Spații culturale nr. 41 (13)
Nicolai TĂICUŢU
Raftul cu cărți
Doina Cernica, Dany-Madlen Zărnescu, Grădinile mănăstirii – cu reproducerea unor lucrări de Dany-Madlen Zărnescu şi cu pagini de cronică scrise de Doina Cernica, Editura Muşatinii, Suceava, 2015, 117 p. Negrul din lucrările lui Dany Zărnescu nu are nimic de-a face cu întunericul lumii. E mai degrabă acel întuneric supraluminos de care vorbesc misticii, e culoarea tainei, a retragerii în sine, este simbolul plecării din lume (spre o altă lume), pe care şi-l asumă, vestimentar, călugării. Negrul este chintesenţa luminii, acea a cincea esenţă pe care numai spiritul o dă – scrie Niadi Cernica. Iar Marin Gherasim afirmă: …În arta lui Dany-Madlen Zărnescu negrul performal se întâlneşte cu geometria dând naştere formei semnificante, formei încărcate de spiritualitate. (…) Dany-Madlen Zărnescu, o artistă care aduce o dimensiune nouă, semnificativă artei româneşti de astăzi.
Liviu ofileanu, Ioan Barb, plăcuţa Ouija, BRUMAR, Timişoara, 2015, 84 p. La acest volum, Liviu Ofileanu contribuie cu muzică vieneză în vagonul-de-dormit, iar Ioan Barb cu avatarurile lui Schreber. Pe coperta a patra, Felix Nicolau spune: Avatarurile lui Schreber visând pe muzică vieneză în vagonul-de-dormit este epopeea lui Ioan Barb şi a lui Liviu Ofileanu, cei doi aezi din vestul civilizat. Amândoi sunt fascinaţi de cultură: Barb la modul nostalgic şi perspectival, Ofileanu la modul simfonic, pe o mie de voci. Vieneză este nostalgia lui Barb ce tinde spre un nimic cu eleganţe simboliste; regională în limbaj este ocoşenia impredictibilă a lui Ofileanu. Ascultăm un duet de un livresc postmodernist, dar care, prin sensibilitate şi detaşare de ambiţii lumeşti, după ce toată lumea a fost filtrată prin mintea poetică, se încadrează în mai modernul, holistul post-postmodernism…
Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges, Editura ROVIMED PUBLISHERS, Bacău, 2015, 289 p. Petre Isachi face, probabil, după cum el însuşi este convins, ,,streaptease metafizic”, dar îl face în spatele unui paravan nu cine ştie ce transparent, cititorul ghicind mai mult că autorul se dezveleşte învelind şi se înveleşte dezvelind, cum ar zice Cantemir. Buna credinţă faţă de carte îl determină să caute în cărţi răspunsul la problemele care îl frământă, în loc să le abordeze nesăbuit, cu propriile puteri. Ai tot timpul impresia că realitatea este obligată să stea la o uşă prevăzută cu un scanner al raţiunii performant, capabil să ofere copii trecute printr-un filtru care-i îndepărtează viruşii… scrie Valeria Manta Tăicuţu despre aceste ,,exerciţii” de irealitate, conform spuselor autorului.
Mircea Aanei, Potecile primăverii – ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită, Editura Accent Print, Suceava, 2015, 258 p. În Mărturisire, autorul romanului menţionează: Să scrii cu sinceritate despre tinereţea ta şi despre cei pe care i-ai cunoscut la vârsta aceea implică destule riscuri. Nu oricine te vede cu ochi buni când îţi aşezi sufletul în palmă. Eşti expus ironiilor, bârfei, reproşurilor… Cei pe care i-am creionat, cu trăsăturile exterioare şi lăuntrice izvorâte din propria-ţi viziune, pot fi nemulţumiţi sau chiar revoltaţi. Să înfrumuseţezi oameni şi întâmplări doar de dragul armoniei cu semenii ar însemna, pe de altă parte, să faci un vizibil rabat de la realism şi seriozitate. (…) M-am străduit să-i privesc totuşi cu ochi critici, lucizi, fiind exigent atât cu cei din jur, cât şi cu propria-mi persoană…
Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii Poetului – ediţia a V-a definitivă, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 367 p. Valentin Coşereanu scrie în finalul prefeţei acestei ediţii: Încheind, putem spune odată cu Poetul că, dacă timpul este o idee ce leagă fapt de fapt, atunci cartea aceasta nu este altceva decât materializarea unui timp al peregrinărilor, într-un parcurs ce concentrează viaţa unui om în doar treizeci şi nouă de ani. Cartea surprinde în paginile ei aproape tot ce a lăsat pe urma paşilor săi un poet genial de talia celor mai mari din lume, ale cărui ,,păcate” omeneşti sînt iertate de acelaşi implacabil timp, care leagă totul de ceea ce lăsăm în urmă. Altfel, urma n-ar însemna nimic din ceea ce ni se relevă.
Mircea Motrici, Relicve literare – colectate de Rozalia Motrici din Atelierul reporterului, Editura Muşatinii, Suceava, 2015, 180 p. În Preambul, Nicolae Cârlan precizează: În atelierul de reporter inspirat rămas de la regretatul Mircea Motrici, s-au păstrat (în afara celor, puţine, publicate) o sumă de texte literare a căror destinaţie trebuie să fi fost antestabilită, măcar intuitiv, de autorul lor. Bănuim că e vorba, pentru cele mai multe dintre ele, de funcţia de preambul la una sau alta dintre frecventele intervenţii reportericeşti, din presa vorbită sau/ şi scrisă, cu care Mircea Motrici se dădea, atât de frumos şi atrăgător, în spectacol. Căci aproape fiecare dintre relatările sale era un fel de flash spectacular, plin de luminozităţi metaforice, încărcate de lirism, şi implicit, de poeticitate…
Mihaela Grădinariu, Risipiri în alb pe alb, Tim pul, Iaşi, 2014, 70 p. Spicuim din două referiri critice. Trebuie remarcat că tematica aceasta (religioasă) i se potriveşte cel mai bine, deoarece pune în evidenţă profunzimea stărilor poetice, latura meditativă a fiinţei sale şi sinceritatea rostirii. Iar atunci când lexemul religios este atras în câmpul semantic al iubirii profane, ai impresia copleşitoare că ai descoperit-o pe poetă în ceea ce (…) a reuşit să ascundă… (Valeria Manta Tăicuţu) Poezia Mihaelei este (…) o confesiune a unei partenere puternice către un partener inalienabil… Nimic fastuos, înstrăinător sau risipitor de esenţă a unului-în-doi, ci o substanţiere a sinelui prin conotaţii, o ,,vizibilizare” stringentă prin alternativă imaginară, “neoglindită” şi neînveşmîntată în broderii parazitare. (C. Blănaru)
George L. Nimigeanu, Amintirile unei maşini de scris, Editura Samuel, Mediaş, 2015, 110 p. În Cuvânt înainte Titu Popescu menţionează: … constatăm că „Amintirile” din titlu se referă la urmele lăsate în viaţa autorului de brutala şi diversificata imixtiune a supraveghetorilor lui; apoi ne duc cu gândul şi la cele câte s-au concretizat în structura cărţii. O carte astfel refăcută subliniază libertatea inspiraţiei, neîngrădirea alegerii momentelor de viaţă semnificative, pentru a fi tratate liric.(…) În aceste Amintiri…, Poetul George L. Nimigeanu dovedeşte peste tot că posedă o matură îndemânare în a-şi stiliza economicos versurile, reducându-le la partea lor esenţială prin eliminarea voită, conştientă a adaosurilor ornamentale, deci a tot ceea ce ţine de împodobirea lor exterioară, de… balastul calofiliei.
Florentin Popescu, Cheia de aur. Cireşul din copilărie, Rawex Coms, Bucureşti, 2015, 126 p. În cele ce urmează, redăm îndemnul autorului de pe coperta a patra a cărții: În îndepărtata copilărie mă jucam cu un diascop, privind la isprăvile Motanului încălţat şi ale Caprei cu trei iezi. Şi nu de puţine ori visam să ajung regizor, să pun personajele de pe pelicule imaginare să se mişte cum voiam şi pe unde voiam eu. Întâmplarea a făcut ca după mulţi ani să ajung să scriu, pe lângă altele, şi mici scenarii pentru Radio. De aci şi până la un altfel de scenariu cinematografic nu mai era decât un pas. Puteam, oare, să renunţ la el? Ambele texte din această carte au fost inspirate din realităţi pe care nu le poate contesta nimeni – ceea ce nu înseamnă că rămân în cadrul strict documentar, fiindcă ele bat mai departe, către ficţiune. Citiţi-le şi vă veţi convinge!
Maria Niţu, Cu afecţiune cronică, Editura Pallas Athena, Focşani, 2015, 165 p. Pentru prezentare, ne folosim de două scurte referinţe critice: Maria Niţu este un critic cu perspectivă, care priveşte un autor în devenirea sa, mereu atentă la nuanţe, lumini şi umbre, construindu-şi cu grijă argumentaţia, cât mai aproape de text, cu dreptate şi demnitate. Nici urmă de ezitare în formularea diagnosticului, cu atât mai puţin în formularea judecăţii de valoare. (Mircea Dinutz) Mobilitatea spirituală, spiritul viu, analitic, însoţit şi armat întotdeauna cu argumente pertinente, capacitatea de a transla cu lejeritate între fragment şi ansamblu, între parte şi întreg, stilul alert şi agreabil, uşurinţa formulării unor judecăţi de valoare în cuvinte puţine, cu o limpezime clasică de admirat, o recomandă pe Maria Niţu ca fiind una dintre vocile ce reprezintă cu demnitate, la această oră, critica noastră. (Rodica Lăzărescu)
Theodor George Calcan, Anul şarpelui Glykon, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2015, 270 p. În scurta prefaţă la această carte, Calistrat Costin menţionează: … Registrul este amplu, cartea se cere înţeleasă cu creionul în mână, Calcan glăsuieşte grav despre multe lucruri sfinte, deplângând ,,surogatul de libertate” alterându-ne sentimentele, “proiectele de viitor” – “libertatea ca un plagiat” încurcându-ne gândurile. Ce-i de făcut? (…) Discurs, disertaţie, demonstraţie, speculaţii pe seama labirintului naturii umane (“căutând înfrigurat idealul îmi dau seama că el nu există”) atestă până în final un om întristător, nepreacomod dar plin de miez în rostirile şi tăcerile sale… Privirea înlăuntrul propriu (autocritică?!) vine să neliniştească pe scribul pestesexagenar nemulţumit parcă de lucrarea sa de până acum: ,,și după treizeci de ani de creaţie opera mea de-abia dacă poate să-nceapă”!
Iulian Moreanu, Povestiri cu un copil, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2015, 171 p. Şi iată că Iulian Moreanu şi-a adunat într-o carte povestirile cu un copil, risipite, de câţiva ani buni, prin paginile revistelor Spaţii culturale şi Revista nouă. Aşa că au fost reunite toate cele 21 de povestiri, de la Prima povestire cu un copil la Ultima povestire cu un copil. Pe piaţa literară din România se impunea apariţia unei astfel cărţi. Pentru că, adevăr spune Ştefan Ion Ghilimescu, pe coperta a patra a cărţii: ... Prozator de certă înzestrare, având în sânge codul meseriei de povestitor modern şi eleganţa expresiei, într-o vreme în care proza scurtă pare a fi ieşit din modă, Iulian Moreanu este unul dintre cei mai îndreptăţiţi apărători ai genului.
