Spații culturale nr. 40 (1)

EDITORIAL

VALERIA Manta Tăicuțu

Emanciparea copiilor

Există voci care afirmă că pedagogia emancipării, din ce în ce mai agreată pe plan mondial, dăunează poporului, este injustă faţă de părinţi, familii şi copii şi subminează suveranitatea educaţională a părinţilor, care este garantată în toate declaraţiile drepturilor omului. În ce-ar consta emanciparea? Desigur, în eliberarea copilului – uneori aflat la vârstă foarte fragedă – de orice constrângere de ordin normativ: nimic, nici regulile, nici modelele de comportament, nici obligativitatea ascultării şi supunerii nu ar trebui să mai funcţioneze într-o societate modernă, în care fiecare face ceea ce vrea, fără vreo restricţie de ordin moral, social, religios etc. De fapt, clamarea acestei emancipări este o expresie mascată a imensei ipocrizii a vremurilor noastre. Copiii află mult prea devreme că au drepturi – nu şi obligaţii – , iar părinţilor li se repetă că nu sunt proprietarii copilului pe care l-au adus pe lume. Pe de o parte, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 16.3) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aşază autoritatea de educare în mâinile părinţilor, întrucât părinţii îşi iubesc copiii şi preiau responsabilitatea educării lor în mod durabil. În primul protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului chiar se spune, la art. 2: „Statul trebuie să respecte în cadrul exercitării sarcinilor sale, preluate în domeniul educaţiei şi învăţământului, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul conform convingerilor religioase şi de viziune asupra lumii a acestora”.
Pe de altă parte, mulţi formatori de opinie subminează, printr-o strategie bine pusă la punct şi axată, printre altele, pe selectarea şi difuzarea unor scene de violenţă domestică, exact această „autoritate de educare” a părinţilor. Desigur, nimeni nu spune că părinţii nu mai au niciun drept, nicio autoritate şi că nu mai merită respectul şi ascultarea propriilor copii. Dar, zilnic, canalele de televiziune transmit imagini mai „convingătoare” decât orice discurs tendenţios. O mamă îşi lasă copilul de câteva luni în grija surioarei de şase ani: a învăţat-o să schimbe scutece, să-l hrănească pe cel mic, să se joace cu el şi să-i poarte de grijă cât timp mama (fără soţ, familiile monoparentale sunt „în trend”) lucrează pentru a aduce un ban în casă. Sugestia de iresponsabilitate a gestului este clară, mai ales că imaginile se mută de la această mamă la alta, care se întoarce de la magazinul sătesc şi-şi găseşte copiii, lăsaţi tot aşa, să aibă grijă unul de altul, şi casa în flăcări. Suntem departe de familia tradiţională, în care copiii se creşteau unul pe altul, în timp ce părinţii munceau pentru a le asigura cele necesare traiului. În familia modernă – deşi chiar şi conceptul de „familie” are tendinţa să devină un anacronism –, obiceiurile străvechi sunt sancţionate ca incorecte: copilul nu mai trebuie pus la muncă („muncă” însemnând să-şi facă patul, să-şi strângă lucrurile, să-şi facă temele etc., adică activităţi potrivite cu vârsta şi cu puterile lui), nu mai trebuie „exploatat” (cum se întâmplă dacă i se lasă în grijă, pentru câteva ore, fratele/ sora) şi, în nici un caz, nu mai trebuie pedepsit pentru faptele sale. Copilul trebuie lăsat în voia lui, să facă ce vrea, să crească aşa cum vrea şi să devină ceea ce vrea, orice interdicţie însemnând grave atingeri aduse dezvoltării sale psihice armonioase.
În mare măsură, educaţia este subminată prin difuzarea continuă a atrocităţilor la care sunt supuşi copiii, înverşunarea şi multitudinea reportajelor pe această temă fiind egalată doar de a celor cu accidente rutiere, violuri şi tâlhării; oricărui fleac i se dau proporţii cosmice, căci fleac este, de exemplu, faptul că un copil nu are camera lui, ci o împarte cu un frate mai mare. Dar dacă fleacul respectiv îl concertezi cu un caz de pedofilie, cu un abandon de nou-născut, cu un abuz parental, iar mass media nu osteneşte în căutarea şi prezentarea zilnică a acestor rele tratamente aplicate minorului, ajungi, cu sau fără voie, să crezi tot ceea ce vezi/ citeşti şi să nu-ţi mai dai seama de scopul ascuns al acestei campanii. Căci este o campanie – împotriva părinţilor, s-ar crede, dar, de fapt, împotriva dreptului la educaţie în familie. Se sugerează că familia este incapabilă să-i educe pe cei mici, că cei şapte ani de-acasă sunt o poveste frumoasă, dar fără credibilitate, atâta vreme cât modelul oferit de familie nu merită să fie urmat. Şi se prezintă cazuri grave de descompunere a familiei contemporane, cu părinţi depravaţi, beţivi, bolnavi psihic, capabili să-şi abandoneze copiii, sau să-i vândă (pentru „organe”, pentru cerşit ori pentru prostituţie), sau să-i ucidă, la nervi ori beţie, sau… Cazurile particulare, prin prezentare încăpăţânată, dau senzaţia de situaţie generală, întocmai cum frecvenţa reportajelor cu reprezentanţi ai minorităţilor, capabili de orice, a creat iluzia că suntem o ţară de ţigani hoţi, beţivi, prostituaţi şi leneşi.
Educaţia în familie este subminată şi ar fi normal să i se ofere alternative: şcoala, biserica… Dar autoritatea şcolii este amputată – nu făţiş, prin legi, pentru că aceasta contravine normelor europene – iar biserica are alte treburi, printre ele nefiind inclusă educaţia temeinică a tinerilor, şi la fel de eficiente. Preoţii mai mult se fac că educă – şi că predau -, iar copiii nu se aleg decât cu… distracţia. Fiindcă este mare relaxare printre ei atunci când li se dau „teste” de tipul: „Tatăl tău este lovit de maşină. Ce faci? a. suni la 112. b. chemi un vecin. c. te rogi la Dumnezeu. Răspuns corect, c.”.
Într-o ţară sedusă de vraja formelor fără fond, este normal ca totul, inclusiv educaţia, să se facă superficial, haotic şi fără sens ori să pară numai că se face.
Iar scriitorii neamului, odinioară capabili să schimbe lucrurile, stau, şi se minunează, şi se vaită că nimeni nu le mai citeşte cărţile. Păi câţi mai ştiu şi câţi vor mai şti să citească în România?

Nicolae MIHAI – 65

Gheară asurzitoare

Gheară a inimii dulce-amară
modelează ţipătul
neauzit
pe dinlăuntru, pe dinafară

toacă mărunt flacăra
sângelui, dorul de tine,
cuvânt cu cuvânt
în împărăţia numită
a Gândului

şi peste toate, asurzitor, aşterne
graiul vederii, cu răsuflarea
coruptă, hăituită de păcate.

Răsărit de soare

Mă caută cu strigăte
şi înfrigurare

când mi-o da de urmă
va trebui să iau totul
de la capăt

râsul lui
răsună pe plajă
ca o veste bună

îl poţi zări ocrotit
între palmele
împreunate a rugă

Şoaptă ghemuită în privire

Bâjbâi cu mâna precum orbul după zâmbetul
iubitei şi treci în contul inimii fiece suspin
ajuns pasăre ce-şi caută cuibul

la ce bun vorbele înnoptate afară sub fereastră
tremurul şoaptei fără identitate
ghemuită în privire.

Neputând fi aşternut pe hârtie rămâne
cunună săracă mocnind pe buze
şi asta pentru că tu nu eşti acolo să-i asculţi
frumuseţea pâlpâindă
la care gura ta n-o să poată vreodată ajunge.

Insomnii scoase la licitaţie

Aduci cu tine dimineţile uitate afară,
îngropate până la gât în zăpada legată
cu lanţuri de gard, duhnind a stele proaspete
şi a umbră de lună golită de somn.

Din noapte păstrezi mărturisirile inimii
apărată cu mâini nedumerite de insomnia
unor şoapte –
amprente ale unui dor stins, abandonat.

Lângă draperii, afli strigătul, uitat acolo,
asemenea unei fotografii încărunţite,
scoasă la licitaţie, amintind de noi.

Resturi de panică

Din scrumul lor nerostit se reaprind
flăcări cresc gheare şi ciocuri
negre de lighioane

par întrebări plecate în lume
să facă victime

totul se întâmplă înlăuntrul tău uituc,
fără văz pus la încercare când
nefirescul probează resturi de panică
în viituri de întuneric –
minciuni ale unor fluturi buimaci
trăncănind despre privirile goale
ce nu vor să mai moară

Când ochii tăi mă strigă

Atâtea nopţi ascunse în ochii
tăi cei negri
cu vechi şi noi răspunsuri
la întrebări nepuse

condamnaţi să doară
în adâncimi de suflet însufleţesc
uimirea cu tot ce-nseamnă vise

mai bine decât mine nimeni
nu-i aude absenţa lor risipă
de nicăieri mă strigă

Umbră sonoră

Lipeşti urechea de apa limpede a iazului
cum de o scoică, să auzi umbra soarelui
prelung unduită, răsfrântă în cercuri
sonore văzute şi nevăzute.

Înnebuniţi de spectacol, peştii
vor să întrebe ceva, să cerşească o vorbă
drumurilor neumblate, adunate
în faţa unei singure porţi, răcoroasă,
ispititoare.

Acea clipă născoceşte
abisuri nerostite, îmbătrânite,
cu noduri în gât,
alcool de doi bani, dezbrăcat de himere
ori poate absenţă lustruită cu batista.

Coadă de păun

Împovăraţi cu stele, ochii
maschează emoţia,
o învaţă să bată la poarta uimirii
larg deschisă

îmbată spiritul cerşetor
şi înstrăinează frumosul în schimbul
unor banale, utopice sensuri

pentru întâia oară se aud
strigăte ale soarelui,
în acorduri oficiale,
ispititoare

din inocenţa lor, cineva
inventează formula
complicată a hazardului

O frunte

O frunte, nu poate jigni pe nimeni
rosteşte doar adevărul

încrezătoare dezleagă singurătăţi
în numele cuvântului şi a puterii lui
grăitoare

uneori ţine de umbră
icarului izgonit de o pală de vânt

îndrăgostită caută visul
înlănţuită de altă frunte

Radu CÂRNECI

ŢARA LUI LAL

În 1942, terminând școala primară (șapte clase), elevul Cârneciu N. Radu – clasificat drept primul pe centrul a trei comune: Mărgăritești, Pardoși, Racovițeni (peste 20 de sate), ajutat de profesorul Ion Ghinioiu – președintele comisiei – a fost primit ca bursier la Liceul teoretic „Regele Ferdinand” din Rîmnicu Sărat, capitala județului cu același nume. Adolescentul de atunci își amintește cu emoție și azi de acel examen hotărâtor: după ce a fost plimbat prin toată istoria și geografia României de către profesorul Ion Săndulescu – directorul liceului – , acesta i-a zis: „Ia, te rog, creta și scrie: N-ai ce-i face că-i băiat bun”, iar viitorul licean a scris chiar așa, iar profesorul, cu un zâmbet larg, a adăugat: “Bravo, da, într-adevăr ești un băiat foarte bun!”…
Viitorul scriitor a parcurs cele opt clase liceale în doar șase ani (încheiați în 1948), fiind ultima serie din vechiul sistem de învățământ. A fost un timp greu: război, moarte, secetă, sărăcie, început de tinerețe fără de bucurii. Într-un interviu acordat recent lui Florentin Popescu, prieten și coleg întru litere, Radu Cârneci vorbește admirativ de profesorii săi pomenindu-i în special pe latinistul Dumitru Crăciun și pe poetul-eseist Stelian Cucu, fost director al liceului: ambii dascăli de excepție, care i-au influențat lecturile, determinându-i drumul vieții.

„… că e vorba într-adevăr de orientarea mai multor poeți spre mituri și mitologie, recentul volum Orgă și iarbă (1966) al lui Radu Cârneci stă mărturie. Fie în versuri cărora el le zice Către Apollo („ruga unei tinere fete”), fie în altele, ca Orfeu către Euridice, acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor…”

Vladimir STREINU: Distingo – Poezia miturilor („Luceafărul”, nr. 29, 24 septembrie 1966)

„… Orgă și iarbă poartă de asemeni un titlu simbolic. Chiar dacă nu practică poemul în largi falduri desfășurat, asemeni unui vibrant manifest sau ca un steag de luptă din Firele de iarbă ale lui Walt Whitman, poezia lui Radu Cârneci nu e mai puțin, totuși, o poezie de atitudine militantă. „Orga” e noaptea care imensifică și favorizează, ca-ntr-una din povestirile din stepe, atât creșterea ierbii, cât și cântecele prefigurate și timide care o însoțesc. Este, desigur, o aspirație căreia, și din temperament, dar și din practica unei anumite formule poetice, autorul îi aplică o anume surdină, însă ea nu poate fi tăgăduită…”

PERPESSICIUS: Lecturi intermitente (XVIII) în „Gazeta literară”, nr. 5, 2 februarie 1967

„… În tot: o știință a versului demnă de invidiat, perfecțiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinăuntru, posedat de mișcarea qui deplace les lignes, și, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitențe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac.”

Dumitru MICU: Umbra femeii, în „Gazeta literară”, nr. 39 (830), 26 septembrie 1968

„… Radu Cârneci este un senzorial mitologic, dispus mereu să „refolclorizeze”, să interpreteze generos, întrucât știe să se depășească într-un mod sui generis. Făcând ultima aserțiune ne gândim mai ales la „Iarba verde, acasă”, volum unitar, de o densitate stilistică de netăgăduit. De altfel, pe baza lui, criticul poate reface portretul poetului în liniile lui esențiale: vigoare verbală, metaforă arborescentă cu sensuri pline de limpezime, mereu „aproape de pământ”, atracția pentru învăluirea mitică, pentru remitizarea gestului folcloric autohton. Poetul însuși își mărturisește rădăcinile: „… Iată-mă, în fața voastră, Părinți,/ în fața voastră, rudele mele, prieteni,/ sunt eu, Risipitorul și îngenunchez/ pentru iertarea păcatelor mele frumoase.” Este o destăinuire care, la Radu Cârneci, trebuie interpretată ca o profesie de credință, ca un credo estetic-stilistic fiindcă, într-un alt poem – care împrumută, de altfel, titlul volumului – poetul își declară încă o dată sursele lirice: „Acasă, iarba verde aproape de mugure,/ – vai, cum îi place să geamă sub pași! -/ o simt cum îmi sărută glezne și tălpi,” (…) „În amiază are ceva de mândră țărancă/ rotindu-se toată numai miresme. (…) „și plecăm, – coborâm în rădăcini și acolo/ ne unim trupurile și suntem/ dulce țărână…”. Nu este în versurile citate numai o metaforă a senzorialului care pare a fi o treaptă esențială de lansare a poeziei lui Radu Cârneci; ne aflăm totodată în fața unui mirific lanț de simboluri din care se compune în forme mereu dinamice, revitalizate, expresia celor mai multe dintre poeme…”
Constantin CRIȘAN: La școala nobilei tradiții, în „România literară” nr. 7550, 29 ianuarie 1969

Mărul de aur

… Întâi e o ceaţă de sunete
în tâmplele noastre
un vuit de timp
şi ne căutăm împrejur aripile.

Văd trupul tău, statuie abia terminată
iar mâinile mele alungă urmele dălţii
şi iată e necesar să-ţi rotunjesc umărul
cu buzele – şi-mi sângerează.

Trece printre noi începutul de zbor
apoi braţele vâslesc aerul cuprinzându-te
zburăm. Şi pământul se depărtează în sine
şi ne aprindem unul în altul şi strălucim.

O, şi ameţim ca o spirală
iar vocile aleargă după noi
ca după armonii în mari rotiri de ceruri
şi ne-ajung şi ne-ntrec şi ne-ajung.

E o ăuire de clopote şi piculine
şi muşchii sunt şerpi tineri
iar nervii se-nvălmăşesc alergând
şi sângele-i sonor.

… Şi iată îţi dau mărul de aur
de la balul nostru de aur
şi colierul de stele de la balul nostru de stele
şi te fac regină peste cer şi pământ…

Peisaj mioritic

De fluier, cântecul tivește
un munte alb, un munte sur
de moarte gând și otăvește
dor lung de viață, împrejur

Trei turme albe se răsfață
pe un picior de plai sculptat
și baciul trist, oprit, înalță
baladă-n creștetul de brad

Cer larg deasupra, jos pământul
– tristețe-albastră, abia vibrând –
și Miorița lăcrămându-l
pe cel ce va muri curând…

Mic descântec

Cucuvea cu pene roșii
cucuvea cu pene verzi
cazi din lună peste dor
adu-i cerul dedesubt
pasăre cu ochi abrupt.

(O fereastră dreaptă, plânge
strâmbă, o fereastră râde
scade casa către zori
poftă-i carnea de-amintire
și fereastra intră-n mire.

Urmele sunt ale mele
urmele, peste-ale sale
se sărută-adânc și mușcă
lungă-i de pământ otrava
și-n genunchi se zbate slava)

Ah, să țipe sânge-n vârf
și să cânte sânge-n vale
trupul meu ocol să fie!
intră-n ierburi steaua–floare
dorul ei de dor și doare…

Izvoare tainice

Sunt niște izvoare tainice acolo
lacrimi ale mamei Dochia
și mă ajung ca un blestem dulce
sunt șiruri de oi argintii
peste pășunea de lună
sunt niște ciobani de timp
și sunt în miezul de piatră
temple în care Zamolxe se bucură
de fiecare moarte a mea
ca de o stea ce se naște mereu.

Noaptea mă afund în Carpați
ca într-o Dunăre de piatră
și-n mine e un somn de timp…

Iarba verde, acasă
s-a scris pentru Emmi

Acasă, iarba verde aproape de mugure
– vai, cum îi place să geamă
sub pași! o simt cum îmi sărută
glezne și tălpi oftând în zori
fără de somn, singură
fragedă
iarba în mai.

În amiază are ceva de mândră țărancă
rotindu-se toată numai miresme
și mă cheamă și mă cuprinde
și-mi intră în sânge hoțește, femeie
pătimașă
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă –
se roagă pentru-o noapte de dragoste
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele cu coasa de șuier
aprigă
iarba în iulie

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor și neliniște
trupul i se face străveziu și arde
și mă arde și-i mă dărui, Doamne
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină
mă ia de mână, neagră și dârză
și plecăm – coborâm în rădăcini și acolo
ne unim trupurile
și suntem
dulce țărână…

Centaur îndrăgostit

… Și eram lângă râuri, puternicii bărbați
– chipuri splendide, făpturi îndrăznețe –
spălându-ne copitele, scăldându-ne trupul
răcorindu-ne chipul în dimineața de apă
adăstând dinspre șesuri femeile de taină.

(O, încordarea mușchilor tineri, o, frumusețe!
– semne din lupte pe frunte și piept risipite –
și nebunia din sângele nostru – flacără neagră
flacără neagră-n priviri – semeție și sete –
miez de munte în clocot, carnea vibrând…)

Soare-destin cădea peste noi – lung hăuleam
și se iveau codri crescând pentru calde culcușuri –
soare-destin, ochii noștri-l rugau în genunchi
și ni-l dansam înainte de rut, nebunie!
soare în tâmple de dor, soare de dor.

Vuiet înalt, cor uriaș de bărbați învestiți
vocile-adânci stârneau vântul și norii
fluturi de cer păsări de nord și prelungi
șerpi de dragoste uriași se-mpleteau
fiecare bărbat: un imn pentru-o femeie – așteptând

Vârtejul iubirii – ce lung vârtej de semințe! –
femeile mândre sosiră – ah, sânii în vârf cu-așteptări!–
cu ochii cerându-ne iar, secetă lungă
trupul lor alb, jinduit de dorul sălbatic
oh, cum l-altoiam, nobilându-l cu aspra putere!

(Era ca un vifor de foc, de cer răsturnat
în sângele nostru incendiu și-adânc mușcătura
în ascunsul de patimă iar cuțitul de viață
sălbatece salturi, apoi, prelung legănarea
și timpul oprit lângă noi, fantomă de piatră…)

Vai, nouă, bărbaților mari, dârzeniei noastre
de trupul femeii încinși, vai, nouă, frumsețea
era ca o spaimă prea dulce de jur-împrejur
în ierburi strivite-așteptând ușor potolirea…
O, jarul de suflet ducând femeilor gândul