Spații culturale nr. 41 (12)

Octavian MIHALCEA

Meandre ale spaimei

Pornind de la un vis și o anumită reflectare a lui în realitate, Ștefania Oproescu ajunge la motivul director al volumului Pasărea de gheață (Editura ATEC, Focșani, 2015). Puternicele imagini poetice sunt rodul explorării unor zone cu vădit caracter terminal. Introspecția nu eludează atât de mutabilele meandre ale tristeții, astfel contribuind la instaurarea omniprezentului plafon clarobscur. Atipica sinteză a elementelor sacramentale cu adeseori claustranta mundaneitate determină stări lirice extrem de pătrunzătoare: „În atelierul unui sculptor/ am inhalat parfumul letal al formei/ dizolvat în licoarea rubinie/ rămasă de la taina împărtășaniei./ În agonie, mi s-a arătat/ conturul ascuns al întâmpinării/ sub forma chipului tău;/ ochii de jad mi-au tatuat memoria/ și mi-au prelungit veghea/ transformată în zbor./ De atunci, plutesc în juru-ți/ ca fluturele în mirajul luminii/ până când atingerea mă va destrăma/ în voluptatea simțurilor/ după care, nu va mai fi/ nici un cuvânt.” Ritmurile fluide cotropesc inima, împreună cu „pulberea clipei” ce cheamă aproape dureroasa uitare. Sunt chemări, uneori în siaj morganatic, cu accentuate valențe metafizice. Temporalitatea este oprimantă, pradă fiind unei experiențe a vidului. „Razele de lumină” se pierd într-o pulbere densă. Doar „eternitatea unui sărut” mai poate resuscita visele cândva predestinate ascensiunilor. Iată acest tablou cu tușe extrem de adânci, ce reliefează complexitatea peisajului liric propriu Ștefaniei Oproescu: „Ramurile desfrunzite ale copacilor/ țeseau norii sparți de cornul auriu al lunii./ Vântul desena cu pas de zăpadă/ dansul sirenelor nopții./ Tăceam amândoi ca-n templu;/ pașii se auzeau înfundat/ sub arcada înaltă a cerului./ Belșugul miresmelor albe/ cădea ca spuma cascadelor/ și în mâinile noastre împreunate/ se topea răsuflarea suspinului,/ liniștea noastră sălbăticită/ prin albăstrimile nopții./ Tot acolo eram, același cântec/ închipuia imaginea rătăcirii,/ sub coroane de argint ascundeam/ pulberea sângelui, umbra destrămată/ îmblânzită de calmul unui tandru priveghi.” Vocile sângelui sunt integrate, nostalgic, în labirintul rememorărilor cu profunde accepțiuni picturale. Ne găsim în interiorul imemorialelor spații purtătoare de greu decriptabile mistere. Aceste căi furtunoase poartă accentuatul timbru al suferinței. „Visul sălbăticiunii” ca „drog” ar putea constitui un modus vivendi dedicat asumat-supliciantelor dereglări sistematice a tuturor simțurilor. Fantasmatice valori nocturne planează peste versurile abisale din volumul Pasărea de gheață. Un poem despre mamă e aspectat în cheie expresionist-onirică: „Când era tânără, mama n-avea chip/ pentru că nu o vedeam cu ochii,/ ci cu aburul din care-i răsăreau diminețile/ ca respirația curată a ierbii.// Când era tânără, mama n-avea trup/ abia încropea în nopți o rochie de griji/ sub care să ascundă mersul șchiopătat/ al viselor lepădate în zile nelocuite.// Când era tânără, mama a văzut un film/ și de atunci n-a uitat niciodată cum/ Zboară cocorii./ Când simțea bătăile lor de aripi rănindu-i/ tâmplele/ făcea din ele îngeri și îi ruga să-i arate/ linia orizontului.” Cromatica poemelor are nuanța sângelui trecut prin naufragii vătămătoare. Complexitatea memoriei poartă cu ea urmele unor nemiloase flagelări. Tentațiile sunt integrate unei cavalcade asimilabile manifestărilor coșmarești. Până și mediile hiperprotectoare plăsmuiesc apariții înspăimântătoare: „când universul întreg/ era căptușit în brațele mamei,/ chiar și atunci/ în visele cele mai curate ale copilăriei/ se strecura o arătare;/ spaima surpării cerului/ în vârtejul morții ca un sorb,/ alcătuind o roată imensă/ de stele în mișcare.” O luminozitate atenuată învăluie aceste topos-uri ale ființării la limită. Amalgamarea luminilor cu umbrele creează un regim al riscului implicând complexe aspectări ontologice, odată cu multiplele limitări care decurg de aici. „Somnambulice călătorii/ prin hipnoza poveștilor aproape uitate” veghează dureroasele contururi din Pasărea de gheață.

Fiinţări „la limită”

Debutul cărții lui Gheorghe Bacalbașa, Domiciliu obligatoriu (TipoMoldova, Iași, 2015), este caracterizat de o marcantă prezență a fenomenului morții care, împreună cu restul desfășurărilor realiste, accentuează impactul pe care narațiunea îl are asupra cititorilor. Axat asupra spațiului medical, autorul caută să decripteze nebănuitele mistere profilate pe fondul acestor fascinante incursiuni, de multe ori vindecătoare, în trupul uman – intervențiile chirurgicale. În roman sunt descrise cu minuțiozitate profundele trăiri pe care le are chirurgul cu ocazia unei operații: „Puțini ar fi putut bănui că la fiecare intervenție, Horia Preda, campionul cazurilor imposibile, era cuprins de trac. Fiecare intervenție era un dans pe sârmă cu lunecări și redresări, lungul drum de la un stâlp la altul, și în spatele lui, manevrând atent balansierul, susținându-l, într-o perfectă tăcere, era secundul lui dintotdeauna, Ioana Lujeriu. Nimeni nu ar fi putut citi tracul acesta privindu-i fața masivă, osoasă, impasibilă, cu părul rebel și vâlvoi strâns sub masca de operație. Starea aceasta, când resimțită acut, când numai ca o senzație surdă, subconștientă, o avea la fiecare operat, și nu înceta decât odată cu ieșirea pe poarta spitalului.” Suntem introduși în atmosfera sălilor de operație, cât și în nebănuitele culise ale acestora. Relațiile dintre cadrele medicale, sublinierea mecanismelor ascensiunii pe linie profesională, complexitatea mediului spitalicesc, iată numai câteva puncte de maxim interes ale volumului Domiciliu obligatoriu. Gheorghe Bacalbașa dovedește un profund nivel al cunoașterii psihologiei relațiilor interumane, de aici decurgând aprecieri încărcate cu o deosebită veridicitate. Relația indisolubilă dintre abisalitatea sufletului omenesc și actul operației, mai mult sau mai puțin supusă rigorilor materialist – mecaniciste, în acest binom rezidă atât de problematizantul elan al ființării la limită. Gheorghe Bacalbașa ne propune un joc desfășurat în cadru spitalicesc, acolo unde mutabilitatea naturii umane se dovedește primordială. Diversele inserții din jurnalele participanților la viața spitalului probează primatul elementului subiectiv în raport cu aparența unui dat obiectiv. Natura umană presupune și potențialitatea conflictului, astfel că întâlnim în roman diverse situații din siajul necontenitelor lupte pentru superioritate, la acest nivel detașându-se captivantele abordări teoretice ale lui Gheorghe Bacalbașa: „Coruperea cuvântului creează un metalimbaj general. Forma fără fond a renăscut spre o nouă viață, jargonul formelor ingenue în serviciul violenței. Supunerea la cuvântul corupt este o formă perpetuă de amenințare care te bagă represiv sau preventiv în realitatea obligatorie, ca pe un cățel în balta lui de urină. Este o formă permanentă, reiterată din ritualul supunerii. Ești obligat prin limbaj să intri în joc, iar odată intrat accepți să fii corupt. Ți se taie alternativa. Este totodată o formă de solidaritate întru promiscuitate a agresorului cu cel agresat.” Sunt evidențiate flagrantele minusuri pe care le are orânduirea comunistă, ceea ce conduce la înspăimântătoare mutații comportamentale. Pentru a ne opri și asupra stilisticii romanului, dominantul peisaj realist se intersectează temporar cu valoroase situări în perimetrul prozei estetizante: „Știa foarte multe lucruri și pe nesimțite intrai cu el într-o galerie de vechi și frumos: lucirile de aramă ciocănită măiestru de meșteșugarii Evului Mediu, sclipirile acute și fațetate de Bacara, veselul Capo di Monte și sobrul cafeniu al ceramicii englezești, arome exotice de smirnă și cuișoare. Mătasea de China se rostogolea bogat pe covoarele grele de Buhara și peste toate trona maiestuos samovarul argintat al bunicilor. Hărți pergamentate și galbene așteptau tăcute în suluri să fie desfăcute, de degetele lui știutoare, între sfeșnice grele de argint. Coperțile aurite, de piele, ale unor cărți rare ascundeau în ele adevărul lumii și se învecinau pe rafturi cu vase sferice din lac roșu ca purpura feniciană și cloisonné-uri complicate, rod al unei arte complexe și antice. Boluri pântecoase pline cu poame uscate trăiau în armonie cu ancusul egiptean aducător de noroc.” Și teritoriile onirice sunt introspectate, în câteva ocazii, de romancier. Natură complexă, acesta e un fin cunoscător al tipologiilor umane, de la șefi și subalterni din domeniul medical, până la indivizi ce aparțin altor straturi sociale. Profund relevante se dovedesc dureroasele incursiuni prin istoria comunismului autohton, caracterizat de tirania inechității. Romanul Domiciliu obligatoriu subliniază habitudinile unei societăți concentraționare axate pe o programatică depersonalizare a majorității membrilor ei, fiind surprinse stări de fapt absolut revelatorii.

VASILE Ghica

Despre natură

Ninge liniştit peste oraş cu funingine proaspătă.
Să le lăsăm urmaşilor petrol şi cărbune. Măcar pentru muzee.
Împădureşte un munte! Abia după aceea obrăzniceşte-te şi trimite la tipar o carte.
Poluarea apei continuă. Ne vom spăla oare pe obraz scuipându-ne unii pe alţii?
Cât de greu ne-am desprins de maimuţă. Şi cât de uşor se trezesc unii grohăind.
Nu ni s-au vindecat toate cucuiele de la căzăturile din copaci.
Nici cel mai fioros animal nu şi-a făcut, deocamdată, cojoc sau mănuşi din piele de om.
Dacă bucătăriile noastre vor fi, în curând, lipsite de energie, vom deveni ori vegetarieni ori canibali.
Nu am inventat noi confortul. Unele peşteri, locuite cândva, aveau apă caldă, încăperi decomandate şi expoziţii de pictură.
Distrugem cu atâta furie pădurile, ca să fim siguri că nu ne vom mai putea întoarce în copaci.
Dacă rămâneam în păduri, ajungeam poate ori sihaştri, ori tâlhari.
Am plecat din pădure cu o frunză vestimentară şi ne-am întors la ea cu gatere, care se văd de pe Lună.
Prima gaură făcută în cer de omul contemporan este cea din stratul de ozon.

Valeria MANTA TĂICUŢU

Vieţi irosite

Om cumsecade, profesor onest prin nordica Putnă, Mircea Aanei scrie romane care-i seamănă. Proza lui este serioasă, urmărind, fără fasoane stilistice, conturul unui spaţiu real; desigur, nu se poate vorbi despre o copiere/ imitare a realităţii, ci, în buna tradiţie literară, de reconstrucţie în limita realului, imaginaţia fiind folosită doar în măsura în care este necesară la re-crearea culorii şi a sunetului unui timp trăit subiectiv. Dacă „Potecile primăverii” (ediţia a doua, editura AccentPrint, 2015) reprezintă, mai degrabă, un jurnal transformat (nu cosmetizat) în roman, un alt volum, publicat în 2014, la aceeaşi editură, şi intitulat „Unde-i tinereţea mea?…” depăşeşte limitările inerente stilului diaristic şi urmăreşte povestea unei vieţi irosite. De fapt, ratarea, eşuarea în banal, distrugerea iluziilor reprezintă teme comune ale romanelor lui Mircea Aanei, poate şi pentru că, de multe ori, viaţa este mai „inventivă” decât literatura, situaţiile prin care ne obligă (pe toţi, nu numai pe scriitori) să trecem depăşind imaginaţia.
Provenind dintr-o familie harnică, numeroasă şi cucernică, Mircea Aanei îşi caută – şi-şi găseşte – subiectele, temele fundamentale şi energia de scriitor exact în acest mediu, poate şi fiindcă cel mai bine scrii despre lucrurile pe care le cunoşti. Ficţiunea nu prea-şi găseşte rostul atunci când ai în vedere realizarea unei „cronici de familie” (la un moment dat, prezentându-şi romanul „Potecile primăverii”, autorul riscă eticheta de „bildungsroman”, dar ea nu corespunde nici ca intenţionalitate, nici ca realizare, fiind vorba, mai degrabă, de un nărav al profesorilor de română de a explica/ încadra/ clasifica etc. nu numai ceea ce scriu alţii, ci şi ceea ce scriu ei înşişi). Prin urmare, considerând mai nimerită sintagma „cronică de familie”, trebuie spus că romanul „Unde-i tinereţea mea?…”, în ciuda dezavantajului pe care-l oferă, din start, titlul (prea siropos, amintind de romanţe şi alte cântece de petrecere) este bine scris, într-o limbă corectă şi curată, fără abundenţa aceea de figuri de stil la care te-ai aştepta după un asemenea titlu.
Şi, fiindcă „Unde-i tinereţea mea?” nu este restricţionat, maiorescian, de gustul vreunei „duduci din Vaslui” (de care se cuvenea să ţină cont inclusiv Ion Creangă, când trimitea poveşti şi povestiri la „Convorbiri literare”) şi nici de chingile vreunui alt „canon literar”, Mircea Aanei apelează la o formulă modernă (şi destul de folosită) – cea a pluralităţii vocilor narative – pentru a-şi urmări personajul în oglinzi paralele.
Profesorul Grigore Afloarei (fratele autorului) află, la 63 de ani, că suferă de o boală incurabilă şi că mai are foarte puţin de trăit. Discursul narativ brodat în jurul acestei teme – iminenţa morţii – nu se distanţează net de ceea ce, îndeobşte, ne-a oferit până acum literatura română de la origini până în prezent. În „Prins”, de Petru Popescu, de exemplu, personajul despică firul în patru, speculează, filosofează, pe scurt şi cu o formulare împrumutată din folclorul scriitoricesc, „se scarpină pe creier” – sau bate apa-n piuă (cum zicea nea Marin, şoferul-filosof de pe strada mea) – bazându-se pe compasiunea cetitorului şi pe răbdarea care vine la pachet cu această compasiune. Personajul lui Mircea Aanei, profesor care-a renunţat, de mult, la catedra de Limba română pentru o slujbă mai bănoasă, dar înjositoare, la un hotel din Bucureşti, nu are suficientă putere speculativă (linia lui ontologică s-a cam redus la muncă, „bucate alese”, băutură cât cuprinde şi, mai ales, sex la întâmplare) şi nici apetenţă pentru transcendent, aşa că nu face nici o încercare de a-şi depăși condiţia (tragică, fără îndoială). Recursul la memorie reprezintă moartea dintâi, moartea mică, după ea urmând să vină moartea cea mare, definitivă. Rememorând scene din copilărie şi adolescenţă, din tinereţea irosită şi din anii fără rost care i-au urmat, Grigore Afloarei nu-şi găseşte împăcarea necesară, nu se purifică prin confesiune/ spovedanie, ci reuşește să se întunece, să se închidă, să intre de bunăvoie şi înainte de vreme în moarte. O carieră ratată, o căsnicie ratată, o viaţă ratată sunt subiecte puternice, care-l depăşesc, însă, pe recepţionerul de la „Intercontinental”, gata oricând să lăcrimeze la auzul unor cântece vag romanţioase, banale, dar patetice, de genul „La fântâna cu uluc” sau la lectura unor texte ca „Prinţesa Pasăre” de Florin Ţupu.
Ceea ce face Mircea Aanei, ca autor, este să-şi lase personajul să-şi arate limitele, nereuşitele, căderile. Nu ai impresia, ca cititor, că au fost selectate/ adunate în mod special doar scene în care personajul se face de râs; dimpotrivă, lipsa de perspective şi de ideal, dezumanizarea, căderea în banal, în ridicol, mentalitatea infantilă, apucăturile de neam prost (datorate stării de ebrietate permanente) fac parte din structura intimă a lui Grigore-condamnatul şi-i dau autenticitate. Prin urmare, şi romanul – realist, cu perspectivă narativă dublă (obiectivă şi subiectivă în egală măsură) – devine, tocmai din cauza autenticului pe care-l cultivă, unul care merită atenţia cititorului.

Vasilica ILIE

Poveste la început de primăvară

Dimineaţa zilei de 1 martie. Trepidaţia, încă de la ivirea zorilor, cu zgomotele mijloacelor de transport, cadenţa paşilor a celor care se îndreaptă spre activităţile cotidiene, au trezit oraşul la viaţă. În drumul spre staţia de metrou, Ilinca simţi un aer de primăvară, venit parcă din străfundul pământului, învăluindu-i toată fiinţa. Razele soarelui care o însoţeau îi luminau chipul, îi înveseleau sufletul, făcând-o să se gândească tot drumul, cu plăcere, la momentul când colegii ei de birou, ca de fiecare dată, în această zi, o aşteptau cu flori, zâmbete, mărţişoare şi bomboane. Cu dezinvoltura unei puştoaice, coborî scările şi se pierdu prin mulţimea de oameni care aşteptau metroul pe peronul ce devenise de atâta timp pentru ea o obişnuinţă, singurul mijloc de circulaţie rapid care o ducea spre serviciu. Era îmbrăcată sport: o pereche de blugi mulaţi, o geacă din piele treisferturi, de culoare neagră, cu glugă, prevăzută pe margini cu blăniţă din vulpe roşcată, pe cap o beretă de culoare albă, din lână, tricotată, în picioare, ghete din piele de culoare neagră. Cu toate că vagoanele erau full, găsi, spre surprinderea şi norocul ei, un loc şi se aşeză. Alte gânduri luaseră locul celor vesele. Privea în gol, fiind absentă la lumea ce o înconjura. „Mi-ar fi plăcut ca astăzi, de 1 martie, să mă invite un bărbat la plimbare, să ne ţinem de mână, să râdem şi să ne îmbrăţişăm”, îşi spuse în gând.
De când divorţase nu îşi găsise un bărbat care să merite aşteptările ei, un bărbat cu care să iasă la plimbare, care s-o înţeleagă, să fie lângă ea atunci când are nevoie de un umăr pe care să-şi sprijine capul. Şi apoi, vârsta de cinzeci şi trei de ani i se părea destul de înaintată, că un barbat de aceeaşi vârstă nu se mai uită la ea: „bărbaţii de vârsta mea se uită după fetele tinere cu fuste scurte şi buricul gol, asta este la modă acum. Parcă, după 1989, democraţia a întunecat minţile atât în cazul bărbaţilor, cât şi în cel al femeilor,” îşi continuă ea gândul. Tresări în momentul când se anunţă staţia unde trebuia să coboare. Se ridică de pe scaun şi se apropie de uşă. În faţa ei se afla un bărbat înalt care stătea cu faţa spre uşă.
– Coborâţi la prima staţie, vă rog?
Bărbatul se dădu într-o parte, o privi atent în ochi şi îi răspunse scurt:
– Da!
– Mulţumesc! răspunse ea şi se uită în acelaşi timp în ochii lui cu un uşor zâmbet pe buze, binevoitor.
Privirile lor li se întâlniseră şi parcă se aprinseră. Ilinca îşi retrase imediat privirea, dar bărbatul începu să o studieze insistent. Nici ea nu stătu degeaba; cu coada ochiului stărui asupra chipului străinului. I se păru că arată destul de bine, nu-i dădeai mai mult de cincizeci de ani: îmbrăcat într-o pereche de blugi, o geacă neagră scurtă până la mijloc, un pulover gri cu anchior, dedesubtul căruia avea o cămaşă bleu cu gulerul scos pe deasupra. Pe cap purta o şapcă trasă pe ochi şmechereşte, din acelaşi material ca blugii din care se vedea foarte puţin părul grizonant de pe lângă urechi. Când privea pe sub ea se vedeau nişte ochi mari, frumoşi, de culoarea albastră, ca şi cum tot cerul se oglindea în ei. Mâna pe care o ţinea pe bara de metal, pe partea laterală a uşii arăta destul de fină şi cu degete lungi. Metroul opri în staţie şi uşa se deschise. Bărbatul îi făcu loc să coboare, invitând-o din ochi, fără să articuleze vreun cuvânt. Ilinca coborî şi se îndreptă spre scările rulante care o duceau la suprafaţă. Cineva din spate o stigă:
– Doamnă, v-a căzut mănuşa!
Ea se opri, se uită la mâna în care ştia că ţinea amândouă mănuşile, observă lipsa uneia, zâmbi, şi se uită înapoi. Bărbatul care coborâse din metrou era cu mănuşa ei într-o mână şi cu un baston subţire, de susţinere, în cealaltă. Veni spre ea şi îi întinse mănuşa.
– Mulţumesc frumos!
Se uită mai atentă spre el, observându-i mâna în care ţinea bastonul şi adăugă:
– V-am făcut să vă deranjaţi, aţi făcut un efort, vă rog să mă scuzaţi.
– Cred că este o entorsă. Merg la doctor să-mi facă o radiografie .
– Vă doresc multă sănătate! spuse Ilinca şi plecă în grabă spre serviciu, uitându-se la ceas.
– Şi eu vă doresc serviciu uşor, spuse bărbatul care rămăsese cu mâna în aer.
Ar mai fi vrut să spună ceva dar nu mai reuşi fiindcă femeia se îndepărtă de el cu paşi grăbiţi.
După ceremonia cu înmânatul mărţişoarelor, a florilor, bomboanelor cu ciocolată, a pupăturilor, Ilinca se aşeză la birou, deschise calculatorul şi începu să lucreze. Nu putea să se concentreze. Îi apăru în faţă chipul bărbatului din metrou, mai ales ochii aceia mari, albaştri, care o priveau insistent. „Puteam să mai stau de vorbă cu el, să-l consolez, mai cu seamă că suferea cu piciorul. Mi s-a părut un bărbat drăguţ, delicat, de la o vreme am devenit sălbatică, mi se pare că toţi bărbaţii sunt neserioşi şi, efectiv, fug de ei”, îşi zise.
Din când în când, acasă sau la birou, chipul bărbatului i se arăta în faţă la fel ca o fată morgana. Rămase cu imaginea în care privirile lor s-au întâlnit şi au scânteiat pentru o clipă. Nădăjduia că într-o zi o să-i apară în faţă, la metrou. Acasă, de multe ori vorbea cu el în gând. Îi pusese numele de „străinul”, iar când avea unele probleme personale îi cerea fel de fel de sfaturi, apoi spunea: „străinule, mulţumesc că m-ai ascultat şi m-ai ajutat să trec peste această problemă”. Nu putea să şi-l scoată din minte. Se uita în oglindă şi se întreba ce-o fi cu ea, şi-a pierdut minţile, dacă ar vedea-o prietenele ei ar zice că a înnebunit.
În vară, Ilinca îşi luă o săptămână din concediul de odihnă şi plecă la munte, la insistenţele unei colege, biletul cumpărându-l chiar de la ea. Nu mai putuse pleca, i se îmbolnăvise copilul mic, de câţiva anişori, de vărsat de vânt.
Începutul lui iulie, în Bucureşti, debutase cu o vreme frumoasă, chiar foarte călduroasă, aşa cum este de obicei în luna lui cuptor, iar ea, sătulă de atmosfera sufocantă a capitalei, abia aştepta să ajungă la munte, să simtă răcoarea pădurilor de conifere şi susurul izvoarelor de munte.
Plecă din gară, dimineaţa, pe la ora 9.00 şi dorea să fie până în prânz la hotel, în staţiunea Sinaia. De la gară până la hotel nu era mult de mers pe jos. Se cam încărcase cu bagaje, pentru că îi plăcea să fie cochetă oriunde mergea, chiar dacă sejurul era pentru o săptămână de zile. Se îmbrăcase într-un costum de vară în culori vii: pantaloni treisferturi şi o bluză pe dinafară, strânsă pe mijloc, cu mâneci scurte, scoţându-i în evidenţă frumoasele-i coapse. Pe cap purta o pălărie de paie cu o eşarfă care îi atârna într-o fundă la spate, în una din culorile vii de pe costum, toate acestea făcând-o să arate mult mai tânără. Faţa ei întinsă, fără niciun rid, radia la lumina soarelui. Ajunsă la recepţia hotelului se prezentă la ghişeu pentru repartizarea unei camere. În faţa ei se afla un bărbat înalt care preda cheile, semn că îşi terminase sejurul. Când acesta se întoarse cu faţa, Ilinca rămase împietrită locului: îi ştia atât de bine chipul acelui bărbat cu care vorbea în gând aproape în fiecare zi, de când îl văzuse prima oară, încât credea că de data aceasta chiar visează. El era! Nu ştia cum să procedeze. Nu ştia cum îl cheamă ca să-l strige pe nume, nu putea să articuleze niciun cuvânt. La rândul lui, bărbatul, văzând-o, se fâstâci şi se împiedică de bagajele pe care le avea lângă el, se dezechilibră şi gata-gata să-i cadă în braţe. Ochii lor s-au întâlnit din nou, scânteind.

Distribuie: