Literadura nr. 23 (3)

Noise Poetry/INTERVIU – Radu VANCU

,,… când aveam 17 ani am citit, în trei nopți consecutive, Arta Popescu, Ieudul fără ieșire & Nostalgia. Atunci am înțeles cu adevărat că literatura e mai mult decât literatura; că pagina nu e doar o suprafață, ci și o enormă adâncime, ba chiar și un cer;”

Marian Mihai: După douăzeci de ani de la debut, după opt volume de versuri, cărți de eseuri, romane și numeroase traduceri din poezia universală: Ezra Pound, William Butler Yeats și John Berryman, texte incluse în nenumărate antologii din țară și străinătate, a meritat timpul și efortul?
Radu Vancu: Fără îndoială, da. Indiferent cât de reușită e literatura mea, chiar și dacă ar fi cu totul o eroare și un sfârâiac: da, a meritat. Fiindcă partea splendidă, atunci când încerci să construiești frumusețe din cuvinte, e că vezi frumusețea. În textele altora, pe care le citești, uneori le și traduci; în diverse limbi pe care le înveți ca să poți să-ți faci cât mai temeinic treaba, să urmărești frumusețea prin toate cotloanele verbale prin care s-ar putea ascunde; în muzici; în filme, în cărți; în viața pe care o trăiești, în viețile care te trăiesc. Vezi frumusețea – & poate că și ea te vede pe tine. Chiar și poeții proști (printre care aș fi la fel de onorat să mă aflu ca printre oricare alți poeți) văd frumusețea; poate că nu au capacitatea să o redea – dar o văd. Și, cum zic, putem spera că și ea ne vede pe noi. Asta merită totul, da.

M.M.: Care este cea mai frumoasă întâmplare pe care ți-a adus-o literatura?
R.V.: Am făcut Literele ca să ajung scriitor – și am ajuns să mă căsătoresc cu o colegă de grupă & să avem un copil & să mă bucur de prietenia câtorva scriitori enormi (cronologic, Mircea Ivănescu fiind cel dintâi). Asta e deja mult mai mult decât ar putea cere oricine. Pe lângă asta, am călătorit mult, am văzut locuri & oameni care altfel mi-ar fi rămas pentru totdeauna străine; literatura a făcut să intre în suflețelul meu bleg & provincial mult mai mult decât ar fi putut duce. De unde și anumite plesnituri pe la colțuri, de unde și anumite fracturi. (Poate că ar trebui să socotesc fracturile astea interioare printre întâmplările cele mai frumoase aduse de literatură.) (Și chiar le socotesc.)

M.M.: Literatura ta, în special poemele, aduce laolaltă sentimentul de nebunie a existenței cu micile și durabile speranțe de a fi om. Care sunt micile și durabile tale speranțe dincolo de aceasta?
R.V.: Mica & durabila mea speranță, cum atât de frumos spui, e chiar asta: că sunt om. Dincolo de asta nu poate exista nici o speranță – și ar fi, de altfel, inutil să existe. Am văzut atât de mulți poeți mari care n-au reușit asta, adică să fie oameni OK; n-au reușit să lase literatura lor să facă din ei ceea ce ea făcea din alți oameni: adică oameni OK. Pentru mine ei sunt, toți, niște lecții. Pe de o parte, e reconfortant să văd că poezia lor n-a eșuat acolo unde omul din ei a eșuat; pe de alta, îmi rupe sufletul.

M.M.: La redacția revistei noastre și la rubrica #yournoise a paginii de Facebook a Clubului de Lectură Noise Poetry, tinerii trimit pentru a fi eventual publicate poeme care ne fac să credem că aceștia nu au citit niciodată poezie contemporană. Din păcate, mulți rătăcesc pe drumuri deja demult bătătorite, chiar sterile, care de multe ori nu mai duc nicăieri. Ce sfaturi ai pentru ei, ce i-ai îndemna să citească?
R.V.: Nu poți inova fizica decât cunoscând ce fac contemporanii tăi în fizică. Nu poți inova în poezie decât cunoscând ce fac contemporanii tăi în poezie. În general, nu poți inova în limbaj decât cunoscând limbajul. Așa că i-aș îndemna să ia, pentru început, antologii ale poeziei din anii ’80 până azi: antologia optzecistă a lui Mușina, cele nouăzeciste ale lui Boerescu și Țupa & Ciubotaru, cea douămiistă făcută de Anastasia Gavrilovici & Alex Cosmescu. Să le citească, e imposibil ca unele poete, unii poeți de acolo să nu consune cu modul lor de a intra în lume, sau cu modul lor de a lăsa lumea să intre în ei. Iar apoi să înceapă să construiască în direcția asta, să intuiască ce au lăsat neexplorat antecesorii lor, să meargă unde antecesorii s-au temut. Să vadă ceea ce antecesorii nu au avut ochi să vadă. Și să nu uite că poezia poate veni în lumea în infinite modalități – dar că, în măsura în care ea trebuie să fie ceva, atunci trebuie să fie intensitate. Uneori, citind anumite versuri, ai impresia că intensitatea lor e pe cale să aprindă pagina. Spre asta trebuie să tinzi când scrii. Evident că eu n-am reușit asta. Dar măcar am încercat. Și asta le-aș spune: că nici nu merită să începi să scrii dacă nu încerci asta.

M.M.: Spunea Mircea Cărtărescu la un moment dat, într-un interviu, că dincolo de ocupație, de reputație, dincolo de orice oameni am fi fiecare dintre noi, trebuie să fim și cetățeni. Cum se simte, ce simte cetățeanul Radu Vancu față de actualul context politic: frustrare, dezamăgire, resemnare?
R.V: Toate la un loc, mai puțin resemnarea. Plus silă față de acei politicieni care și-au câștigat mandatul promițând ceva – pentru ca, odată votați, să facă opusul riguros a ceea ce au promis. Mă refer, bineînțeles, la Klaus Iohannis înainte de oricine altcineva. Ce a făcut el, readucând PSD la putere după ce și-a construit toată campania pe o platformă anti-PSD, este de un cinism față de care nu am decât dezgust & repulsie. Este, fără dubiu, cel mai mincinos dintre președinții români de după 1990. Însă asta nu înseamnă că lupta civică din ultimii ani a fost în zadar. Am oprit derapajul liberal al lui Liviu Dragnea; dacă proiectul lui Dragnea ar fi reușit, noi am fi fost cu toții captivi într-un regim în care statul de drept a fost făcut țăndări. Or, noi am intrat în Uniunea Europeană aderând la un set anume de valori – printre care și statul de drept (ba chiar printre cele dintâi). UE n-ar fi putut accepta în clubul ei un regim politic în care statul de drept era anihilat; de altfel, sancționarea României pentru abuzurile regimului Dragnea împotriva justiției începuse deja să fie discutată public în Parlamentul European, cum vă aduceți aminte. Prin urmare, civismul nostru a avut rolul important de a bloca un derapaj auto-distructiv al României. Am rămas un stat european fiindcă am fost în stradă, fiindcă am încercat & am reușit să oprim capturarea României de către un partid mafiot. Că președintele Iohannis a ales să readucă exact acest partid la putere, e adevărat. Că asta mă face furios & scârbit, e din nou adevărat. Dar resemnat, asta nu sunt. Știu că civismul nostru e tot aici – și că se va reactiva din nou atunci când ne vom afla într-o fundătură similară a istoriei.

M.M.: Până în ce punct, până unde crezi că un poet, un scriitor poate cultiva responsabilitatea socială, morală a cititorului?
R.V.: Nu știu dacă e treaba poeților să facă asta. Eu nici n-am fost în stradă ca poet – ci ca cetățean, ca om iritat & îngrijorat de fundătura istorică în care eram pe cale să intrăm. Și nici n-am scris poeme ca să spun ce credeam – am scris articole, multe, am vorbit în presă și la televiziuni, în fine, am făcut tot ce mi-a stat în putință să transmit și altora alerta asta, spaima asta că România își poate rata destinul european din pricina unui politician speriat de pușcărie. Nu cer însă tuturor scriitorilor să facă lucruri similare; fiecare dintre noi încearcă să construiască o Europă românească așa cum poate, din tot ce-i stă la îndemână. Îmi amintesc cum Stefan Zweig, atunci când i s-a cerut să scrie împotriva lui Hitler, a ales să scrie o monografie a lui Erasmus din Rotterdam, spre uimirea & chiar iritarea comanditarilor. Puțini au înțeles de la bun început că ce făcea Zweig era, de fapt, o monografie-manifest despre spiritul european, pe care Erasmus îl ilustra fără rest, într-o epocă de un anti-europenism turbat & sângeros. Cartea lui Zweig, până la urmă, și-a găsit publicul – ba, într-o anumită măsură, chiar și-a inventat publicul: fiindcă Europa a trebuit reinventată după ce distrugerea lui Hitler a încetat. (Cartea lui Tony Judt despre reinventarea Europei după 1945, Postwar, cu cele peste 1.300 de pagini îndesate de revizitare a istoriei recente a continentului, e cel mai impresionant manifest pro-Europa pe care-l cunosc.) Un scriitor trebuie să facă ce a făcut Zweig: să răspundă, cu armele pe care le consideră cele mai eficiente, împotriva răului. Chiar dacă cei din jur nu vor înțelege de la bun început ceea ce vrea să spună & să facă.

M.M.: Ești și un redutabil traducător, am amintit mai devreme de unii dintre poeții traduși de tine, și știm că acum lucrezi la traducerea poemelor lui Walt Whitman. Cum te influențează pe tine ca poet traducerea de poezie?
R.V.: Traducerea e o combinație de muncă artistică & de muncă de cercetare pe care n-o găsești la nici o altă formă de scris. Ea e deopotrivă artă & știință. Când traduci, reconstruiești un anume tip de frumusețe – însă din materiale lingvistice străine de cele originare; asta e artă, și încă una dificilă. Însă, de asemenea, faci un research extins despre viața celui pe care-l traduci, despre scrisul lui, despre intertextele lui, despre surse & biografeme etc., faci adică un tip de cercetare științifică aprofundată, comparabil cu oricare alte modalități academice ale cercetării – care însă se resoarbe în traducere & dispare odată ce ai terminat de reconstruit textul în limba ta proprie. Pentru mine, acest hibrid de artă & știință a fost mereu catalitic: a intrat în propriul meu scris & l-a deblocat, l-a ajutat să intre în alt nivel al jocului, să descopere lumi & skill-uri pe care înainte nu le aveam. Dacă un poet pe care-l traduci nu face asta pentru tine, fie el nu e suficient de bun, fie tu nu ești suficient de bun traducător.

M.M.: Există vreo carte care nu neapărat să-ți fi schimbat viața, așa cum se spune adeseori, ci care să fi avut un impact extrem de puternic asupra ta, o carte la care să revii constant?
R.V.: Sigur că da – am mai spus-o, când aveam 17 ani am citit, în trei nopți consecutive, Arta Popescu, Ieudul fără ieșire & Nostalgia. Atunci am înțeles cu adevărat că literatura e mai mult decât literatura; că pagina nu e doar o suprafață, ci și o enormă adâncime, ba chiar și un cer; că hârtia nu e doar un plan, ci și o grosime cu crevase și cu lanțuri muntoase; că, în fine, cerneala tipografică are cu adevărat o gravitație infinită, din care (din fericire) nu mai poți evada niciodată. Când am citit ediția recentă a Melancoliei lui Cărtărescu, ultima povestire, Închisoarea, unul dintre cele mai teribile & hipnotice texte din toată marea literatură gnostică universală, m-a trimis direct în acele nopți halucinate ale adolescenței mele. Ăsta e rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura. Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă în noi.

Noise Poetry este realizată de Mihai Marian

Radu Vancu

Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima mea. Dar n-am avut curajul.

În schimb am scris – asta, din nefericire & inconștiență,
am avut curajul – a ieșit o inimă din viermișori încârligați & negri, o inimă urâtă & rea, cum iese din
toate utopiile,

și cu ea în piept calc acum în băltoaca din fața blocului,
cu ea în piept cultiv acum, câteva minute mai târziu,
laxul personal de la fereastra mănsărduței,

cu inima asta încârligată & rea privesc înapoi, lăsându-mă
mult pe spate în scaunul de plastic de pe marginea
lacului personal, cealaltă inimă a mea mărșăluind
triumfătoare departe în cer, răsturnând galaxii &
rățuște de plastic.

Civilizat e numai omul care a trecut prin infern.

Din volumul ,,Psalmi”, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Aubade

Când zorii bat cu degete trandafirii în termopanul alb
al mansardei, să te gândești la mine.

Când mergi pe jos spre școală, să te gândești la mine.
Dacă mergi cu taxiul, să te gândești la mine.

Dacă migrena face să-ți plesnească tâmplele de durere
și aștepți pauza, cu nervii întinși la maxim,
să te gândești plină de iubire la mine.

Când ți se pare că ai luat de la mama ta tot ce urai,
când vezi că eu am devenit taică-meu,
când nu mai poți suporta să te gândești la mine gândește-te la mine,
dorește-ți din toată inima să faci dragoste cu mine,
fii sigură că mă adori.

Când viața noastră poate fi rezumată în două propoziții simple
(Radu e rău. Nu sunt fericită),

când viitorul arată ca un șomer alcoolic de 49 de ani
gata să-și pună ața de gât,

când începi să pierzi sistematic în cearta cu lucrurile,
gândește-te la mine.
Când lumea arată așa pentru mine,
mă gândesc la tine și-mi trece.