Literadura nr. 23 (8)

Sorin CĂLIN

Afif

(din Volumul „Propoziții pretențioase”, 2022)

Sinucidere curată fiecare efort. Nu-s zile să nu mi se reamintească truda dublă pentru fiecare pas din viață. Și cu ce începe fiecare? Cu scrierea: bastonașe, liniuțe, puncte, cifre…. Apoi număratul la abac, ce chin, misterioasa ramă cu sârme și bile mi-a dat de furcă un an până să-i pătrund metoda. Abia ce-o jucam pe degete, că învățătoarea ne-a și descotorosit de ea. ,,Tabla înmulțirii!”. La clasa a doua primeam această nouă provocare printre alte câteva, iar la final culegea laurii cel mai abil, o dată premiat pentru notele cele mai mari și încă o dată evidențiat pentru implicare prin alegerea în fruntea colectivului de pionieri ai clasei. Cine merita avea tot dreptul, cine nu, pierdea rândul la aprecieri și aștepta o tură următoare. N-am fost primul niciodată, de aceea am apucat trecerea cravatei roșii pe sub epoleții cămășii albe de nailon în runda a doua, în serie cu toți cei ce luaseră mențiune în primul an de școală, pe bune. Diferență mare. Pentr-un 9,20 medie generală mâncai silabe și adunări la prânz, dimineață și la cină. O să mă abat din povestit doar cât să mă arăt sceptic cu privire la reevaluarea sistemelor de valorizare și notare cu calificative, cuvintele sunt uneori atât de sărace că nu pot determina cantitatea de informație acumulată. Un abis al rațiunii gândite socialist în capitalism, o metodă de uniformizare mai ceva decât în cerințele doctrinare comuniste. Se cerea la un moment dat să treacă pe cât posibil toată școlărimea clasa, abuz înfierabil, dar cu mai mult de cinci nu ajungea nimeni la liman, în plus, plutea asupra celor trecuți ,,de milă” un abur de dispreț dens, de la colegi la profesori, cei ,,acceptați de silă” nu se simțeau tocmai confortabil să fie arătați cu degetul a neștiință.
De aceea, chiar la clasa întâi exista o reală concurență. Doar când pronunți suficient și considerațiile pentru munca depusă par cel mult satisfăcătoare. Și cum să vină copilul acasă cu FB fără să-ți frămânți mințile cât să fie? Zecele era zece, fără greșeală, nouă avea sub semnătură înroșirea a cel puțin două locuri, optul vreo patru și așa mai departe. La șapte deja erai candidat la meseria de acar după spusele oricărui profesor, acea meserie de jos în ierarhia celor de la Căile Ferate. Cum să mă convingă scala nou propusă când eu știu că ,,bine”-le a fost încadrat între șapte și opt, unde se postau acei elevi numiți ,,mediocri”, iar ,,satisfăcător”-ului, de la 10 cinci la șase, i se servea acel tipar al prostului. Ce dramă erau toate aceste cifre minore, ce jale dacă obțineai patru, ce impertinent deveneai pentru un 1, 2 și 3. Urecheli, mustrări, chemări la director…. N-a fost nici plop, nici acaț subiectul lecției de la botanică pentru care-am încasat primul ,,scăunel”, discursul moralizator al profesoarei a fost atât de acid și acuzator încât era prima oară când pavilioanele auditive și obrajii s-au umplut de-un roșu dureros, senzația de arsură îmi dădea impresia că voi exploda în scurt timp. Când i-am dus carnetul mamei… Perechile ei de palme s-au potrivit exact peste dos și de plâns mi se împestrițaseră mațele, iar plămânii, acin lângă acin, îmi sughițau fiecare respirație. Acir și acum că am să uit acel prim episod când cheia s-a rupt în broască și mutra acră a tovarășei Uță, reticentă la explicațiile unui proaspăt ieșit de sub tutela învățătoarei. Acri fuseseră și strugurii de c-o lună înainte, unde aceeași, cu trening bleumarin, părea domestică, mă privea așa c-un ochi a simpatie după credința mea de nouă ani și-un pic, falsă, nesațul cu care vârâse ,,țâțele vacii” în gură, acre ca naiba, culese din găleata colegului Dorinel…. Dar despre întâmplările năstrușnice de pe celebrul acru de vie unde ne-am făcut veacul noi, cei de la B, o lună încheiată, altădată.

Alie

Când este să meargă lucrurile…. Peri albi. Și nu de bătrânețe, ci din cauza egocentrismului unora pe care nu-i….
N-am ales, am cules. Doi de ici, doi de colo, grupul nostru de duete multiple a fost ostil chiar înainte să ne fi spus bună dimineața, mutările de la un loc la altul, permise cu un simț al îngăduielii la limita suportabilității, dar afișat cu afabilitate, pe singura alee a aparatului de zbor, cu sens unic șanjabil, aveau să scoată la iveală caracterele mai degrabă rurale, parcă lipsite de minima educație comportamentală când pământul de sub picioare nu-ți aparține.
Vreo câteva dame hlizite, doi-trei masculi alfa și încă o pereche de comedianți populari cărora le-au pierit talentele la decolare, vâjurile, altitudinile sporite cu fiecare metru câștigat în fața pistei, vibrațiile, tremurândele aripi le-au retezat curajul împrăștiat la clasa a doua a Boeing-ului șapte sute și ceva la un număr sporit de decibeli.
Deci, pe cine să aleg? N-am găsit pe nimeni potrivit profilului meu, nici măcar pentru o treaptă mai sus decât nivelul obișnuit al unei discuții. Încă ne-au luat și-n balon când ne-am reîntâlnit în autobuzul pus la dispoziție pentru destinația finală: hotelul Thon. ,,Cine-or fi, dom’le, ăștia, Forțele de Muncă?”. I-am răspuns cuviincios. Atâta inteligență a putut etala cel descoperit ulterior a fi un soi de solist de muzică populară și om de radio la nu-ș’ ce post. A te alia cu astfel de indivizi…. Dar este destul de mult spus, nici bună ziua nu merită să strici. Altora însă, și-aici frăția stilurilor muzicale surori își spune mereu cuvântul, merită să le acorzi toată atenția. Un amic precum Alex F., puști față de ,,băbătiile noastre”, este binevenit oricând.
Izolaționismul de care am avut parte s-a manifestat imediat după descinderea din autocar, în timpul popasului prelungit în holul hotelului, perechile pop-disco, noi, Alex și Ilinca fusesem omiși din opțiunile de strigare și cazare, alte ,,personalități” avuseră întâietate la ghișeul multi lingvistic cu buletinul. După o oră de vânzoleli între fotolii și masa cu două iMac-uri, unde puteam să-mi mai alin curios răbdarea trecută de punctul de fierbere, mi-am luat inima-n dinți și am pus întrebarea, după o tentativă de adresare întreruptă în limba gestual-verbală engleză, într-o manieră gravă cu tonuri alto: Da’ pe noi nu ne mai cazează nimeni? Chiar așa, ultimii? Ea, fiindcă doar o ea puteam ,,să-mi aloc” liniștirii nervului imanent, c-un rapid răspuns, ,,Vă căutam, aveți la mine cheia camerei!”, a pus capăt lamentării din punctul maxim posibil. Și-am urcat, și-am tot urcat la etajul 21, cu o viteză ce-mi amintea de virajele cursei aviatice părăsite nu cu undă de regret, în mai puțin de cinci secunde și-un amin crucificat cu limba-n palatele gurii. Una peste alta, mi-a trecut pentru câteva minute profundul amoc, ajuns în cameră, s-au înmuiat crispările. Vizita de curtoazie băii, privirile wallstreet-iene ferestrei, destinderea musculară câteva clipe în pat, despachetările. Dușul de rigoare cu îmbălsămări de aloe și-un strop de aromă de alun, sigur și cu ceva radical amil, un pic amar la gustarea inevitabilă…. Altă viață! Belgiană!

Acilă

Dorințele apar uneori, dispar însă la…. Plecăm, în sfârșit! Planurile mele de casă nouă abia se conturau, gard, alei, fundații și…. Un pomelnic lung și costisitor de materiale. Ajung în patul meu, singurul în care dacă înfig cornul în pernă, adorm la mare urgență. Totuși, căile spre avion, cum spusesem, te învârt și te sucesc de rămâi fără punct de reper, acușa abia bag de seamă că prima parte din traseu s-a șters definitiv din minte, am luat elevatorul, am purces pe scara puturosului, habar n-am! După aceea se conturează totul cu precizie. Ai nimănui la casa pentru procurarea final-way-ticket-ului, un pustiu înfricoșător se aciuă în sufletul meu de călător întârziat, rupt de grosul grupării artistice și obligat să mai facă pe uliul adiat de curenții lui zece mii de leghe… peste nori. Nimeni în față, nimeni în spate, după ce se perindaseră la vama irișilor puzderie de coplanetari. N-om avea ghinionul ca vreunui îmbărboșat să-i treacă prin bilă a se adăpa la ,,izvorul tămăduirii” coparticipanților la traficul aerian, nu s-o fi infiltrat vreun adept la inepția izbăvirii prin moarte instantanee cât mai violentă, adult, dar fără minte-ntreagă, de-l de adoră pe Allah, pe care-l aduce ceasul fatal când ți-e lumea mai dragă? ,,Ia uite-ne și pe noi, ne adună clipa ca să ne dăm duhul la mii de kilometri de țară!”, adăst nătâng o vreme la scenariul ăsta de coșmar. Buletinul, numele în scripte, eliberare. Bagaj în mână, chitare la cală, dar la alt ghișeu. Și nu știu cum se face că intrăm deodată în aglomerație, obrazul vastelor încăperi, umbrite în urmă de posibilitatea că poți să aduni inși cu nemiluita spre a-i suprima în șagă, se îmbujorează, culoarea vieții se lasă adusă pe retină și se adapă în speranța că vom supraviețui. Cel puțin o vreme. O traversăm și ne îndreptăm către ,,nudism”.
Zece porți ca să adune informații despre chiloții mei, ai tăi și ai lui. Să nu fie de tablă că piuie încă de la…. Aduși ca vitele la abator intrăm cu altă teamă, să nu cumva vreun ,,amabil” să ne fi ,,împrumutat” cu niscai ,,interzise”, eu și Alex pe un gang de verificare, Dan lângă. Aclam scrupulozitatea, mi-e dragă minuțiozitatea, dar nu când ai de verificat lenjerie, tubulatură de pastă de dinți ori spray. Să le facă din plastic. Bărbatul, deh, mai necioplit, femeii însă, în văzul tuturor să îi atârni șpilhozenii în vârful creionului denotă lipsă de respect a intimității, să se mai nimerească cineva… – la plecare din București, cum îi este obiceiul întâmplării de a aduna persoane din aceeași zonă de habitare, am întâlnit la intrarea în aeroport un râmnicean de care nu mă despărțeau 24 de ore de când purtasem o convorbire telefonică, fără să mă înștiințeze că se va deplasa spre… – se face dama instantaneu neagră, verde, bleumarin….
Un curcubeu…. O mutră acrie mai lipsește, o engleză răstită, o mână pe pistol a trupelor ce-și fac rondul ca pe front și e de-ajuns să ți se înmoaie mădularele, să transpiri, să te ia cu leșin. Și ăștia sapă video adânc în măruntaiele geamantanului….
Mi-am râs în sine de sistem, nu e nicidecum o radiografie precisă, pe display, cel puțin în capitala noastră, se înșiră linii și curbe, de diferite nuanțe, trasate parcă în joacă de copiii de trei-patru ani.
Hazul nu te scapă totuși de atmosfera încinsă, sufocantă, niciun sistem de aeraj nu te ajută să-ți reduci măcar cu o zecime de grad temperatura brusc crescută, gâtuitoare. Sufli către pieptul degajat cu degetele prinse de cămașă, faci palma evantai, cauți să te adapi la vâna cu vânt rece din aparatura halei în zadar, nu trece pe moment. Prin stânga am intrat, pe dreapta ieșim. Și dă-i și numără. Și-a noastră parcă intrase-n pământ.

Marin Moscu

Lacrimă de dor

O lacrimă de dor
Pâlpâie pe buzele
Imaginației

Fum de gânduri
Răsună în pielea
Regatului meu.

Mi-e foame
De îmbrățișarea ta.

Unghere de vrajă
Aprind lumânări
Pe aripi de dor.

Pudra uitării

Buzele-nfloresc
În părticica de sărut,
Zarea clocotește
În dorința
De a tivi orizontul
Între noapte și zi,
Noi adunăm umbre
Din propriile drumuri
Presărate
Cu pudra uitării.

Convertire

Ești visul,
Ești aerul,
Ești focul,
Ești soarele și
Picătura de ploaie.

Ești convertită
În dependența mea,
Iubire apăruta
În toamna
Conștiinței mature.

Un vis respirat
Prin toți porii
Scaldă speranța.

Distribuie: