clasamentelor” nici în domeniul poeziei, nici în domeniul prozei, nici în domeniul teoretic. Ar fi de dorit să nu se confunde succesul comercial cu valoarea perenă. Dacă resentimentele unui marginal etnic şi social transpuse în romane de limbă germană pot aduce Premiul Nobel (cazul Herta Müller), atunci orice este posibil în literatură! Iată că un cotidian ne propune o serie de cărţi la preţ mic semnate de autori care au luat Premiul Nobel. Despre unele nume din listă nimeni nu mai ştie nimic, singura amintire rămasă fiind, eventual, premiul, iar nu conţinutul operei literare. Aşa că trecutul poate fi şi el imprevizibil!
*

Pe de altă parte, un Nobel face foarte bine unei literaturi, o face vizibilă internaţional, măcar un an luminile media din lume se focalizează în aria respectivă, Herta Müller a adus în atenţie imagini din istoria românească, dar mai puţin literatura română, oricum, legătura ei cu literatura română nu prea există… Sunt curios dacă un Premiu Nobel pentru Norman Manea ar aduce beneficii mai mari…