Fărădelegea lui Călin – Coșul ciril
Renunțam, știți cum, una-două!
De drag de cuvinte și expresii nelalocul lor continui. Și faptul că uit de la mână până la gură ce înseamnă fiecare, găsind în cititorul-scriitor din mine un curios, nu că n-aș fi din fire. Doar ce mă delăsai de legate și donate, care-s liberalități – acesta uitat, proaspăt și imediat trimis la lăzile de gunoi ale conștiinței – și mă reluă Art. 989. Un dram de metafizică zace în Al. 1, un apriorism, ca și-n Al. 2, cerându-i-se dispunătorului, transmițătorului, deh, să vază-n sine, să ,,… prevadă criteriile pe baza cărora…” beneficiarul (în zadar mă omor după un sinonim, m-aș deda la aceeași metodă a Codului Civil de-al înflori inutil și iremediabil pentru lectorul de ultimă speță) va putea fi identificat. Un portret robot de însușiri fizice și caracteriale bănuiesc. Însă principala calitate juridică a persoanei no name – poate – și neexistențială consistă în capacitatea acesteia de exercițiu. Cum ne-a învățat codul (nu mi-i mintea chiar goală): să se nască, să fie aptă fizic și cerebral. De înțeles că atributul alegerii persoanei corespunzătoare, de la Al. 3, revine strict celui ce (iubește și) lasă bunuri altcuiva. O alta, terțul, având numai rolul de a le repartiza. Greșeală!, vorba lui nea Ninel – ne tot oprea timpu-n loc la meserie -, cursivitate, ,,asta cer de la voi” (Finteșteanu, fie-i rolul din BD memorabil), onorabili colegi de pene, înșirați subiectele și mai apoi duceți-mă-n acțiune. Și mai simplu. Cam…: dispunătorul poate lăsa beneficiarului donației sau legatului, ori terțului desemnat cu repartizarea bunurilor, sarcina de a gratifica o anumită persoană. Că n-o fi foc un dram de suceală….
De-aia prin filme pac-pac și… (n-am onomatopee pentru zăbrele de închisoare, spânzurare și scaunul electric) după medici, farmaciști, îngrijitori… veniți în viața dispunătorului să-l ,,meșterească”, mai apoi decedat, de le-a lăsat ceva, nu-s valabile, pot fi contestate și redirecționate către cei mai în drept decât dânșii. Totuși, dacă îngrijitorii sunt soțul, rudele în linie dreaptă sau colateralii privilegiați, dacă dispunătorul nu are soț și pe toți cei adineauri amintiți, de încuviințează ca bunurile să meargă la rudele până la gradul patru inclusiv, atunci liberalitățile sunt ok. Ambele variante, și cu da, și cu ba, se aplică celor ce au acordat ,,… asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.”. Da-i nedrept alineatul. După preceptele acestea, tratamentul cu vorbe de duh și mir vindecă, eliberează, însănătoșesc spiritul. Al. 4 face un apel la memorie în cazul termenului de prescripției a căii de atac – aici spun pas, e nici măcar vagă precizia – pentru anularea ,,prostiei” de a fi desemnat pe altcineva, după moarte, ca beneficiar – mă tot înham la repetiție – al bunurilor. Cei în drept – ,,… moștenitorii care au luat la cunoștință de existența liberalității.”. Fără să fie bai, adică dispunătorul s-a înzdrăvenit, legatul capătă valabilitate, iar ceea ce se numea donație, poate fi revocată, timpul disponibil de acționare în judecată fiind de maxim trei ani. După se prescrie. (Art. 990)
Mai ies din calcul notarii de autentificară testamentul, interpreții de autentificare testamentară, specialiștilor juridici ce au acordat ajutor la redactarea testamentului și încă unora cărora nu le caut în pene dincolo de Art. 991 curent: niște martori și agenți instrumentali de pe la Art. 1043 și Art. 1047.
Roman polițist…. ,,… liberalități deghizate…”, ,,… persoane interpuse…”, sancționabile cu anularea de mai înainte și mai înainte, din cauză de liberalități mascate sub formă de contract oneros. Până ,,la din contra”, interpușii sunt: ,,… ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.”. (Art. 992)
