Spații culturale nr. 41 (3)

Petrache PLOPEANU

Cincisprezece victime în căutarea unui criminal!

Se gândește la ceea ce discutase cu Lucrețio înainte de a se despărți.
„—Amice, îi spusese acesta, degeaba te încăpățânezi să demonstrezi că timpurile postmoderne pot crea și o crimă postmodernă. Crima rămâne crimă, indiferent de epoca în care a fost făcută. Criminalul nu are acea pregătire pentru a-și premedita postmodern fapta și pentru a o pune în aplicare, având în același timp și mobilul necesar. Și, dacă ești atât de sigur de ceea ce afirmi, continuase el, răspunde-mi, te rog, ce înseamnă o crimă postmodernă?”
„—Pot să-ți spun ce presupune postmodernismul, dar o crimă postmodernă, sunt convins, nu a fost realizată până acum, ocoli comisarul Paollo întrebarea. Dar mai sunt convins că aș recunoaște-o fără ezitare” replicase el, întemeindu-se pe studiile sale de istoria și psihologia artei. Lucrețio nu răspunsese imediat, se uitase doar lung la el și clătinase din cap. Adăugase mai apoi: „Arta este artă și crima este crimă, ai grijă să nu le amesteci!”
Cum să le amestec, își spune acum, în timp ce se îndreaptă spre casă. Într-adevăr, arta este artă și crima este crimă, dar și o crimă poate fi analizată uneori ca o creație de artă. Mai reușită sau mai proastă. Poate fi și invers, realiză instantaneu, chicotind amuzat: să analizezi o creație de artă ca pe o crimă. Strâmbă din buze și ridică din sprâncene, așa cum făcea atunci când un lucru, care inițial nu-i reținuse atenția, se insera în mintea sa. „O operă de artă ca pe o crimă… David de Michelangelo… cum aș putea să o analizez ca pe o crimă?!” În memorie îi reveni din nou („Pentru a câta oară?”) prima sa expoziție de fotografie. Avea șaptesprezece ani și se pregătea încă de pe atunci pentru o carieră în domeniul artei. Era obsedat de noile teorii ale lui Lyotard și Bahtin despre postmodernism. Credea, naiv totuși, că este suficient să te fixezi asupra unui subiect și să-l reproduci în evoluția sa, preluând și fixând momentele esențiale, potrivit unui mesaj pe care vrei să-l transmiți. De orice natură ar fi fost acel mesaj.
Expoziția sa era alcătuită din fotografii reproducând în mărime naturală o fereastră acoperită cu o draperie din lamele subțiri din plastic („Neapărat din plastic!”). În partea stângă, atârnă o tijă cu care, rotind-o, se schimbă orientarea lamelelor. În dreapta, înfășurat pe un scripete ascuns de suportul prins de rama superioară a ferestrei, se găsește șnurul prin care se ridică sau coboară draperia, eliberând vederea. Rama verticală din stânga ferestrei este prevăzută cu un mâner care se rotește 180 grade deschizând fereastra, sau rabatând-o. În dreptul mânerului, trei lame de plastic sunt rupte pe o distanță de opt centimetri. Se creează astfel un dreptunghi de șase pe opt centimetri fără protecția draperiei, prin care se vede geamul, indiferent de orientarea lamelelor.
Ideea lui a fost aceasta: a realizat cincisprezece fotografii ale ferestrei, variind de la fotografie la fotografie orientarea lamelelor („Paralele, închise-concav, închise-convex”), poziția tijei („Dreapta, centru, stânga”), poziția mânerului ferestrei („Vertical-sus, centru-stânga, vertical-jos”), deschiderea draperiei („Închis, deschis-sfert, deschis-jumătate, deschis-trei-sferturi, deschis total”). Ultima fotografie, a cincisprezecea, nu mai avea nici o draperie. Cu fiecare fotografie se mărea dreptunghiul inițial de șase pe opt centimetri, pentru a ajunge în final cât cadrul ferestrei. Reporterul ziarului local îl întrebase atunci, văzând interesul stârnit de expoziție:
„—De ce ți-ai numit expoziția, «Crima»”?
„—Pentru că totul este ucis încetul cu încetul și misterul plutește: ce?, cine?, de ce?, cum? Iar golul acuză! Trebuie să reumplem golul, nu cu ceea ce a fost, ci cu altceva. Acesta este spiritul postmodernismului: Crima! Crima artistică!” I se păruse atunci că spune ceva inteligent. Nu percepuse zâmbetul indulgent al reporterului. Pe postul local de televiziune a apărut și comentariul acestuia: «Expoziție de fotografie cu titlul: Crima! Autorul se arată încrezător în viitorul artistic al crimei». De fapt, reporterul ar fi vrut să spună «viitorul criminal al artei», dar înlocuise cuvintele fără să-și dea seama de acest lucru decât la revederea emisiunii, când era prea târziu. Reacțiile spectatorilor la acest comentariu adusese sporirea ratingului televiziunii respective și cota de piață a reporterului. O umbră a rămas ascunsă undeva în mintea lui, totuși!
Și a artistului de șaptesprezece ani, cu toate că ambele expresii, „viitorul criminal al artei” și „viitorul artistic al crimei”, nu-i spuneau nimic. Deocamdată.
Rămăsese credincios ideilor sale de la sfârșitul adolescenței și începutul tinereții, chiar dacă, între timp, pe lângă studiile sale artistice, făcuse și Școala de Poliție și lucra de ani buni ca polițist. Prietenul său, comisarul Lorențio, mai bătrân cu cinci ani, făcea echipă bună cu el chiar de când ieșise de pe băncile Școlii. Diferența de vârstă nu crea nici un obstacol în calea unei prietenii ce dura chiar de atunci. Asta nu excludea contrazicerile permanente între ei pe teme din cele mai diverse, dar îndeosebi pe aceea a obiectului muncii lor, crima! Paollo era convins că postmodernismul schimbase și viziunea criminalilor asupra crimei la nivelul subconștientului, iar crima avea să-și schimbe înfățișarea. Societatea își impunea asupra individului structurile ei profunde, spunea el pe urmele teoreticienilor, făcându-l pe individ să fie medieval, modern, postmodern („Și ce-o mai urma”). Credea că Școala de Poliție este învechită și că trebuie să se înnoiască în ton cu postmodernismul.
„—Nimic nu-i întâmplător, Lorențio, că eu am făcut și Artele și că sunt polițist. Poate că este un semn, un punct de plecare în schimbarea metodelor de abordare a Crimei («Cu C mare!»)”. Prietenul său îl privea ca întotdeauna lung, clătina din cap și aștepta momentul potrivit pentru a-i răspunde. Întotdeauna când anchetau o crimă („cu c mic!”), pentru a-l aduce, credea el, cu picioarele pe pământul mizerabil („Din sferele înalte și curate ale Artei!”).
Își oprește Fiatul lângă bordură, în dreptul Villei Leda, o clădire barocă renovată de curând, în care își avea apartamentul. Coboară din mașină și o încuie, dar nu apucă să facă decât doi pași spre intrarea în gangul întunecos. Întunericul doar spart de razele lunii i-a ascuns până atunci pe cei cinci indivizi care-i ies în întâmpinare, plasându-se strategic pentru a-i tăia retragerea. Observă în mâinile a patru dintre ei arme.
—Comisar Paollo Borghes, mâinile la vedere! Poliția criminală. Cel ce vorbise se apropie și mai mult… Cu o mișcare rapidă, se plasă în spatele său și, trăgându-i mâinile spre el, îi puse cătușele. Îl întoarse cu fața spre el și-l privi câteva clipe fără a scoate un cuvânt, în timp ce alți doi îl prinseră strâns de brațe. Voiam să văd primul criminal postmodern, articulă el tăios ironic, primul monstru postmodern! Parcă despre asta îți place să vorbești așa de mult… Iar acum ai trecut de la vorbe la fapte. Dacă nu poți prinde criminalii postmoderni, te-ai transformat tu într-unul dintre ei. Paollo își impusese încă de la începutul evenimentelor să fie calm. Mai trecuse de câteva ori prin asemenea întâmplări, în care pentru câteva minute sau ore, devenea, din greșita interpretare a unor dovezi, criminal. Uneori își spunea că și aceste neplăceri temporare îl făceau să ceară, periodic, schimbarea metodelor de pregătire a polițiștilor într-un sens postmodern. Nu spune nimic, așteptând cu răbdare să se lămurească încurcătura. Îl cunoștea din vedere pe cel care era șeful echipei, Galleano parcă, schimbase altădată chiar câteva cuvinte cu el. Fac parte, el sigur, probabil și ceilalți, din Secția de Interior, iar lumea se cam ferește de ei pentru că-și bagă nasurile peste tot, prin dosare, dar și prin viețile personale ale tuturor.
—Bla, bla, bla… Bla, bla, bla, rostește în batjocură cel din stânga sa… știi procedurile…. în mașină, capul jos, ce spui… împotriva ta, chemă-ți avocatul, bla, bla! O arestare postmodernă, vezi?
Dimineața vine Lucrețio. El nu apucase să doarmă nici o oră; interogatoriul în care ceilalți insistau pe lucruri despre care el nu avea nici cea mai vagă idee cum ar putea să fie legate de el, îl epuizase. Nu reușise după ziua de ieri să mănânce ceva, să se spele, să doarmă câteva minute, măcar. Prietenul său intră în camera de la Interne în care și-a petrecut noaptea, se așează alături de el pe patul îngust și-l privește insistent.
—Am citit tot până acum. Chiar dacă ai fi tu, n-aș putea crede. Paollo:
—Ce înseamnă „tot”?
—Villa aceea izolată și îndepărtată, incendiul, cele 15 trupuri umane carbonizate, dovezile care te incriminează: contractul de vânzare-cumpărare a villei cu semnătura ta pe el, diferitele amenajări suspecte și documentele lucrărilor recepționate de tine, urmele dubei tale care vin și pleacă de mai multe ori la și de la villă, combustibilul folosit la incendiere… A mai rămas ceva neamintit?… A da, instrumentele acelea ciudate…
—… De tortură…
—Posibil…
—…Lucrețio, de la început vreau să stabilesc un lucru de care vreau să fii convins, indiferent de ce mi se va întâmpla: nu am habar cum de a ajuns numele meu pe hârtiile alea, nu sunt absolut deloc implicat în ceea ce vor internii să-mi pună în cârcă, nu cunosc zona, n-am fost niciodată acolo. Nu am torturat, nu am ucis și nu am ars pe nimeni! Orice ar fi este, ca și în celelalte cazuri pe care mi le-au aruncat în spate tot ei, o înscenare și zău dacă pricep care este cauza. Cred că au făcut o obsesie cu mine…
—…Și cu ideile tale despre „Crima postmodernă”! Iarăși cred că e posibil, dar nu ar merge așa de departe… În celelalte cazuri, nu au avut nici un fel de documente, legături cu faptele de care erai acuzat, nici măcar pe departe… Poate că este altcineva cel ce-ți poartă sâmbetele… N-am acces la toate documentele, dar și ce am reușit să văd, dă măsura minuțiozității cu care a fost pregătit totul. Dacă nu ai fi tu la mijloc, nu aș sta pe gânduri să accept imediat toate acuzațiile!
—Perfecțiunea în acest domeniu…
—Nu, nu este vorba de perfecțiune. Din cele văzute de mine nu reiese nicio stare de perfecțiune, ci de legătură clară între elementele care există și tine. Nu este nici neglijență, dar nici perfecțiune. Există un echilibru între cele două, iar tu ești acel punct de echilibru… Sau autorul crimelor…
—Cum adică… „sau autorul”? De ce există acest „sau”?
—Eh, m-am grăbit cu vorba, face obosit Lucrețio, am vrut să spun că autorul este punctul de echilibru, dar, în viziunea internilor, tu reprezinți acel punct. Voi încerca să vorbesc cu Galleano, dar știi cât de susceptibil este față de toți, când anchetează un astfel de caz… în care criminalul se presupune că este un polițist chiar de la Poliția Criminală… Și vom face și noi ancheta noastră, nu vom sta cu mâinile în sân. Șeful nu poate accepta că tu ești autorul crimelor și mi-a dat mână liberă să fac cercetări paralele cu acelea ale lui Galleano.
—Cu ajutorul lui Mary, presupun.
—Desigur. Dar trebuie să fiu atent să nu-l calc pe coadă sau să-și dea seama că informațiile sale „transpiră”, șoptește conspirativ Lucrețio. I-am cerut lui Mary să-mi aducă deseară copii după cât mai multe documente. Ceea ce am citit a fost o variantă informativă către biroul Șefului. Tu, înregistrează cât mai multe informații pe care ți le oferă ei prin întrebări. Poate dacă punem cap la cap ceea ce avem, vom reuși să aflăm adevărul. Cine și de ce vrea să te înfunde și de ce în modul acesta complicat.
Întrebările de la interogatoriul din acea dimineață:
—Câți oameni pot intra în duba pe care o ai?
—Nu am nici o dubă.
—Documentele ei sunt pe numele tău. Ai cumpărat-o pe data de 23 aprilie acum doi ani. De când pregătești asasinatele?
—Nu am asasinat pe nimeni.
—Cine sunt oamenii pe care i-ai torturat?
—Nu am torturat pe nimeni.
—Câte drumuri ai făcut cu duba?
—Nu am nici o dubă.
—Ce semnifică legarea lor de stâlpi și arderea lor?
—Nu am legat pe nimeni, nu am ars pe nimeni.
—Ești rasist?
—Ce? îi scăpă fără să vrea.
—De ce arderea trupurilor s-a făcut în proporții variabile?
—…
—De ce?
—…
—De ce?
—Nu știu, nu știu! Nu am făcut eu ceea toate astea!! Strigătul lui Paollo era dovada sfărâmării calmului său de care se înconjurase până atunci ca într-o platoșă impenetrabilă. („Vor face totul pentru a te înfuria!” îi spusese Lucrețio, „pierderea autocontrolului îți poate dăuna, știi foarte bine!” Și tocmai le-a dat satisfacție!)
—Nu are rost să negi, avem dovezi cât să te condamne zeci de ani. Recunoaște și-ți garantăm o reducere substanțială. Știi că așa faceți toți până la urmă. Cădeți la învoială cu noi și noi vă răsplătim. Stai maxim zece ani închis, ieși pentru bună purtare, îți continui viața. O să fii încă tânăr când o să ieși. Altfel, n-o să mai ieși viu de acolo! Își impuse să se calmeze și să afle și alte informații.
—V-am spus că nu am ucis pe nimeni. Totul este o imensă înscenare!
—Da, da și tu ești arhanghelul Gavriil care a ucis balaurul și încă paisprezece adepți! Interogatoriul se reluă în limitele stabilite:
—De ce fiecare cameră este amenajată aproape identic ca celelalte?
—Identic? îi scăpă de surpriză lui Paollo.
—Te faci că nu știi… Aproape identic… Aproape simetric. Asta îți cer principiile postmodernismului, nu? Ai vrut să ne arați cum poți face tu o crimă postmodernă. Intertextualitate, cincisprezece victime în căutarea unui asasin, eu-ei, identitate-alteritate șamd, zice accentuând prescurtarea de la și așa mai departe!
—N-am vrut să fac nimic pentru că n-am făcut nimic.
—Da’ știi ce vreau eu să știu, preia ștafeta al doilea anchetator, pe mine mă interesează de ce în jurul fiecărui stâlp ai plasat instrumente de tortură identice, da’ în poziții diferite. A, dar nu vreau să-mi răspunzi. Vreau să vezi astea. Îi întinse un dosar. Pe când îl luă, dintre coperțile de plastic alunecă un carton de mărimea coperților dosarului. Căzu cu fața în sus pe podea. Aplecându-se să-l ridice văzu într-o fracțiune de secundă ce era: una dintre fotografiile din prima sa expoziție, cea cu ferestrele. Rămase aplecat și se ridică încet fără să o mai ia de jos.
—…? Cei doi anchetatori îl priveau cu mare concentrare. Îi înregistrau fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare clipire a pleoapelor.
—Cinșpe negri mititei,
cinșpe mari ferestre
cinșpe camere cu ei,
ne-ai lăsat ca zestre!
fredonă atent la fiecare cuvânt, urmărind mimica lui Paollo, Anchetatorul cel Bun.
—Ai reținut, nu? face al doilea, Anchetatorul cel Rău, „Cinșpe negri mititei…”
—Erau negri?, îngaimă Paollo pierit și văzu confirmarea clătinată a capului celuilalt.
—Ai reținut, nu? face primul, „cinșpe mari ferestre…”. Până aici cinșpe la cinșpe…
—Ai reținut, nu?, face ca un gramofon stricat al doilea, „cinșpe camere cu ei…”. De ce cinșpe camere? Nu puteai să-i omori pe toți într-o singură cameră? Sau trebuiau satisfăcute Principiile dragi ale Postmodernismului tău? Un racursi, o revenire la izvorul dintâi, zestrea…
—…„ne-ai lăsat ca zestre”, completă primul. Paollo se uită la ei ca la doi nebuni:
—Nu înțeleg nimic, se miră foarte calm. Ce Dumnezeu are a face Expoziția mea de ferestre cu crimele voastre?
—Păi nici noi nu înțelegem ce are a face o expoziție de fotografii ale unor ferestre nenorocite, cu titlul pe care i l-ai dat, auzi colea: „Crima”! Doar n-o să spui că visai chiar de la șaptesprezece ani la Crima asta de azi, că nu te cred! Pentru asta trebuie să fii talentat, să cunoști, cum zice amicul tău Lucrețio, teorii și para-teorii ale Postmodernismului, să pătrunzi în spiritul lor și să creezi ceva practic. Așa cum ai făcut tu cu expoziția ta de „Cinșpe negri mititei”! Este un titlu bun, nu?, se întoarse al doilea către primul, apoi din nou către Paollo. Numai Tu ai putut face asta! Ești mare…!
Dovezile nu au putut fi respinse. Închisoare pe viață. Cazul său a făcut vâlvă în mass-media câtva timp după care totul s-a stins.
—Crima nu a fost una obișnuită, spune Lucrețio, ci una încărcată cu oroare, dar și artă. Această îmbinare între cele două, într-un mod cu totul și cu totul postmodernist, i-a făcut pe oameni să se intereseze de tine. Puteai deveni un adevărat fenomen al zilelor noastre, care, așa cum au început să spună „capetele vorbitoare” de la televiziuni, ar fi putut să definească noua structură a realității. Dar a lipsit ceva…
—Pe naiba fenomen, clătină Paollo din cap, o să stau aici până o să mor și-or să se sature nu numai de mine, ci și de numele meu și de amintirea mea. Cel puțin dacă aș fi eu autorul crimelor… Dar m-am gândit mult în tot acest timp cine mi-a făcut răul acesta. Și la fel, ce semnificație a dat cel care mi-a înscenat totul, expoziției „Crima” și celor cincisprezece crime oribile. Am reușit să văd că există un model și în felul în care au fost gândite și puse în practică. Percep numeroase asemănări între ceea ce am gândit eu despre expoziție și artistica acestor crime multiple. Fiecărei ferestre îi corespunde o crimă, cu un anumit background. Așa cum mi-am organizat fiecare fereastră, cu diferențe minime între ele, dar semnificative, la fel și criminalul și-a organizat locul și subiectul crimei minuțios. Între fotografiile victimelor și ferestre apar similitudini uimitoare.
—Expoziția ta cu ferestrele … S-a reluat de câteva ori interviul dat de tine reporterului la expoziția cu ferestrele și comentariul său pe marginea interviului. Mai ales acea inversiune a cuvintelor care a dat expresiile, „viitorul criminal al artei” și „viitorul artistic al crimei”.
—Îmi pare rău pentru băiatul acela care eram… L-am băgat în belele fără să merite. Tot ce dorea era să aibă o expoziție trăsnet, să vorbească despre ea măcar televiziunea locală, să fie mândru de sine! Nu merita toate lucrurile astea de acum…
—Eu voi continua să caut alte informații care ar putea schimba situația, adăugă Lucrețio, nu pot să te părăsesc.
—Pe măsură ce trece timpul, vei realiza că toate eforturile sunt inutile, că s-a lucrat prea bine pentru a reuși să dovedim că mi s-au înscenat toate astea. Tonul lui Paollo era al unui om descurajat. În următoarele luni, s-a gândit în fiecare clipă la ceea ce i se întâmplase. Își irosise viața cu vorbe, gesturi și acțiuni inutile, când ar fi trebuit să meargă pe drumul acelui băiat. Gândurile i se limpezeau privind prin mica fereastră la care ajungea urcându-se pe unica masă a celulei. Fiind socotit „deosebit de periculos”, era ținut singur, nepermițându-i-se decât o scurtă plimbare pe zi în curtea interioară. În restul timpului, privea la lumea care trecea dincolo de zidurile închisorii. Stătea ore în șir cu capul rezemat de pervazul ferestruicii, gândindu-se la sine, la ce ar fi făcut dacă, printr-o minune, ar fi fost dezvăluită toată înscenarea căreia îi căzuse pradă. Lumina soarelui îl lumina la orele dimineții, ale prânzului sau cu ultimele raze, după care luna îl mângâia cu firele ei de argint strălucitor. Se lăsa pradă mângâierilor și-i răspundea, trimițând prin mica deschizătură a ochilor recunoștința sa spre cerul înstelat. Când trecuseră cincisprezece luni de când era închis, își crease un echilibru interior și nu se mai gândea la lumea de afară decât ca la o iluzie care dispare o dată cu venirea zorilor.
Lucrețio a venit, așa cum venea în fiecare lună. Și el, tot mai descurajat, tot mai abătut, încât Paollo trebuie să-l încurajeze pentru a nu ceda nervos. De data asta, Lucrețio a venit în celulă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată de când fusese închis. L-a îmbrățișat cu lacrimile scurgându-i-se pe obrajii neîngrijiți:
—Gata, s-a sfârșit, s-a sfârșit… Paollo l-a luat în brațe, l-a strâns și el fără a înțelege ceva. S-a încheiat, a repetat prietenul său, pleci!
—… Ce înseamnă asta… Plec!?
—Pleci de aici, ești liber prietene, totul s-a lămurit… Ești liber. L-a mai strâns o dată în brațe și l-a silit să se așeze împreună cu el pe marginea patului. Toate acuzațiile împotriva ta au fost retrase, ești liber…
—Au fost retrase, făcu Paollo neîncrezător, cum adică au fost retrase? Așa pur și simplu?
—Da, așa pur și simplu, mai ales după succesul răsunător al noii tale expoziții despre care nu mi-ai spus nimic. E adevărat că în ultimul timp parcă nu am fost pe lumea asta…
—Expoziție? Ce expoziție? Lucrețio îl privi uimit
—Să nu spui că și asta… Fața prietenului său, răvășită, îi confirma cele bănuite. După câteva clipe se adună suficient pentru a fi în stare să vorbească coerent: în Palatul Expozițiilor a fost deschisă zilele trecute o expoziție triplă. Re-expunerea „Crimei”, o a doua expoziție „Cinșpe negri mititei” și o a treia „Fereastra”. Perplexitatea lui Paollo îl împiedică să vorbească mai mult. Glasul i se înecă și tăcu. Scoase apoi o hârtie din buzunarul hainei și i-l întinse. Ordinul de eliberare. Paollo îl luă cu mâini tremurânde și abia reuși să-și fixeze privirea încețoșată de lacrimi pe scrisul oficial: „Dispune… eliberarea… fără obiect”
—Fără obiect, abia șopti și el…
—Da, se pare că totul a fost o imensă farsă… O să înțelegi mai bine în următoarele ore… Să mergem, toți te așteaptă chiar aici, afară, la porțile închisorii. Expozițiile tale… Tăcu din nou excedat de emoții.
Paollo ceruse tuturor să rămână singur câteva minute. Primise de la un necunoscut o scrisoare cu îndemnul de a o citi imediat. O deschise înfrigurat, anticipând că acolo va găsi Explicația tuturor celor ce se petreceau:
„Dragul meu Paollo. Îți spun așa pentru că ești omul cel mai apropiat de mine. Nu mă cunoști, dar eu te știu foarte bine. Ți-am urmărit întreaga viață și mi-am permis ca într-un anumit segment al ei, să acționez pentru a schimba, prin tine, destinul conștiinței acestei generații, care se îndrepta cu repeziciune spre o perioadă întunecată din istoria ei și, cine știe, poate chiar spre extincția speciei umane. Dar să nu mai pierdem timpul. Deși acum știi, am ținut să mă adresez direct ție.
Unu: nu există nicio Crimă. Cei „cinșpe negri mititei” au murit de moarte „bună” într-un spital. Au semnat înainte de a muri de câte o boală incurabilă câte un contract, plătit cu bani grei, prin care trupurile lor deveneau proprietatea mea. Le-am folosit după ce viața se stinsese în ele.
Doi: au acceptat, cât timp erau în viață, să fie după moarte, obiectul unei expoziții intitulate „Cinșpe negri mititei”, ce făcea un pod cu prima ta expoziție, „Crima”.
Trei: toate lucrurile au fost „aranjate” de mine profitând de anumite neglijențe ale tale. Am cumpărat Villa cu semnătura ta, am amenajat fiecare cameră pentru fiecare „victimă”, urmând principiile pe care le-ai formulat inconștient sau conștient în prima ta expoziție.
Patru: eu am organizat în numele tău expoziția „Cinșpe negri mititei” în paralel cu reluata expoziție „Crima”. E un succes mondial!
Cinci: ai la adăpost în Switze Banck toate dovezile care te dezincriminează.
…Cine sunt eu?
Poate că odată și odată îți vei aminti de cel ce te-a învățat să ții un aparat de fotografiat în mână! Adio!
P.S. Expoziția «Fereastra» nu am organizat-o eu!”

Petrache PLOPEANU

Mi-am luat o inimă în leasing,

de la sirena ce-nvârtea big-bangul:
alege-ți câte vrei, mi-a cântat hangul,
le iei acum, nu vei plăti nicicând
(învingător, mi-am spus, din nou o să înving)!

… Dar ai o datorie,
ea mi-a mai spus, ‘nnotând
prin mulțumirea mea ca printr-o apă vie:
va trebui să fii perpetuu fericit,
altfel ți-o iau ’napoi și cu dobândă mare.

Era un timp acela, când eu credeam, se pare,
că îmi sunt necesar și-aceasta implicit,
și chiar suficient, acolo-n mușuroi.

Am fost secundă, părelnică schimbare,
m-am contopit cu erele în roi,
eram convins de veșnica lăută,
că-mi bate-n piept o galaxie-ntreagă!

Acum, sirena ce cânta e mută
și nici măcar nu neagă:
urechile mi-s pline cu note sfărâmate,
mulți vin să le plătesc și mă lovesc în spate.
… Dar, înapoi, ce inimă voi da
și cum îmi voi plăti dobânda?

Distribuie: